Florentin şi Roxana s-au căsătorit la şase luni după prima întâlnire din parcul Cişmigiu. Ambii erau liniştiţi, munceau în folosul familiei, pentru prosperitatea casei şi al viitorului. Ea, profesoară la o şcoală generală din capitală, el, inginer angajat la o firmă multinaţională.
Zilele curgeau una după alta precum picăturile în burlanul unei case pe vreme de ploaie, nicio deosebire între luni şi sâmbătă. În fiecare seară intra pe uşă, îşi îmbrăţişa soţia, o săruta, stăteau apoi la taclale în living, se uitau la ştirile nopţii, periodic făceau dragoste şi, în cele din urmă, adormeau. Diferită era doar ziua de duminică. Atunci ieşeau în parc, la cinematograf sau la vreo piesă de teatru, iar vacanţele le petreceau împreună la Neptun sau la Sinaia.
Niciodată Florentin nu a întârziat, nu s-a întors acasă nervos şi nu a căutat gâlceavă. Mai mult, nu mergea cu băieţii pe stadion sau la berărie, nu fuma, iar salariul, până la ultimul leu, îl aducea acasă. La fel proceda şi Roxana. În plus ea gestiona averea familei, căuta oferte bancare, forma depozite, le dizolva pe cele ajunse la termen, transforma leii în valute de care Florentin nici nu auzise şi nu dădea greş niciodată în afaceri. Banii lor se înmulţeau ca un cozonac la dospit.
Totuşi Roxana avea o nemulţumire care se agrava în fiecare zi. Până la Florentin, nu întâlnise om fără vicii, iar lucrul acesta dovedea cu certitudine că şi el poseda un viciu dar bine ascuns. Iar Roxana, în calitatea oficială de soţie, trebuia să i-l descopere şi să lupte pentru extirparea lui. De câte ori nu îi telefona Virginiei şi o felicita pentru bătaia primită de la Costel, bărba-su… Sau Deliei, al cărui soţ îşi bea în fiecare noapte minţile şi se întorcea acasă după miezul nopţii cu pantalonii uzi. Sau Ioanei… care umbla hai-hui după Mircea, că era un fustangiu fără pereche.
Dintre toate amicile ei, Roxana era clar cea mai nefericită. De-a dreptul umilită de situaţie! Cu Florentin alături, nu putea să-şi dovedească puterea de convingere, nu avea cum să lupte contra viciilor aşa cum făceau celelalte fete, pentru că el, soţul, era un fătălău fără pereche şi nu poseda defecte. Atunci a început să studieze psihologia, criminalistica şi un tratat complet al detectivilor particulari. În scurt timp învăţă arta urmăritului, a pândei, căutarea şi prelevarea de urme. Îşi cumpărase un întreg arsenal pentru atingerea scopului, lămpi de tot felul, soluţii pentru amprente digitale, ochelari speciali şi începu de îndată să-şi aplice noile cunoştinţele pe Florentin.
Îl urmărea la plecare, la întoarcerea de la serviciu, îl pândea când se ducea să cumpere pâine sau apă minerală, când intra în librărie…
– De unde vii?
– De la firmă.
Răspuns invariabil, sărut invariabil, îmbrăţişare invariabilă. De ciudă, îi dădeau lacrimile şi se răstea la el.
– Te rog să nu mă minţi! Ai intrat în brutărie.
– Normal, nu mai aveam pâine.
– Şi la alimentară de ce ai fost?
– Să iau ouă. Uită-te în frigider, nu mai sunt.
– Adică ce sugerezi? Că eu nu ştiu ce avem şi ce nu avem în frigider?
În clipa aceea îşi hotărî viitorul! Urma să îl interogheze câte o oră în fiecare seară, şase zile pe săptămână. La un moment dat, tot va scăpa el ceva care să-l da de gol. Zis şi făcut: cum intra pe uşă, Florentin era întâmpinat de zeci de întrebări despre vremea de afară, maşinile pe lângă care a trecut, oamenii pe care i-a privit şi pe care nu i-a privit, casierele de la magazinele alimentare, firele de păr de pe haine pe care ea i le plasa atunci când nu era atent şi apoi i le arăta demonstrativ.
La interogatorii, Florentin a rezistat eroic vreme de două săptămâni. Roxana deţinea toată gama de întrebări: unele subtile, altele precise, agere, pătrunzătoare, abstracte… şi, în cele din urmă, Florentin începu să se bâlbâie. Desigur, era primul pas în recunoştea greşelilor, curând urma să-i spună că o înşelase, că o minţise ani la rândul, că se îmbăta numai la serviciu, că umbla aiurea în loc să vină acasă… iar Roxana va avea în sfârşit cu ce să se mândrească în faţa prietenelor.
Florentin nu pricepea nimic din toată povestea asta. În fiecare seară aceeaşi placă, aceleaşi întrebări năucitoare, habar n-avea de unde îi găsea pe haine atâtea fire de păr blond ori brunet, lung sau scurt, de unde îi apăreau pete de ruj pe gât sau mirosuri de parfum necunoscut pe cămăşile purtate. Nu înţelegea… în schimb se plictisi şi începu să aprobe orice bănuială a nevesti-sii.
Peste alte două săptămâni îi era silă să mai vină acasă, aşa că începu să întârzie cu băieţii la berărie exact ca în timpul studenţiei. Apoi trecu pe votcă şi porni să colinde barurile Bucureştiului. Într-o noapte o cunoscu pe Ileana, o tipă simplă, cu doi copii, necăsătorită, care ziua vindea covrigi şi noaptea debarasa mesele unui bar din regie. Dimineaţă erau atât de beţi amândoi, încât adormiră îmbrăţişaţi pe o banchetă, aproape de cuier. În clipa aceea între ei s-a înfiripat un puternic sentiment de dragoste trupească pe care Florentin nu-l cunoscuse în relaţia cu Roxana.
A doua zi, pe la prânz, când ajunse acasă, nevasta îi cercetă bănuitoare hainele mototolite, îi privi cu atenţie ochii şi nu mai întrebă nimic. În sfârşit era fericită. Descoperise probe incontestabile şi dovezi clare că Florentin cumulase viciile tuturor bărbaţilor celorlalte prietene. Se simţea vrednică de plâns, umilită dar împlinită. Din ziua aceea putea începe marea bătălie pentru aducerea lui Florentin pe calea cea dreaptă, pentru a-l dezobişnui de băutură, de fumat, dar mai ales de adulter.
Autor: Sorin Teodoriu
Read Full Post »
Blogul meu, bă! 