Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2010

NO COMMENT

Read Full Post »

La ediţia a doua a Topului 500 miliardari români, publicat de Forbes România, primul loc este ocupat, pentru al doilea an consecutiv, de către Dinu Patriciu, cu o avere estimată la 2,3 miliarde euro. Cele mai importante investiţii ale omului de afaceri au fost realizate în domeniile: media, energie, imobiliar, banking şi IT&C.

Top 10 Forbes România

1. Dinu Patriciu 2,3 miliarde de euro

2. Frank Timiş 1 miliard de euro

3.-4. Ioan Niculae 0,9-1 miliarde de euro

3.-4. Dan Adamescu 0,9-1 miliarde de euro

5. Veronica Drăgan 800-900 milioane de euro

6. Ion Ţiriac 750-800 milioane de euro

7. Fraţii Marius şi Emil Cristescu 500-550 milioane de euro

8. Gabriel Comănescu 450 milioane de euro

9.-10. Gabriel Popoviciu 400-420 milioane de euro

9.-10. Radu Dimofte 400-420 milioane de euro

Topul este editat de „Adevărul Holding”, controlat de Dinu Patriciu.

P.S.  Consider prețul de 20 lei, extraordinar de scump pentru această publicație!

Read Full Post »

Cel mai popular brand olandez de biciclete, Gazelle, este adus in premiera in Romania de catre magazinul Ciclop – biciclete urbane.

Asa isi striga zi de zi olandezii bicicleta favorita: Gazelle, o regina duplicata pana in prezent de peste 13 milioane de ori. Regina pentru ca inca din 1992, cu ocazia centenarului, Gazelle a primit din partea Printesei Margriet distinctia de “companie regala”.

Istoria Gazelle incepe in 1892, cand Willem Kölling si Rudolf Arentsen au inceput sa importe biciclete din Anglia. Au decis ulterior sa le produca singuri, iar in 1902 le-au si botezat Gazelle. Inca de atunci aproape de fiecare data cand un olandez invata pedalatul, bicicletele produse in Dieren sunt la datorie.

Intr-o cercetare realizata de catre Reader’s Digest, Gazelle s-a clasat pe locul 1 in topul celor mai de incredere branduri europene. Premiata an de an la diverse concursuri de design, Gazelle este in continuare considerata fanionul industriei olandeze de biciclete.

La fel ca multe tari din estul Europei, Romania a descoperit brandul Gazelle. Royal Gazelle sprijina initiativa Ciclop – biciclete urbane si este bucuroasa sa constate ca stilul bicicletelor olandeze de oras, rafinat de-a lungul multor ani, primeste tot mai multa apreciere peste tot in lume”, spune Cor de Jong, director de export in cadrul companiei Gazelle. “Un numar tot mai mare de orase mari precum Bucurestiul desopera nivelul ridicat de confort si siguranta al bicicletelor Gazelle. Bicicletele de oras olandeze sunt special concepute pentru a face fata cu brio traficului aglomerat. Pozitia verticala in sa permite biciclistului sa observe cu atentie traficul. La randul lor, soferii au o vizibilitate foarte buna asupra bicicletelor datorita designului inteligent al sistemului de iluminat si a materialelor de reflexie a luminii integrate in bicicleta”, mai spune oficialul Gazelle.

Printre tarile care viseaza la mijloace de transport eficiente, Olanda este recunoscuta drept un paradis al biciclistilor, nu degeaba Amsterdamul iese constant pe primul loc in topul celor mai “bike friendly” orase din lume. “In Amsterdam, veti fi surprins de numarul mare de biciclete si biciclisti de pe strazile orasului. Bicicleta a devenit cel mai important mijloc de transport in Amsterdam. In prezent, aproape fiecare olandez conduce o bicicleta la munca, la scoala sau de placere”, mentioneaza reprezentantii The Netherlands Board of Tourism & Conventions.

Read Full Post »

Se vorbeşte despre subsemnatul că nu aş râde niciodată. O afirmaţie falsă, scornită de autointitulaţii intelectuali, afirmaţie pe care o voi lăsa aşa. Nu are rost să fac vreun demers prin care să demonstrez contrariul. Dacă oameni care te cunosc şi te citesc, gândesc în felul acesta despre tine, nu merită să-i întorci din drum. Şi totuşi duminică, 19 septembrie, am râs în hohote. Nici nu se putea altfel, pentru că mi-a ieşit în cale un idiot atât de perfect, încât l-am ridicat numaidecât la rangul de rege al proştilor.

Despre cenaclul pariului cu prietenia de la Clubul Mojo – Brit Room am aflat întâmplător, prin intermediul lui M. Dinescu. Nu mai ştiu cum a venit vorba, cert este că el mi l-a adus ca exemplu, mi-a spus că există, că acolo oameni obişnuiţi se întâlnesc cu scriitori, muzicieni, actori. Şi pentru că mă aflam duminică seară în zona Unirii, m-am hotărât să văd despre ce este vorba.

Nu voi scrie de strada Gabroveni sau de neputinţa domnului Oprescu de a reface cumva centrul istoric al Bucureştiului. Am parcurs ca toţi ceilalţi trotuarul capitalei României, pe nişte lemne distanţate ca un fel de capcane pentru vulpi, cu speranţa să merite efortul şi să nu dau de poeţi tip Traian Băsescu sau de kitschuri despre mama moartă care trăieşte bine mersi.

Ajung la Mojo, observ lume strânsă în faţa clubului, au bagaje, chitare, aparate foto, camere de luat vederi – tot tacâmul. Mă opresc la terasa următoare, mă aşez la masă şi comand o bere. Observ pe o cameră video profesională sigla televiziunii române, teoretic nu se poate discuta despre un eveniment prost. Se glumeşte, se râde şi se discută despre cineva care trebuia să vină de la ora 17, să descuie localul. Bun start, mă gândesc şi-mi savurez berea.

Pe la 18 şi ceva apare într-un echilibru instabil, desigur din cauza trotuarului de lemne, un individ şters ca şi strada Gabroveni de altfel, merge uşor, nu se grăbeşte, nu-şi cere scuze, în schimb se răsteşte la lume şi dispare în club împreună cu încă trei flăcăi. Ceilalţi încearcă şi ei să intre, dar imediat sunt daţi afară. Idiotismul în România are fazele lui de întunecare şi nu poate fi tradus ori explicat cu dicţionare. În definitiv nici nu este nevoie, expresia cuprinde toate cuvintele, necuvintele, stările, grimasele care formează împreună starea de dispreţ faţă de cultură.

Nu am putut să nu-mi exprim uimirea şi să mă întreb cum poate un idiot să susţină, fie şi numai cu spaţiu, un cenaclu literar. Mă trag mai aproape, mă pierd printre ei şi rămân cu uşuriţă incognito mulţumită iritării generale datorate întârzierii de care spuneam.

Cum era de aşteptat, un idiot nu este perfect dacă nu se manifestă public, dacă nu-şi strigă frustrarea în gura mare. Aflu că domnul în cauză este barman cu posibilităţi de afirmare, doreşte să devină partener alături de mai marii clubului Mojo (recunosc că am fost nevoit să folosesc Google ca să aflu numele managerilor de aici). Îmi amintesc că şi A. Păunescu vorbea odată despre un concert în acest local. Fără să vreau mi-l închipui pe taică-său, pe Adrian, cum ar fi aşteptat şi el la fel de cuminte la poarta clubului şi cum ar fi scris poate, pe genunchi, un poem intitulat Idiotul şi Cheia. Şi pentru prima oară mi-a părut rău că nu am urmat cariera de poet.

Totuşi, conform filozofiei capitaliste din România zilelor noastre, de ce nu ar avea domnul de la bar aspiraţii la parteneriat? Uite-l pe Matt Highley, actual acţionar al Clubului Mojo, înainte de asta a fost barman. Deci se poate.

Omul din Manchester spunea într-un interviu că politica din Club Mojo – Brit Room interzice drogurile şi idioţii. Zicea Matt: ’’Este un loc în care au voie doar oameni de calitate care ascultă muzică de calitate.’’ E limpede de înţeles de ce Matt Highley nu-şi doreşti idioţi în rândul publicului. Şi-i are pe ai lui.

Aflu că mai există un acţionar poreclit Yogi, după numele simpaticului urs din desene animate. Este vorba desigur de domnul Mihai Paveliu – chitarist – şi, după spusele tipului de la bar, organizator de evenimente. Nu l-am văzut nici pe Yogi şi nici pe domnul Paveliu pentru că vorba românească e limpede: las’ că merge şi aşa, pentru un cenaclu e suficient un barman, fie el şi idiot.

Am intrat în club împreună cu toată lumea. La bar cineva discuta aprins cu idiotul, îi reproşa lipsa de punctualitate şi de organizare. Am înţeles că tipul se autointitulează manager de bar, că nu-l interesează aranjamentele lui Yogi alias Mihai Paveliu, că oamenii lui au plecat acasă la opt dimineaţă, că duminica Mojo se deschide la 18, că nu ştie ce-a stabilit Matthew Highley şi nici nu-i problema lui. Are privirea tâmpă şi habar n-am de ce îmi aminteşte de ochii lui Traian Băsescu. După formatul frunţii este posesor de câteva circumvoluţiuni, nu multe, doar cele necesare erecţiei şi frecatului paharelor.

Să nu fim răi. În definitiv este omul potrivit la locul potrivit. Să luăm ca exemplu spusele preşedintelui ţării: avem nevoie de tinichigii auto şi ospătari, nu de filosofi. La Mojo am avut onoarea să asist la punerea în practică a sfaturilor băsesciene. Cu toate că lângă simbolul Marii Britanii nu am văzut portretul preşedintelui României, barmanul este desigur adeptul teoriei prezidenţiale cum că oamenii educaţi sunt nişte lăbari şi n-au cojones.

La drept vorbind omul nostru nu pare să înţeleagă nici măcar limba română, darmite sensurile frazelor. Şi apoi de ce le-ar înţelege? Este un simplu angajat standard, urmaş al maimuţei primate care, după teoria altui englez – de data asta din Shrewsbury – Charles Darwin, a stat la baza apariţiei omului modern.

Urc la mansardă. Acolo alt balamuc, toţi se grăbesc să întindă fire, să desfacă chitare, să aranjeze camere de luat vederi, apar şi cărţi. Nu pricep ce-or căuta cărţile în bezna acestui club. Lipsa luminii este evidentă, cum dracu’ s-o citi la cenaclu ăsta, habar n-am. Scena are în spate o cârpeală, un fel de steag PDL ceva mai mare, cârpă care stă prinsă în câteva puncte şi atârnă lejer. Aerul greu de respirat este infect ca şi întreg centrul istoric al Bucureştiului. În schimb fotografiile de pe pereţi sunt făcute artistic. Şi astfel, pentru mine, cenaclul a luat sfârşit.

Cobor scara ţinându-mă de balustradă, sper că în cazul unui accident patronii să-mi plătească spitalizarea şi mai sper că nu în România. Îi las în voia Domnului pe cei doi care încă discută la bar, unde idiotul explica a nu ştiu a câta oară cât este de obosit.

Nu credeam să mă bucur de revederea trotuarului din lemn de pe strada Gabroveni. Şi nici c-o să apreciez aerul de Bucureşti. Desigur, în comparaţie cu aerul şi întunericul incurabil din Club Mojo – Brit Room.

Domnişoarelor, doamnelor şi domnilor scriitori şi muzicieni şi actori, călcaţi în picioare de o maimuţă primată care şterge pahare, călcaţi în picioare de patroni fără niciun punct de legătură cu domeniul culturii româneşti şi aici mă refer la Matthew Highley şi la Mihai Paveliu, călcaţi în picioare de toţi, nu veţi putea organiza niciodată un cenaclu literar şi muzical cum v-aţi propus.

Despre talentele domnilor Highley şi Paveliu nu discut şi nu îi contest. Nu i-am auzit cântând şi nici nu mă pricep la muzică. E posibil să fie nişte muzicieni impecabili, e posibil să cânte superb în toate limbile planetei, dar aici eu nu vorbesc despre calităţile lor magnifice, mă refer strict la manageriatul bananier.

Este posibil să greşesc în aprecieri, poate sunt eu de modă veche. Pentru că dacă la clubul meu (pe care nu-l am) ar fi venit membrii Uniunii Scriitorilor din România, muzicieni şi Televiziunea Română să-mi facă reclamă gratuită, aş fi lăsat totul şi m-aş fi grăbit să îi întâmpin cum se cuvine.

Sfatul meu este să-l contactaţi pe M. Tucă sau să scrieţi Fundaţiei D. Voiculescu. Nu ştiu dacă or să vă ajute cu ceva, dar merită să încercaţi. Lăsaţi cluburile în seama maneliştilor, ei şi publicul lor îi vor face cu siguranţă mai fericiţi pe patroni.

CTP

Sursa: bocancul-literar.ro

Read Full Post »

de Dan Odagiu

Fostul consilier prezidenţial Andrei Pleşu, în ultimul număr din „Dilema Veche”, spunea că „un preşedinte nu trebuie să se dea pe sine drept exemplu de precaritate salarială. E aproape stingheritor să te afli în situaţia de a explica unui preşedinte de ţară că cele 16 ore de predare ale unui profesor au, ca fundal, lungi zile şi ani de pregătire, că actorii nu prestează strict două ore pe seară, ocupându-se, în restul timpului, cu tăierea frunzei la câini, că nu toate meseriile pot fi reduse, cum spunea, cândva, academicianul Grigore Moisil, la numărul de ore-cur petrecute la birou. E nevoie şi de ore-cap, greu cuantificabile”.

Declarația lui Andrei Pleşu este inspirată dintr-un articol al fostului consilier prezidențial Zoe Petre. Aceasta explică pe blog cum stă treaba cu academicianul Grigore Mosil.

”Grigore C. Moisil, marele matematician în preajma căruia am avut privilegiul să petrec lungi ani, avea despre programele de lucru o opinie atât de des exprimată încât a intrat în folclorul moisilesc de bază. El (sau discipolii care îl imitau cu umor şi afecţiune, nimeni nu mai poate şti cu precizie) spunea aşa: Matematica NUu se face în orrrhe de birou. Dimineaţă când te scoli, faci matematică; când te speli pe dinţi, faci matematică, şi, dacă nu te speli pe dinţi, faci matematică atunci când nu te speli pe dinţi! Somat să-şi facă public programul de 8 ore de muncă, Grigore Moisil a prezentat odată o foaie de hârtie frumos lineată, pe care scrisese aşa:

Luni

ora 8 – ora 9.50: curs, Amfiteatrul Ţiţeica

ora 10 – ora 11.50: consultaţii, catedră

ora 12- ora 16: timp de gândire, în sectorul de Cultură al Parcului de Cultură şi Odihnă «I.V. Stalin».

Altădată însă, exasperat, i-a trimis rectorului o hârtie pe care scria, mare: Vă rog să precizaţi dacă vă referiţi la ORE-CAP sau la ORE-CUR”, scrie Zoe Petre pe blog într-un material intitulat „Necrolog pentru Domnul Trandafir”.

Dat fiind faptul că preşedintele Traian Băsescu a anunțat că domnia sa lucrează 16 ore pe zi, avem şi noi o întrebare: câte din aceste ore sunt, domnule preşedinte, ore-cur şi câte ore-cap? Nu de alta, dar după cum merge țara, e sigur că nu toate sunt ore-cap.

Read Full Post »

Sursa: http://cti97.wordpress.com/

Read Full Post »

Eurodeputatul Elena Băsescu a criticat luni în PE faptul că autorităţile române nu au accesat bani din Fondul European de Ajustare la Globalizare, un program pentru ajutorarea muncitorilor care îşi pierd slujba din cauza globalizării şi care ar fi putut atenua, potrivit fiicei preşedintelui, criza.

Continuare aici :relitatea.net

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »