Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Bocancul literar’

– Plecaţi? Îmi pare rău dacă am întârziat… Vorbim diseară la telefon şi revin altădată.
– Stai mă’ Sache, unde te duci? Doar noi te-am invitat… A intervenit ceva şi-o să lipsim doar jumătate de oră. Stai şi tu de vorbă cu Săndel, te uiţi la televizor, serveşti un suc, o bere. Şi apoi, Săndel e un copil deosebit şi-o gazdă interesantă. Aşa-i, Săndele, mamă?
– Bine, atunci rămân. Abia aştept să îmi cunosc gazda. Săndele, câţi ani ai tu?
– Şase ani şi opt luni.
– Mulţi înainte…
– Toţi zic la fel. Spune şi tu, cum aş putea evolua dacă habar n-am să citesc, iar oamenii mari din jur n-au inspiraţie. Sunt la vârsta întrebărilor şi acumulărilor.
– Păi atunci pune-mi şi mie câteva întrebări.
– Vrei? Zi-mi la ce-ţi folosesc nasturii?
– Care, ăştia de la haină? O închei şi-mi ţine de cald.
– Aici nu-i frig.
– De acord, dar afară…
– Şi nasturii de la mâneci ţin tot de cald?
– Nu, ăia mi i-a cusut nevastă-mea când am avut guturai.
– Ce-are guturaiul cu nasturii?
– De la guturai căpătasem un tic: îmi ştergeam nasul cu mâneca. Tu să nu faci aşa!
– Scârbos tic!
– Aici semeni cu nevastă-mea.
– Dar aia ce e?
– Asta? Cravată.
– La ce foloseşte cravata?
– Eleganţă, farmec, nobleţe…
– Mama spune că pe-un bărbat îl cunoşti după cravată.
– Păi, ce-are una cu alta?
– Nu ştiu, eu pun întrebările.
– Mda.
– De ce oamenii mari nu se dezbracă la mare?
– Cum sa nu?! Se dezbracă şi fac plajă.
– Nu-i adevărat! Oamenii mari rămân în slip, iar pe copii îi dezbracă de tot. De ce diferenţierea asta?
– Celor mari le e ruşine, Săndel.
– Ce înseamnă ruşine?
– Un sentiment…, un gând care te face să te simţi stingher. Ca atunci când te dezbraci în faţa cuiva.
– Şi dacă te dezbraci în faţa pisicii te simţi stingher?
– Atunci nu.
– Dar în faţa plopului?
– Nu, Săndel. Doar în faţa altui om.
– Tata se dezbracă în faţa mamei şi nu-i este ruşine.
– Asta-i altceva. Şi eu mă dezbrac în faţa nevesti-mii.
– Nevasta e proprietatea ta?
– Cum să fie proprietatea mea?
– Atunci aparţine tuturor?
– Nu, Săndel, e doar a mea!
– De ce oamenii mari au buletin de identitate şi copiii nu?
– Ca să aibă ce arăta poliţiştilor.
– Şi poliţiştii au buletine?
– Desigur.
– Ei cui arată buletinele?
– Şefilor.
– Şi şefii au buletine?
– Au şi ei, Săndele!
– Şi cui arată…
– Nevestelor!
– De ce te enervezi?
– Nu, Săndel, sunt calm. Sunt liniştit ca un lac de munte.
– De ce oamenii mari din trecut purtau armuri şi cei de-acuma nu?
– Cei din trecut se băteau cu pietre, buzdugane, săbii. În prezent nu mai e cazul.
– Ieri seară mama i-a dat lui tata în cap cu polonicul şi l-a făcut căpos. Dacă ar fi avut armură…
– Da, aici ar fi fost bună o armură.
– Batista de ce trebuie să fie albă şi să aibă dantelă?
– Ca să fie frumoasă.
– Şi dacă e verde e urâtă?
– Dar nici frumoasă nu-i…
– Ce înseamnă frumos?
– Frumos e ceva care te bucură.
– Eu sunt frumos?
– Eşti, Săndele.
– Dar n-am batistă albă cu dantelă.
– Atunci cum iţi sufli tu nasul?
– Cu şerveţele parfumate.
– Colorate?
– Nu, albe. Nevasta ta este frumoasă?
– Este.
– Dar casa ta?
– Şi ea este frumoasă.
– Tot ce-i legat de oameni e frumos?
– Da, Săndele.
– Hepatita A e frumoasă?
– Nu, asta nu.
– Ce bine e să fii om mare… Le ştii pe toate.
– Le ştii, dar nu-i aşa bine! Cănd eşti mic eşti protejat de părinţi, ingrijit… Când creşti ai numai obligaţii.
– Şi tu ai obligaţii?
– Şi eu.
– Ce fel de obligaţii?
– De serviciu, conjugale, morale…
– Ce-s alea obligaţii conjugale?
– Adică cele strict legate de nevastă-mea.
– Te pune să conjugi verbe?
– Nu, nu-i asta… E vorba de altceva.
– Ce-i aia o tărăboanţă?
– Tărăboanţă?
– Da.
– Nu stiu. Ce-ţi veni?
– Trebuie să ştii ce-i o tărăboanţă.
– Uite că nu ştiu!
– Imposibil. Când erai la uşă mama a spus: Na! Iar a venit Sache cu tărăboanţa lui.

Read Full Post »

Să vorbim despre vacă.  Pentru că vaca, spre deosebire de celelalte animale, are dinţi numai sus, jos nu are decât nişte măsele foarte mici, care nici nu se văd. Dacă te uiţi atent vezi în schimb nişte dinţi secreţi situaţi pe limbă, iar fecundarea la vacă este de trei feluri: simplă, compusă şi amenajată.

Vaca mai are un loc în gură unde rumegă frunze de vişin şi care se numeşte rumegător. Mâncarea, după ce a fost rumegată, trece prin ciur, cheag şi esofag şi intră în foios. Vaca se deosebeşte de celelalte animalele carnivore, printre care omul, aligatorul şi dinozaurul pentru că nu are dinţi carnivori, ci numai dinţi ierbivori. Împăratul vacilor este boul care se mai numeşte şi taur, dar numai în Spania.

Când paşte, vaca apucă mai întâi cu gura şi apoi intervine limba ei lungă pentru că numai aşa se poate sătura. Vaca nu ouă ca alte păsări, iar picioarele vacii au câte două degete la care au unghii ca să reziste la călcarea altor animale pe picioare.

Când doarme, vaca începe să mestece iarbă în somn. Primul animal înrudit cu vaca a fost boul. Vacile se împart în vaci de munte şi vaci de câmpie. Vacile de munte au la picioare patru tipuri de copite care le ajută să nu se înţepe în talpă. Vaca are coarne mari ca să se apere de lupi şi de alte insecte sălbatice, cum este bărzăunele. Ea are coada lungă şi un stufiş la capăt. Vaca are la gât o salbă lungă şi clopoţel, când o gâdili, se opreşte din mers şi stă. Toate vacile au patru picioare, ca şi porcul.

Duşmanul vacii este bărzăunele de ogradă care trăieşte în România încă din cele mai vechi timpuri. Alt animal înrudit cu bărzăunele este caşalotul care poate fi lung de până la zece centimetri.

Bărzăunele are o gură foarte mare care se află între picioare, nu are dinţi dar totuşi muşcă calul, vaca şi bizonul. Bărzăunele când zboară se aude numai când merge. Toracele lui e format din trei perechi de picioare, iar prima pereche e formată din două picioare. În loc de a doua pereche de picioare, bărzăune are nişte aripioare pe care de cele mai multe ori le ţine întinse pe spate.

Vaca şi bărzăunele trăiesc încă de pe vremea dacilor.  Bărzăunele a făcut vaca să se mişte repede, să sară, aşa au apărut desenele animate cu vacă, doar că acolo ele şi zboară îmbrăcate în manta cu Superman.  Bărzăunele nu apare în desenele animate de la televizor.

Read Full Post »

Într-o dimineaţă, preşedintele Băsescu fu trezit de nişte strigăte care răzbăteau tocmai din piaţă: „- Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.

Se ridică din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere galbene şi frumoase, înconjurat de o mulţime de muşterii. „- Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele ţării şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul ministru Boc şi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul ăla”.

Primul ministru îl chemă pe ministrul de finanţe şi-i spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Finanţistul se adresă, la rândul său, ministrului economiei: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Acesta îl chemă pe ministrul Apărării Naţionale îi dădu doi galbeni şi-l trimise în piaţă.

El dădu un galben unui jandarm din subordine, iar acesta se duse la târgoveţ şi îl luă la
rost: „- Hei, ce tot strigi atâta? Ai tulburat somnul preşedintelui Băsescu, drept pedeapsă îţi confisc căruţa cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, jandarmul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Ministrul Apărării  merse la ministrul Economiei: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”.

Ministrul Economiei merse la finanţist: „Cu trei galbeni am luat o geantă întreagă cu mere”. Finanţistul dosi jumătate din cantitate şi merse la primul ministru:: „Cei patru galbeni
mi-au ajuns pentru două kile de mere”.

Primul Ministru se înfiinţă dinaintea lui Băsescu: „Iată, ţi-am îndeplinit porunca. Numai că de cinci galbeni am reuşit să cumpăr doar cinci mere”.

Băsescu muşcă dintr-un măr şi cugetă: „- Hmmm…  Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! şi cu toate astea, târgoveţul ăla avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, că are bani. Ia să le mai măresc eu impozitele şi taxele, că visteria cere şi obligaţiile sunt mari!”

P.S. Povestea este culeasă din folclorul Internetului.

Read Full Post »

Afectaţi de criza anului 2010, bugetarii si pensionarii români organizează grevă generală, organizează mitinguri, urlă şi strigă lozinci antiguvernamentale şi antiprezidenţiale pentru că li se vor micşora veniturile. Guvernul reacţionează şi înăspresc controalele firmelor particulare pentru creşterea veniturilor la bugetul statului, iar bugetarii reacţionează şi ei crescându-şi singuri salariile astfel încât reducerea anunţată să nu le afecteze veniturile. Pensionarii reacţionează şi ei îmbolnăvindu-se şi murind. Ca să nu mai rişte, Guvernul schimbă vârsta pensionării ducând-o dincolo de speranţa medie de viaţă.

La sfârşitul anului 2010, numărul bugetarilor s-a dublat şi au organizat cel mai puternic sindicat din Europa. Numărul firmelor particulare a scăzut la jumătate, iar împrumuturile externe s-au dublat. La rândul lor pensionarii pe motiv de vârstă s-au mai înjumătăţit odată.

În anul 2011 în România situaţia s-a stabilizat: statul a devenit majoritar, bugetarii de asemenea, pensionarii au dispărut definitiv, la cârma ţării preşedintele Băsescu a fost numit pe viaţă, iar firmele particulare au rămas în număr de două: Banca Ion Ion Ţiriac şi Dali Exim.

Articol semnat de Radu Moraru

Read Full Post »

Subsemnata Alexandra Popa, născută în Bucureşti, cu faţa puţin prelungă care se potriveşte şi din faţă şi din profil, cu studii în curs de realizare, temperament calm şi uneori vulcanic, potrivit zodiei personale.

Am patru părinţi după tată şi doi după mamă, nu mă îndrăgostesc niciodată până la capăt şi nu primesc pensie alimentară. Până la etatea la care mă aflu, am încercat de câteva ori să fiu o excepţie. La patru ani mi-am rupt un deget, dar mi-au pus tot piciorul în ghips. După un an, mi-am rupt doi dinţi din faţă, dar mi-au crescut singuri la loc, iar la zece ani n-am mers la şcoală tot anul ca să rămăn repetentă. Au sărit toţi părinţii din dotare, colegii, chiar şi profesorii să mă ajute să trec clasa.

Ce să mai vorbim, nu am reuşit să devenit excepţie… În general duc o viaţă raţională, iar în particular sunt curioasă. La etatea de şase ani l-am forţat pe Moş Crăciun să facă o minune în public, de atunci mi se spune în mod abuziv Crăciun. Alexandra Crăciun.

Totul a început de la întrebarea formulată de Moşul: – Ce vreau să mă fac atunci când voi creşte mare şi de ce? Am răspuns dintr-o suflare că zoolog pentru că vreau să aflu de ce dromaderul are cocoaşă. Moşul mi-a răspuns zâmbind că aşa l-a gândit Dumnezeu, la fel cum pe elefant l-a creeat cu trompă şi pe cerb, cu coarne.

Cum să mă satisfacă un răspuns atât de evaziv? Desigur, am insistat. Animalele s-au adaptat la condiţiile unde s-au născut şi unde trăiesc, mi-a spus mai departe Moş Crăciun. Ori mă credea proastă ori neinformată… Dromaderii trăiesc în deşert, iar dacă cerbul are coarne să se apere de lupi şi elefantul are trompă să bea apă din râu şi să se hrănească cu frunzele copacilor înalţi, ce rost avea cocoaşa dromaderului? Ca să alerge mai repede prin nisipurile fierbinţi, îmi spune Moşul.

Păi bine, Moş Crăciun, şi dacă se năştea la Pol avea marsupiu? Îl văd cum se schimbă la faţă, oftează şi îmi spune: – Ai dreptate, Alexandra. Dromaderul are cocoaşă să nu-l bată soarele în cap, să nu-l tâmpească.

Ei bine, răspunsul m-a enervat peste măsură. Moş Crăciun nu avea nici măcar cunoştinţe elementare despre dromaderi şi emitea supoziţii eronate. Văzându-mă nemulţumită, a întors-o după cireş: să fie vânaţi de la distanţă. Altă emanaţie!

Moş Crăciun, zic eu, dacă un elefant e vânat pentru colţi, cerbul pentru coarne, dromaderul pentru ce e vânat? Îl întreb mai departe dacă a văzut vreodată cocoaşe ca trofee de vânătoare şi a recunoscut că nu.

Cu vocea tremurândă şi puţin răguşită a încercat să mă ia cu zăhărelul: şi totuşi, ce ai vrea tu să-ţi aducă Moşul? I-am răspuns să mi-l aducă pe Darwin, să-şi continue teoria evoluţiei.

Atunci Moş Crăciun m-a coborât de pe genunchi, şi-a tras părul de pe cap şi barba de pe faţă şi s-a transformat în nea Jan, vecinul de la parter. Vedeţi, de aceea e bine să se pensioneze chiar şi Moş Crăciun, că se ramoleşte şi încurcă dorinţele. Ce-aş fi putut afla eu de la nea Jan, că el citea doar rubricile de sport…

Auch! M-am luat cu poveştile şi am uitat de ce am venit.      Aşadar, subsemnata Alexandra Crăciun, adică Popa, născută în Bucureşti, fără semne particulare dar cu studiile în curs de realizare, temperament funcţie de împrejurări, doresc să-mi aprobaţi înscrierea prin concurs pe blogul dumneavoastră, domnule Marius din motive de înălţime.

Read Full Post »

– Măi, Sache! Tot nu te-ai plictisit în Rai? întreabă Dumnezeu.
– Un pic. Doar un pic, Doamne… rutina mă deprimă.
– Dar de bătaie ce zici? insistă Cel de Sus.
– Ce să zic, Doamne, parcă Tu nu vezi. Se bat sfinţii ca nebunii. Nici una – nici alta se şi iau la harţă. Am încasat-o şi eu de câteva ori, dar nu m-am lăsat. Dau bine cu dreapta.
– Te-aş trimite pe Pământ… şovăie Dumnezeu.
– Dar cu ce-am greşit, Doamne?
– N-ai greşit. Vino să-ţi arăt ceva la televizor.

De fapt, Dumnezeu n-are televizor, are un ecran plat, alb-negru, cu diagonala de cincizeci de centimetri, prin care urmăreşte păcătoşii de pe Pământ. Mă întind prin stânga Domnului şi privesc imaginile şterse. Sunt bărbaţi, femei, copii care se plimbă prin păduri, fac baie în oceane şi mări, mănâncă fructe.
– Doamne, parcă jos e şi mai plictisitor, mormăi îngrijorat.
– Nu-i aşa, Sache. Acolo ai alte avantaje, mă ispiteşte Cel de Sus.
– Ce avantaje, că nu se văd… Şi ce misiune îmi dai, Doamne? întreb resemnat.
– Să duci bătaia pe Pământ.
– Bătaia? Adică trimiţi jos singura noastră distracţie, la vegetarienii ăia?
– Sache, e hotărârea Mea, se supără Dumnezeu. Mergi la Marius Strâcnă la magazie, ia ‘bătaia’ şi ia liftul.
– Şi când mă întorc? întreb, dar nu mai e nimeni care să audă. Mă trezesc în lift, cu pachetul în braţe. Ce expeditiv e astăzi Dumnezeu!

În timp ce cobor îl aud pe Marius.
– Hii! Hii!…
– Ce te smiorcăi, Strâcnă? îl ia la zor Dumnezeu.
– Dacă iei bătaia, ia-mi şi viaţa… Hii! Hii! Ce mă fac fără bătaie? O să înnebunesc… Hiiii!
– Hai că-ţi dau altceva de făcut. Mâine se scufundă un vapor şi recepţionezi treizeci de morse, adică femei supraponderale. Profesor de fitness te fac. Ce zici?

Marius se înseninează imediat, sare într-un picior de bucurie… liftul a coborât, nu-l mai văd pe Marius.

Plâng. De trei zile şi trei nopţi, adică de când m-am născut, plâng într-una. I-am zăpăcit pe părinţi, i-am zăpăcit şi pe vecini. Păi cum altfel, cine n-ar plânge dacă ar face ochi în mahalaua Ferentari, într-o casă de chirpici, cu pământ bătătorit în loc de podea? N-am văzut casă mai urâtă… Singurul loc mai bun e lângă sobă, acolo a pus tata o uşă, pe care a întins o saltea de paie. Când avem lemne de ars, e singurul loc călduros. Am patru fraţi, iar noaptea ne înghesuim toţi cinci sub un pled de lână. Sunt sigur, dar ce zic eu, sunt 100% convins că părinţii mei n-au auzit de metodele contraceptive. Fac copii cu nemiluita, iar pe masă pun doar mămăligă şi sare. De mine încă-i bine că sug de la sân. Laptele mamei e slab, ea mănâncă întotdeauna ultima, şterge blidele cu mămăligă…

Şi cum spuneam, de când m-am născut, bâzâi.

– Bărbate, să botezăm copilul ăsta. Plânsul e semn de la bunul Dumnezeu.
– Bine, femeie.  Mă duc acu’ la popa Gheară şi mâine-i gata.

A doua zi, mă bagă părintele Gheară în cazan. Mă bagă de trei ori şi mă scoate de două. I-am alunecat din mâini şi m-am dus direct pe fundul cazanului. Mă caută popa, ba mă caută şi tata… eu nimic, mă pitisem bine şi înghiţeam apă pe săturate. În cele din urmă m-au găsit. Acum nu mai plâng, de fapt, nici nu mai respir. Oho!! ce bătaie s-a incins în biserică! Dă tata, dă şi popa Gheară, dă şi mămica…

– Sache!!  Deschide măi, ochii! strigă Dumnezeu. Sache!
– Tii, ce mai bătălie s-a iscat în biserică! De ce nu M-ai lăsat să privesc până la sfârşit? Dădeau ăştia ca dracii… pardon de expresie. Auzi Doamne, totuşi de ce-ai trimis bătaia pe Pământ?
– Prea mult zgomot în Rai. De astăzi, gata! Am încheiat-o cu luptele, şi Dumnezeu face un semn cu mâinile. Şi apoi, să vadă şi muritorii cum e prin Ceruri.
– Of, Doamne.  Acu’ te pomeneşti c-or să zică toţi că bătaia-i ruptă din Rai…

Read Full Post »

– Alo, bună dimineaţa. Sunteţi domnul Costică Pelican?
– Dda, da! Cine-i acolo?
– Mă numesc Irina Buruiană şi vă telefonez de la bancă în legatură cu ratele de la cardavantaj.
– Tună didineaţa. Ce-i cu rarele mele?
– Poftim? Ăă… vroiam să vă anunţ că mâine dimineaţă trebuie să achitaţi suma de un milion de lei. A trecut scadenţa.
– Cât??
– Un milion lei vechi.
– Alolo! Dar abia am cumcărat un vetelizor.
– Ce-aţi făcut?
– Romnişoară, când mă venerez mă bâlbâl. Enervez!
– A! Vă bâlbâiţi?
– Da, ce nu-i clac?
– Spuneţi-mi vă rog dacă sunteţi domnul Pelican…
– Da, romnişoară! Sunt Prostică Colican şi am credit la bancă…  De ce râdeţi? Nu vă premit!
– Mă scuzaţi vă rog…
– Să nu râreţi că lucrez la Jinisterul de Mustiţie!
– Hhe… haa  Iertaţi-mă. O să…  o să achitaţi restanţa mâine?
– Vă rog! Sunt fregier titulent! Grefier titular…
– Stiţi, hăă…  Liniştiţi-vă ca să vorbim ca oamenii…
– Mă scoaleţi din rărite! Asta fac!
– Ce scol?
– Din sărite!
– În sfârşit am înţeles!
– Pac de flac!
– Iar începeţi?
– Nu pii floarcă!
– Poftim?
– Cce?
– Puteţi repeta?
– Ăă… nu fi poarcă!
– Mă insultaţi, domnule Pelican.
– Ce ştii mata?! Numai unul e Prostică în Mustiţie! Ăă… justiţie… Aşa!
– Bun, atât am vrut să vă comunic, domnule Prostică Colican. Mâine trebuie să achitaţi rata restantă.
– Ccum? Cum aţi zis?
– Cum am zis, ce?
– Mm-aţi ţignic… Jignat! Te-ai cus pe dopcă, romnişoară! Copcă!!

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »