Da, chiar așa, România, țara viselor neîmplinite. Mi-a luat foarte pțin timp pentru a alege titlul. M-am uitat peste birou, pe geam, la televizor, la familia mea și am dedus… țara unde nici apocalipsa nu vine. Sperând într-o zi mai buna, hrănindu-ne cu aceasta speranța, mergem înainte sau cel puțin așa dorim. Înainte considerăm noi că mergem dar de fapt dăm înapoi sau în cel mai fericit caz stagnăm. Dacă cu ceva ani în urmă speram că vom avea într-un timp relativ scurt si fara prea mari eforturi o casa, masina si o familie, acum, sunt visuri la care nici nu mai putem spera. In acest moment ne bucuram ca la sfarsitul lunii luam un salariu redus cu cel putin 30% decat acum doi ani si ca avem un loc de munca. Oare este corect spus „loc de munca”?
„Ideea este ca nu trebuie sa ne mai vada multumiti, zambind, veseli, ci doar cu capul in pamant si abatuti…”
Locuiesc intr-un cartier de periferie de la marginea unei capitale europene, cu parintii, prietena si cei doi catei. Cu totii angajati in companii private de top.
De top insemnand ca „the big boss” ajunge sa aibe cate o casa pe fiecare insula exotica si cate un amarat de sofer pentru fiecare din mercedes-urile S CLASS pe care le detine.
Iar noi angajatii umili cu o medie de 1.800 de lei trebuie sa fim prezenti in fiecare dimineata in care i se scoala pula, satisafacandul intrecerea intrea angajatii care stau mai mult peste program.
Totusi, acum vad partea buna a lucrurilor de la o varsta, pula nu mai este sculata in fiecare dimineata. Sa revenim la oile noastre si la companiile de tot. Toata lumea are pretentii, ceea ce mi se pare absolut normal, anormal este atunci cand ai aceleasi pretentii ca pentru ala caruia ii oferi pentru 21 de zile de prestatie 100 de milioane…Scriu 100 de milioane, cu litere pentru ca nu stiu sa ii trec in cifre RON. Păi frate, pentru 100 de milioane dorm la birou de luni pana vineri, să moara mama. Nu la modul ca dorm pe scaun ci la modul ca as muncii si in timpul somnului, cu banii respectivi mi-as cumpara odihna in weekend.
Ma uit la oameni in metrou carora vizibil nu le ajung banii nici macar pentru o pereche de blugi noi intr-un an de zile. Suntem niste saraci, cu atat mai mult ca nu mai putem lua credite, ajunsesem sa cumparam si macarea in rate din supermarket cu vestitul CARD AVANTAJ. Ce mancam intr-o zi plateam in 3 luni fara dobanda.
Cum spunea unu’ dintr-o formatie careia nu-i mai tin minte numele „Fericirea nu se cumpara in rate”
Acum prietena imi spune cu subinteles ca ar fi cazul sa ne mutam si sa facem un copil, ea este una din acele persoane visatoare, traieste in lumea ei, si ca toata lumea este corecta. Imi este tare frica pentru momentul in care va venii cu picioarele pe pamant. Nu este decat un alt roman in, Romania, tara viselor neimplinite si ajungem sa ne trezim dimineața doar pentru că sună ceasul.
V-am pupat s-a facut duminică ora 6, este ziua mea de făcut baie.
Read Full Post »
Blogul meu, bă! 