Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘mare’

Concediu!

Oficial după ora 17.30 intru într-un binemeritat și mult așteptat concediu. Sper ca o săptămână să îmi ajunga pentru a-mi reîncarca „bateriile” pentru aproximativ 6 luni, pana vine vacanța de iarnă 😀 . Bagajele le-am facut cu o saptamana în urmă, nu rămâne decat ca la ora 2 la noapte sa pun curu’ in masina si sa-i dau bătaie pe autostrada soarelui.

Destinația de vacanță rămâne și de această data litoralul românesc, mai exact stațiunea Neptun.

Iar celor ce se află în acest moment în concediu le doresc vacanță placută indiferent unde o petrec. La revedere!

Reclame

Read Full Post »


Vara asta nu voi merge la mare. N-o voi vedea, nu-i voi atinge apa cu degetele, nu voi trage în piept aerul sărat al nopţii. În vara asta nu mă voi
plimba pe plajă cu picioarele goale, nu voi simţi gustul apei dulci-sărate-amărui şi nu voi adormi pe nisip, toate dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu pot păşi înainte.

Am încercat în fel şi chip, piciorul drept înainte… piciorul stâng după… degeaba, n-am înaintat.  Desigur, pot merge înapoi, dar atunci n-am făcut nicio brânză.  Gândeşte-te numai la chinul naşterii, la prima săptămână de grădiniţă, prima zi de şcoală, prima zi de armată, prima supunere, prima concesie, prima înmormântare… nu merită, îţi spun că nu merită.  De aceea rămân nemişcat cu privirea în gol, fără gânduri, fără planuri de viitor, fără valuri care să-mi ude tălpile.

Ca să nu spun că mi-ar fi imposibil să înot cu un singur braţ, un singur picior, un singur plămân, un singur rinichi, să privesc cu un singur ochi apusul… înotul, se ştie bine, este o treabă complexă.  Ar fi ca şi cum aş încerca să zbor cu o singură aripă… ce s-o mai lungesc, nu merge.

Nici cu valurile nu m-aş putea juca, pentru că joaca asta este de fapt o artă întreagă, iar tentaţia să plutesc în derivă până dincolo de orizont este prea mare.

În vara asta marea a pierdut toate digurile, nişte valuri mari şi pline de meduze le-a tras în larg şi le-a înecat.  Aşa că, dacă prin absurd aş ajunge la mare, n-aş avea nici măcar un dig de care să mă sprijin, nicio stâncă pe care să mă odihnesc.  În plus marea e supărată pe râuri şi nu mai dă voie scoicilor sidefii să iasă pe nisip, să le descopere femeile frumoase şi poeţii.

Anul acesta marea a trădat nisipul, a pedepsit peştii, algele s-au uscat pe diguri de dorul soarelui, iar valurile s-au întors pe partea cealaltă. De aceea marea arată acum ca un lac nemişcat pe care se oglindeşte muntele (nu încerca să-l vezi, pentru asta trebuie să intri într-o stare anume), iar valurile s-au ascuns în adâncuri cu pescăruşi cu tot.  N-a rămas nicio stâncă pe mal, nici măcar o barcă de salvamar, nu mai sunt pontoane, terase, toate s-au dus dincolo şi plutesc invers, doar umbrele copacilor se mai văd uneori seara în lumina lunii ce răsare dimineaţa în adânc.

Vara asta nu voi vedea marea, pentru că ea trăieşte doar în interior, iar eu nu am acces acolo, îmi trebuie un fel de paşaport şi nişte ochelari speciali pe care nu-i mai am.  Şi nu ştiu dacă-i voi mai avea vreodată.

De câteva zile caut un loc simplu şi o noapte de câteva luni unde să-mi adorm  gândurile, să le strâng pe toate, să le învelesc şi să le spun poveşti cu îngeri care desigur nu există decât în închipuirea mea şi în partea aceea de mare unde încă sunt valuri, soare, scoici sidefii şi nisip fierbinte.

Acum aşează-te lângă mine, dezvăluie-ţi faţa şi ochii, în schimb vei primi tăcerea şi felul meu de a te asculta.


Read Full Post »

Cantec usor

sufletul ei
o rochie de culoarea dimineţii lăsată pe plajă
a venit la mine ca o femeie goală
s-a aşezat la masă
am băut lapte cu trandafiri
semăna cu o fiinţă pe care am visat-o demult
dependentă de mângâieri care o ţineau prizonieră
până noaptea când umerii i se transformau în nisip
şi dispărea înapoi pe plajă

Read Full Post »

– Plecaţi? Îmi pare rău dacă am întârziat… Vorbim diseară la telefon şi revin altădată.
– Stai mă’ Sache, unde te duci? Doar noi te-am invitat… A intervenit ceva şi-o să lipsim doar jumătate de oră. Stai şi tu de vorbă cu Săndel, te uiţi la televizor, serveşti un suc, o bere. Şi apoi, Săndel e un copil deosebit şi-o gazdă interesantă. Aşa-i, Săndele, mamă?
– Bine, atunci rămân. Abia aştept să îmi cunosc gazda. Săndele, câţi ani ai tu?
– Şase ani şi opt luni.
– Mulţi înainte…
– Toţi zic la fel. Spune şi tu, cum aş putea evolua dacă habar n-am să citesc, iar oamenii mari din jur n-au inspiraţie. Sunt la vârsta întrebărilor şi acumulărilor.
– Păi atunci pune-mi şi mie câteva întrebări.
– Vrei? Zi-mi la ce-ţi folosesc nasturii?
– Care, ăştia de la haină? O închei şi-mi ţine de cald.
– Aici nu-i frig.
– De acord, dar afară…
– Şi nasturii de la mâneci ţin tot de cald?
– Nu, ăia mi i-a cusut nevastă-mea când am avut guturai.
– Ce-are guturaiul cu nasturii?
– De la guturai căpătasem un tic: îmi ştergeam nasul cu mâneca. Tu să nu faci aşa!
– Scârbos tic!
– Aici semeni cu nevastă-mea.
– Dar aia ce e?
– Asta? Cravată.
– La ce foloseşte cravata?
– Eleganţă, farmec, nobleţe…
– Mama spune că pe-un bărbat îl cunoşti după cravată.
– Păi, ce-are una cu alta?
– Nu ştiu, eu pun întrebările.
– Mda.
– De ce oamenii mari nu se dezbracă la mare?
– Cum sa nu?! Se dezbracă şi fac plajă.
– Nu-i adevărat! Oamenii mari rămân în slip, iar pe copii îi dezbracă de tot. De ce diferenţierea asta?
– Celor mari le e ruşine, Săndel.
– Ce înseamnă ruşine?
– Un sentiment…, un gând care te face să te simţi stingher. Ca atunci când te dezbraci în faţa cuiva.
– Şi dacă te dezbraci în faţa pisicii te simţi stingher?
– Atunci nu.
– Dar în faţa plopului?
– Nu, Săndel. Doar în faţa altui om.
– Tata se dezbracă în faţa mamei şi nu-i este ruşine.
– Asta-i altceva. Şi eu mă dezbrac în faţa nevesti-mii.
– Nevasta e proprietatea ta?
– Cum să fie proprietatea mea?
– Atunci aparţine tuturor?
– Nu, Săndel, e doar a mea!
– De ce oamenii mari au buletin de identitate şi copiii nu?
– Ca să aibă ce arăta poliţiştilor.
– Şi poliţiştii au buletine?
– Desigur.
– Ei cui arată buletinele?
– Şefilor.
– Şi şefii au buletine?
– Au şi ei, Săndele!
– Şi cui arată…
– Nevestelor!
– De ce te enervezi?
– Nu, Săndel, sunt calm. Sunt liniştit ca un lac de munte.
– De ce oamenii mari din trecut purtau armuri şi cei de-acuma nu?
– Cei din trecut se băteau cu pietre, buzdugane, săbii. În prezent nu mai e cazul.
– Ieri seară mama i-a dat lui tata în cap cu polonicul şi l-a făcut căpos. Dacă ar fi avut armură…
– Da, aici ar fi fost bună o armură.
– Batista de ce trebuie să fie albă şi să aibă dantelă?
– Ca să fie frumoasă.
– Şi dacă e verde e urâtă?
– Dar nici frumoasă nu-i…
– Ce înseamnă frumos?
– Frumos e ceva care te bucură.
– Eu sunt frumos?
– Eşti, Săndele.
– Dar n-am batistă albă cu dantelă.
– Atunci cum iţi sufli tu nasul?
– Cu şerveţele parfumate.
– Colorate?
– Nu, albe. Nevasta ta este frumoasă?
– Este.
– Dar casa ta?
– Şi ea este frumoasă.
– Tot ce-i legat de oameni e frumos?
– Da, Săndele.
– Hepatita A e frumoasă?
– Nu, asta nu.
– Ce bine e să fii om mare… Le ştii pe toate.
– Le ştii, dar nu-i aşa bine! Cănd eşti mic eşti protejat de părinţi, ingrijit… Când creşti ai numai obligaţii.
– Şi tu ai obligaţii?
– Şi eu.
– Ce fel de obligaţii?
– De serviciu, conjugale, morale…
– Ce-s alea obligaţii conjugale?
– Adică cele strict legate de nevastă-mea.
– Te pune să conjugi verbe?
– Nu, nu-i asta… E vorba de altceva.
– Ce-i aia o tărăboanţă?
– Tărăboanţă?
– Da.
– Nu stiu. Ce-ţi veni?
– Trebuie să ştii ce-i o tărăboanţă.
– Uite că nu ştiu!
– Imposibil. Când erai la uşă mama a spus: Na! Iar a venit Sache cu tărăboanţa lui.

Read Full Post »