Oficial după ora 17.30 intru într-un binemeritat și mult așteptat concediu. Sper ca o săptămână să îmi ajunga pentru a-mi reîncarca „bateriile” pentru aproximativ 6 luni, pana vine vacanța de iarnă 😀 . Bagajele le-am facut cu o saptamana în urmă, nu rămâne decat ca la ora 2 la noapte sa pun curu’ in masina si sa-i dau bătaie pe autostrada soarelui.
Destinația de vacanță rămâne și de această data litoralul românesc, mai exact stațiunea Neptun.
Iar celor ce se află în acest moment în concediu le doresc vacanță placută indiferent unde o petrec. La revedere!
Vara asta nu voi merge la mare. N-o voi vedea, nu-i voi atinge apa cu degetele, nu voi trage în piept aerul sărat al nopţii. În vara asta nu mă voi plimba pe plajă cu picioarele goale, nu voi simţi gustul apei dulci-sărate-amărui şi nu voi adormi pe nisip, toate dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu pot păşi înainte.
Am încercat în fel şi chip, piciorul drept înainte… piciorul stâng după… degeaba, n-am înaintat. Desigur, pot merge înapoi, dar atunci n-am făcut nicio brânză. Gândeşte-te numai la chinul naşterii, la prima săptămână de grădiniţă, prima zi de şcoală, prima zi de armată, prima supunere, prima concesie, prima înmormântare… nu merită, îţi spun că nu merită. De aceea rămân nemişcat cu privirea în gol, fără gânduri, fără planuri de viitor, fără valuri care să-mi ude tălpile.
Ca să nu spun că mi-ar fi imposibil să înot cu un singur braţ, un singur picior, un singur plămân, un singur rinichi, să privesc cu un singur ochi apusul… înotul, se ştie bine, este o treabă complexă. Ar fi ca şi cum aş încerca să zbor cu o singură aripă… ce s-o mai lungesc, nu merge.
Nici cu valurile nu m-aş putea juca, pentru că joaca asta este de fapt o artă întreagă, iar tentaţia să plutesc în derivă până dincolo de orizont este prea mare.
În vara asta marea a pierdut toate digurile, nişte valuri mari şi pline de meduze le-a tras în larg şi le-a înecat. Aşa că, dacă prin absurd aş ajunge la mare, n-aş avea nici măcar un dig de care să mă sprijin, nicio stâncă pe care să mă odihnesc. În plus marea e supărată pe râuri şi nu mai dă voie scoicilor sidefii să iasă pe nisip, să le descopere femeile frumoase şi poeţii.
Anul acesta marea a trădat nisipul, a pedepsit peştii, algele s-au uscat pe diguri de dorul soarelui, iar valurile s-au întors pe partea cealaltă. De aceea marea arată acum ca un lac nemişcat pe care se oglindeşte muntele (nu încerca să-l vezi, pentru asta trebuie să intri într-o stare anume), iar valurile s-au ascuns în adâncuri cu pescăruşi cu tot. N-a rămas nicio stâncă pe mal, nici măcar o barcă de salvamar, nu mai sunt pontoane, terase, toate s-au dus dincolo şi plutesc invers, doar umbrele copacilor se mai văd uneori seara în lumina lunii ce răsare dimineaţa în adânc.
Vara asta nu voi vedea marea, pentru că ea trăieşte doar în interior, iar eu nu am acces acolo, îmi trebuie un fel de paşaport şi nişte ochelari speciali pe care nu-i mai am. Şi nu ştiu dacă-i voi mai avea vreodată.
De câteva zile caut un loc simplu şi o noapte de câteva luni unde să-mi adorm gândurile, să le strâng pe toate, să le învelesc şi să le spun poveşti cu îngeri care desigur nu există decât în închipuirea mea şi în partea aceea de mare unde încă sunt valuri, soare, scoici sidefii şi nisip fierbinte.
Acum aşează-te lângă mine, dezvăluie-ţi faţa şi ochii, în schimb vei primi tăcerea şi felul meu de a te asculta.
Blogul meu, bă! 