* serviciile medicale sunt in coma!
* invatamantul a ramas repetent!
* agricultura este la pamant!
* sistemul de irigatii a intrat la apa!
* padurile sunt pe butuci!
* industria alimentara s-a alterat!
* reteaua de fabricare piese auto s-a gripat!
* transportatorii au tras pe dreapta!
* industria cimentului este praf si pulbere!
* metalurgia s-a topit!
* mineritul a fost ingropat!
* industria de aparare a explodat!
* aviatia este in aer!
si nici cu fotbalul nu stam bine am dat-o in bara!.
Am fost director la o mare intreprindere socialista. Cafeaua de dimineata era pregatita de o secretara sexy, mergeam la servici cu Dacia neagra.
Odata am fost intrebat daca fabrica nu contribuie cu 10 mii de lei pentru inmormintarea unui tovaras din Comitetul Central. Am spus ca cu atitia bani as inmorminta intregul Comitet.
Din acest moment am devenit director la o intreprindere mai mica. Cafeaua zilnica era pregatita de o secretara mai in virsta, la servici mergeam cu furgoneta fabricii.
Odata am fost apostrofat ca nu am fost la ultima sedinta de partid. Am raspuns ca daca stiam ca e ultima m-as fi dus sigur. Din acest moment am lucrat ca maistru. La servici mergeam cu masina proprie si eu faceam cafeaua de dimineata. In atelier aveam pe perete poza lui Ceausescu si a Lolobrigidei.
Odata mi-au spus ca de ce nu dau jos poza curvei de pe perete. Am luat poza lui Ceausescu. Din acest moment am lucrat zilier la sapat santuri. Mergeam la lucru cu bicicleta si duceam cafeaua de acasa in termos.
Odata in timp ce sapam santul au venit si mi-au spus sa-mi ascund bicicleta deoarece va trece pe acolo o delegatie de partid de la
Bucuresti Am raspuns sa nu-si faca probleme deoarece bicicleta este inchisa cu un lacat…din acest moment am ramas fara lucru…
…o vreme am fost somer pina la schimbarea orinduirii…
M-am reabilitat, am intrat in politica, am intrat in partid. Cafeaua imi este servita de o secretara sexy, la servici merg cu un Audi cu sofer personal. In rest imi tin gura si din cind in cind ridic mina sa votez. Imi creste nivelul de trai si acoperirea cheltuielilor.
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.
In anii ’70, imnul Romaniei se auzea in toate marile competitii de lupte greco-romane din lume. Numele lui Gheorghe Berceanu era titlu de ziar si mandrie nationala. Astazi, aceeasi Romanie a uitat de el. S-a asternut praful peste medaliile marelui campion, care isi mai doreste doar un singur lucru: sa nu il uite lumea.
Pentru prieteni, Grigore. Pentru cunoscatori, Gheorghe Berceanu, campionul. Pentru cei mai multi, un necunoscut.
O mana de om care a adus Romaniei zeci de medalii. Campion olimpic, de doua ori campion mondial, de trei ori campion european si de opt ori campion national. Totul intr-o lume in care sportul se facea cu sacrificii greu de imaginat si probabil irepetabile astazi.
Desi nu pare, Hercule de buzunar, cum i se spunea, a fost de neinvins 7 ani la rand. Practic, intre 1969 si 1976, l-au ingenuncheat doar de 2 ori si atunci pentru ca l-au furat arbitrii. Ironic, de pe saltea l-au scos definitiv romanii.
Cariera de sportiv a primului roman care a adus Romaniei titlul de campion mondial la lupte greco romane, categoria 48 de kg s-a incheiat cu un gust amar.
Astazi, inconjurat de teancuri de fotografii si ziare, Gheorghe Berceanu reface filmul carierei sale din bucati.
Pare fericit ca are cui sa se laude, cui sa-i arate ce-a fost in cealalta viata a lui. In rest, nu mai are cui sa-i povesteasca.
Medalia de campion mondial o mai are doar in cateva fotografii alb negru. Originalul e la Muzeul Sportului, alaturi de cele mai importante dinstinctii castigate intr-o viata.
Fostul campion a mers la muzeu sa-si vada in vitrina, medaliile. Acolo insa a descoperit un depozit plin de pachete si cutii inghesuite pe rafturi improvizate. Undeva, pe o placheta prafuita, sta si numele lui Gheorghe Berceanu.
Cu privirea pierduta, domnul Berceanu isi cauta propriile medalii pe care le stia intr-o vitrina.
Le-a descoperit intr-o cutie. Medaliile lui de aur sunt impachetate in pungi de hartie.
Un muzeu meschin, de carton, pentru un mare campion. Cu tot ce e in cutie, numai Gheorghe Berceanu ar fi putut avea o singura sala intr-un muzeu. Daca Romania ar fi putut gasi o camaruta pentru el.
In 2002, Muzeul National de Istorie, unde isi are sediul si muzeul sportului, a intrat in renovare. Lucrarile nu s-au terminat nici pana astazi, iar spatiul destinat muzeului sportului a fost oricum ocupat de muzeul filatelic. Asa ca, nici prea curand domnul Berceanu nu isi va putea vedea medaliile in vitrina, la muzeu.
Si, totusi, ceva din Gheorghe Berceanu a murit astazi putin.
Dezamagit este de ani de buni. De cand s-a adunat praful peste medalii si uitatea peste numele sau.
Uneori, din ce in ce mai rar, isi retraieste visul de campion, in lumea lui mica, in care oamenii il recunosc si il pretuiesc.
In aceeasi sala a fost si el antrenor. Sub ochii lui au crescut alti campioni. Dar, antrenorii de azi spun, mai in soapta, ca nu se va mai naste prea curand un campion ca Berceanu.
Din 1988 Romania nu a mai avut niciun campion olimpic la lupte greco-romane. La nicio categorie. Tot mai putini copii sunt indreptati spre acest sport. Si tot mai putini antrenori reusesc sa supravietuiasca dintr-un salariu de mizerie.
Nu se plange de nimic. Are o pensie buna si e sanatos. Sunt altii care traiesc mult mai rau decit mine, spune el. Nu si-ar fi dorit sa traiasca in alta tara, ci, mai degraba, in alte vremuri.
Chiar si asa, nu regreta ca a luptat pentru Romania. Tara in care a trait si gloria si caderea.
Nu autostrăzi, nici politică mai curată. Nu astăzi toate astea, căci sunt prea, prea departe. Ci un simplu mulţumesc omului care tocmai ţi-a ţinut uşa deschisă la alimentara, când te-a văzut cu braţele încărcate cu bagaje. Un „scuzaţi” că în aglomeraţia de la Unirii ai dat un cot în coasta omului care se grăbea pe lângă tine. Sunt mai aproape toate astea decât autostrăzile; le putem face din acest moment. Şi îi mai doresc acestei Românii să aibă curajul de a-i cere socoteală trecătorului care şi-a aruncat mucul de ţigară la intersecţie. Să se oprească şi să-i explice treaba aia cu îngropatul până la gât într-un munte de chiştoace. Ori, curajul de a-l lua de guler pe bărbatul care-şi toacă nevasta cu pumnii în faţa blocului. Poate dacă – să zicem – zece dintre noi ar începe chiar astăzi cu un singur lucru dintre toate astea, atât, cu unul singur, atunci până la anul, tot de 1 Decembrie, mâna asta de oameni va fi molipsit încă o sută să facă la fel. Şi poate că, după un an şi încă unul, când din cei o sută s-ar face o mie, am putea spera să avem prima generaţie care nu-şi va dori să părăsească România.
Blogul meu, bă! 