Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘spital’

Un ins bagă în spital patru oameni. În România, dacă i-ar fi rănit cu toporul, era posibil să fie condamnat la puşcărie cu executare. Dacă are însă bani şi i-a lovit cu maşina, are toate şansele să scape basma curată sau, în cel mai rău caz, să primească o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare. Acesta este şi cazul unui inconştient, Cristian Ungur, care duminică a intrat cu maşina pe pista Aeroportului Caransebeş în timpul unui concurs de motociclism.

În plus, medicii legişti au stabilit că avea şi o alcoolemie foarte mare: peste doi la mie.

Nu este însă vorba de un caz izolat. Pârtia crimelor de acest gen a fost deschisă de celebrul colonel Cristian Bernevig, fostul şef al DIA, care a omorât cinci oameni într-un accident rutier.

Bernevig a apucat să facă doar cinci luni de puşcărie pentru că a fost graţiat. Soţia poetului Adrian Păunescu a ucis trei persoane în timp ce depăşea o coloană de maşini la volanul unui jeep. Carmen Păunescu a fost condamnată la doi ani de închisoare cu suspendare.

Cel mai recent caz de acest gen este al Aneimaria Straus care, aflată la volanul unui Audi A8, a zdrobit pe trecerea de pietoni o tânără studentă din Republica Moldova, Tatiana Duplei. Pedeapsa primită a fost, evident, cea deja clasică: doi ani de închisoare cu suspendare. Despăgubirile de circa 200.000 de euro au fost plătite de asigurator, astfel că practic dna Straus nu a trebuit să scoată nici măcar un leu din buzunar.

Culmea tupeului, a fost nemulţumită de sentinţă, pe care a contestat-o întrucât era obligată să urmeze anual cursuri de pregătire teoretică pentru cunoaşterea noţiunilor rutiere, de mecanică şi de prim-ajutor.

Pedepsele aplicate de justiţia română în aceste cazuri sunt cele mai blânde posibil. Legea penală prevede pentru astfel de fapte inclusiv sancţiunea închisorii cu executarea, sancţiune care nu s-a acordat însă niciodată în cazul unui accident rutier comis de un om cu bani, indiferent câte persoane au murit sau au rămas mutilate . După criterii care scapă bunului simţ comun, judecătorii „preţăluiesc” viaţa şi moartea cu unităţi diferite de măsură: crima comisă cu maşina e mai puţin gravă decât cea comisă cu toporul iar crima săvârşită de un om de afaceri este mai puţin gravă decât cea comisă de un şomer. Aceste derapaje sunt posibile pentru că legea prevede un minim şi un maxim al pedepsei lăsând la aprecierea magistratului cuantificarea propriu-zisă. Şi, dacă am ajuns în faţa unui judecător român, totul este posibil. O spune inclusiv ultimul raport de ţară care critică faptul că pentru situaţii identice judecătorii români dau sentinţe diferite, fiecare instanţă sau chiar fiecare magistrat având propria sa practică judiciară.

Sursa

Read Full Post »

Pentru Alioşa, marginea lumii sunt gardurile de la spitalul de psihiatrie Socola. Bătrânul stă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai exact de 65 de ani, printre nebuni. Deşi nu se ştie dacă bărbatul a ajuns aici din cauza problemelor medicale grave sau pentru că era caz social, Alioşa a rămas internat la Socola fiindcă nu mai are pe nimeni. Iar lumea de dincolo de ziduri a îngheţat undeva, pe vremea regelui Mihai.

Alioşa se plimbă ca un semn de întrebare prin pavilioanele spitalului de psihiatrie Socola, Iaşi. Numai că el nu se întreabă nimic, nici cine e, nici de unde vine şi nici încotro merge. Din 1945, de când e internat aici, Ilie Culciov, pe numele adevărat, a intrat în legenda locului. Doctorii, prietenii lui de la atelierul mecanic sau pacienţii mai vechi spun că ar avea în jur de 86 de ani, dar sunt alţii care bagă mâna în foc că Alioşa bate suta. În afară de spatele încovoiat, nimic nu-i arată vârsta. Nici ochii ageri care nu au nevoie de ochelari când citeşte, nici mâna fermă cu care face desene cu lumea spitalului, nici urechile care aud chiar şi când îi vorbeşti şoptit.

Nu se ştie cum şi de ce a ajuns Alioşa în spital. Varianta lui e că a venit din Basarabia cu mama, rusoaică, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În unele variante ale poveştii mai apare un frate mai mic, născut în România, şi care acum stă ba în Iaşi, ba la Bucureşti. Cum spitalul Socola funcţiona atunci şi ca centru social, băiatul de 22 de ani, aflat într-o stare emoţională „crepusculară”, cum a fost atunci diagnosticat, s-a aciuiat la Socola.

Nu se ştie nici măcar de ce i se spune Alioşa, un motiv presupus ar fi că, vorbind ruseşte, românii din spital l-au botezat ca pe rusul universal. În timp, mâinile au luat forma numelui de Alioşa, felul în care-şi ţine căciula pe cap e devenit de Alioşa şi privirea îi e de alint rusesc. „A ajuns aici mai mult din considerente sociale, decât din cauza afecţiunii”, bănuieşte managerul spitalului Socola, prof. dr. Călin Scripcaru. Şi doctorul Gheorghe Nedelciuc, şeful secţiei unde e internat Alioşa, afirmă că e greu de spus cât de real a fost diagnosticul de schizofrenie ce i s-a pus la un moment dat. Cert e că pentru bătrânul de peste Prut, de 65 de ani, România nu înseamnă altceva decât lumea dintre zidurile spitalului de nebuni.

Alioşa le-a luminat copilăria multor puşti, copii ai personalului din spital care locuiau în incintă, confecţionându-le jucării din lemn şi purtându-le o nespusă grijă. Vecinul de pat al bătrânului, un fost angajat al Socolei, povesteşte că fiul său, la prima vizită, s-a dus întâi ţintă la Alioşa să vadă ce mai face. I-a spus câte o vorbă bună pentru toate moriştile şi maşinuţele de lemn din copilărie.

Diagnosticul pacientului internat de o viaţă de om la Socola a evoluat o dată cu psihiatria. De la o stare crepusculară ce se presupune că a fost cauzată de evenimente din cel de-al doilea razboi mondial, a trecut prin schizofrenie şi a ajuns la o tulburare afectiv organică. Acum primeşte aceste diagnostice mai mult pentru a-i fi justificată şederea în Pavilionul 2 Bărbaţi, pentru că Alioşa n-are pe nimeni şi nu cunoaşte altă realitate decât pe cea a spitalului şi a pacienţilor care vin, pleacă sau mor.

Alioşa stă în Pavilionul 2 Bărbaţi în patul de lângă uşă. Are ordine în lucruri, iar în sertarul de la cap îşi ţine toate averile personale. Când şef de secţie a venit un medic basarabean, Alioşa l-a tratat cu toată rezerva: amintirile din locul lui de baştină sunt un subiect pe care-l atinge rar. Preferă să evite întrebările şi să-ţi arate desenele sale în culori şerpuitoare şi ferme. Capodopera lui e un tablou în care e surprins momentul în care frizerul bărbiereşte pacienţii din pavilion.

Când e în toane bune, Alioşa vorbeşte puţin şi de mama lui, rusoaica, şi de un frate mai mic despre care e convins că s-ar afla în Iaşi. Nu că ar fi mers vreodată prin oraş. Ultima vizită în zeci de ani, când şi-a dat seama că Iaşul nu mai e cel de după războiul cel mare, a fost anul trecut când l-a doborât o răceală şi tensiunea i-a luat-o razna, de credeau toţi doctorii că nu va mai rezista. „S-a schimbat mult Iaşul de pe vremea lui Carol şi a regelui Mihai. S-au dărâmat casele, s-au făcut blocuri. Asta e schimbare. Din’ aia rea”, zâmbeşte pentru sine, atunci când lucrurile se împart atât de simplu.

La fel de simplu vorbeşte şi despre Al Doilea Război Mondial. „La război, întâi au venit nemţii. Şi au stat o vreme. Apoi au venit ruşii şi au stat mai mult”, tranşează fără nuanţe frântura de istorie trăită. În viziunea lui moş Alioşa politica e şi ea rea şi bună. „Bună e că sunt alimente suficiente, parale multe şi oamenii pot face multe lucruri, iar rea e că românii au devenit mai aspri, nu mai ţin sărbătorile. Nu mai au niciun Dumnezeu”, spune cu glas egal.

În ritmul zilelor lui Alioşa rar intervine neprevăzutul. Până acum câţiva ani a avut un prieten bun. Unul adevărat, cum găseşti o dată în viaţă. Şi acum zâmbeşte cu respect când povesteşte de Împăratul Braziliei, colegul de salon. Împăratul era tot ceea ce Alioşa nu îndrăznea să fie: impetuos, autoritar, impunător. În limbaj medical i se spune schizofrenie paranoidă. Iar lui Ilie Culciov de peste Prut nu-i mai rămânea decât să fie mujicul, supusul şi modestul. Vorbeau mult amândoi, aveau două pisici de care se îngrijeau, Peticuţ şi Baba. După moartea din 2005 a Împăratului, lumea lui Alioşa s-a făcut şi mai mică. Când a auzit că spitalul urmează să mute o parte din pacienţi în alt pavilion, şi-a făcut o bocceluţă cu puţinele lui lucruri, ziare, hârtii, creioane, şi i-a rugat pe doctori cu lacrimi în ochi să nu-l lase, să-l ia cu ei oriunde ar merge. Şi l-au luat.

Viaţa lui Alioşa se desfăşoară în afara legilor spitaliceşti, în afara regulior şi indicatorilor. În afară de un certificat de naştere care spune că Ilie Culciov s-a născut pe 9 iunie 1924, în dreptul existenţei lui scrie dezinserţie socială totală. De multe ori medicii şi-au pus problema ce să facă cu Alioşa. Conform procedurii, bărbatul ar trebui mutat într-o secţie exterioară a spitalului, la Bârnova sau la Şipote, dar se tem că schimbarea i-ar grăbi bătrânului sfârşitul.

Alioşa nu a fost niciodată violent, zâmbeşte tuturor, răspunde la toate întrebările, ascultă când îi povesteşti ceva. Dacă vrei să-l bucuri, e suficient să-i duci creioane colorate şi ciocolată. Nişte femeie din Basarabia, impresionate de povestea lui, i-au scris mai demult o scrisoare să-l întrebe cu ce l-ar putea ajutra, ce şi-ar dori el să primească. Alioşa n-a vrut nimic altceva decât nişte hâtie şi o carte de rugăciuni.

Zilele lui Alioşa seamănă una cu alta, iar bătrânul se simte cel mai bine atunci când nu atrage atenţia. Se trezeşte dimineaţa, îşi bea ceaiul, face ceva treabă, mătură sau aranjează prin salon. Apoi ia drumul atelierului. Este singurul pacient de la Socola căruia i se permite să folosească obiectele ascuţite de tâmplărie. „Toată lumea e prietena mea, iar eu sunt universal, îmi plac toate cele”, spune privindu-şi botoşii scămoşaţi, în vreme ce urcă dealul spre atelier.

„Ce-ai luat de la zalhana, Alioşa?”, îl întreabă un pacient, prieten vechi. „Wiskey spumos”, râde bătrânul, ca de fiecare dată când face schimb de coduri cu amicul. „Nu-i lung drumul”, se încurajează, fofilându-se printre maşini spre uşa verde a atelierului. „Ho, ho”, îl întâmpină George, un mecanic cu braţele tatuate. „Matale şi criza ce mai apari la ziar, moşule”, râde în timp ce ia masa cu colegul pe un colţ de ziar.

Alioşa se îndreaptă spre raftul lui cu scule, apoi scoate un buhai de lemn, pe care-l învârte de mâner ca să scoată zgomote. „Dacă veniţi peste o lună, termin buhaiul şi vă zic şi-o urătură”, promite solemn. Mecanicii îi spun „hoţul”, în semn de prietenie. „Avem cu el o înţelegere. Când noi plecăm pe teren, el rămâne să lucreze aici. Suntem singurii cărora le descuie, când îi strigăm «Hoţule, dă drumul!». La prânz, parcă are ceas biologic, pune lacătul pe uşă şi pleacă. Lasă totul în ordine. Ultimul lui hobby e să adune zaţul de cafea şi să-l folosească ca baiţ pentru obiectele din lemn. Acolo, la dulap are toate secretele”, ne arată mecanicul un dulap de fier în dreptul căruia Alioşa s-a aşezat pe scaun şi stă cuminte, de parcă n-ar fi vorba despre el în propoziţie.

Singurul contact cu lumea din afara Iaşului pentru Alioşa a fost în timpul unui director al spitalului de psihiatrie pe care-l pomenesc şi azi mulţi veterani internaţi la Socola, director care a dus pacienţii în excursie la mănăstirile din nordul Moldovei. Cel mai vechi locatar al spitalului a adus cu el în lumea de la Socola amintirea unei Evanghelii grele de peste 20 de kilograme, a unei cetăţi a lui Ştefan cel Mare şi a mormintelor de la Putna.

Pe Alioşa, de la regi încoace, nu-l interesează nici cine e preşedinte, nici ce e cu criza mondială, nici cine e primar la Iaşi sau cine se mai dă în reviste colorate. Mai citeşte uneori ziarul invers. Nu pentru că n-ar şti să citească, ci pentru că lumea pe care o descoperă printre rânduri i se pare cu susul în jos.

FRÂNTURI DIN VIAŢA REALĂ A LUI ALIOŞA
Conform arhivelor spitalului Socola, pacientul Ilie Ciulcov a fost internat pe 30 ianuarie 1945. Primul lui diagnostic a fost nevrita, adică inflamaţia unui nerv. I s-au întocmit acte ulterior internării, documente în care apare că ar avea 21 de ani.

În fişa întocmită atunci nu i se precizează profesia, starea civilă. În dreptul părinţilor e trecut doar tatăl, Pantilimon, deşi, în 1956, Varvara Ciulcov, mama tânărului, solicită o adeverinţă spitalului prin care să ateste faptul că Ilie Ciulcov e angajat al Socolei, adeverinţă ce i-ar ajuta în obţinerea cetăţeniei sovietice. „Varvara Ciulcov, domiciliată pe strada Eternităţii în Iaşi, solicit o adeverinţă care să arate că Ilie Ciulcov e ucenic la tâmplărie la spitalul Socola (…) Trăiască lupta sovietică!”, scrie în document. Mama acestuia precizează că şi-a lăsat fiul în spital în 1945 pentru că mai avea un copil mai mic şi nu dispunea de mijloace să-i întreţină. Răspunsul directorului de atunci al spitalului, dr. Smil Blumenfeld, este formulat cu multă grijă: „Adeverim că Ilie Ciulcov lucrează ca nesalariat de la data de 30 ianuarie 1945 în atelierul de tâmplărie al spitalului”.

Sursa: Jurnalul National

Read Full Post »

A devenit o moda printre cetătenii acestei tări ca pentru orice mic tratament sau operatie să apeleze la medici din alta tară. Mai mult decât atât, în momentul în care pleacă în vacanța, într-o altă tară, pe baza asigurării medicale, majoritatea trec si pe la un control medical amănunțit.

Exemplu:

1. După diagnosticul pus în urma accidentului de motocicleta, Tariceanu decide să se opereze în Franța.

2. Traian Băsescu se opereaza la Viena.

Victima unei crize acute de hernie de disc, Traian Băsescu a acceptat inițial o operație în România, dar în final a preferat bisturiul medicilor austrieci.

3. Andreea Esca, în urma unui accident pe pârtie ajunge la tratament în Viena.

Acestea sunt doar câteva exemple…

Oare, România nu mai are medici? Facultatea de medicină ce produce? În spitalele în care cei mai sus menționati s-au operat, nu profeseaza și medici români?
Dacă suntem atât de siguri că în România nu există servicii medicale, pentru ce plătim asigurarile de sănătate?

Read Full Post »

Vaccinul contra virusului AH1N1 s-a dovedit un succes 😀

Sursa foto: cti97.ro

Read Full Post »