Ca om cumsecade ce sunt, ar trebui să spun ceva frumos despre Angela. E colega noastră de birou, cea care face cumpărături pentru firmă, care ne dă bomboane ca să nu mai aruncăm de colo-colo cu agrafe… care completează registrul de casă şi se îngrijeşte să fim sănătoşi. Cum face asta?
Simplu, vorbeşte cu nişte doctori, iar ei ne testează anual, că aşa zice legea. Bun… atunci Angela ne organizează în grupe de şapte şi ne trimite la policlinica cu plată din strada Paris. A făcut o socoteală simplă: şapte persoane, cam zece minute fiecare, într-o oră, grupa-i gata.
Astăzi, mi-a venit şi mie rândul. În grupă cu mine, este şi Angela. La uşa medicului de familie, ea devine brusc emotivă, aşa face când e vorba de doctori şi mă împinge să intru primul la consultaţie. Acolo găsesc şase tipe în halate albe, cu tot felul de aparate.
– Bună ziua.
– Eşti singur?
– Nu, cu Angela, dar a rămas pe hol. S-o chem?
– Nu încă. Te rog, ia loc… numele?
– Sache.
– Te-am găsit, ridică doctoriţa nasul din calculator. Vezi ce eficienţi suntem? De la ce medic vii?
– Vin de la firmă, nu de la medic.
– Am înţeles… făcu ea privindu-mă complice. Atunci să începem cu o testarea psihologică. Maria, e al tău, zice tipa şi îi face loc unei blonde, cu coc ridicat.
– Bună ziua. Sache ai spus că te numeşti, nu? Cum ne simţim astăzi?
– Plictisit.
– Am auzit că vii de la ‘firmă’… cu ce te ocupi la ‘firmă’?
– Contabilitate.
– Interesant… hai să-ţi arăt pentru început câteva desene, să mi le explici, apoi iţi voi pune nişte întrebări. Începem?
Nu aşteaptă răspunsul meu şi-mi bagă sub nas un tablou plin cu puncte colorate care formau împreună un fel de gâză, strâmbă ce-i drept, dar totuşi o zburătoare. Semăna c-o albină…
– Ce vezi?
– O albinuţă, mă decid în cele din urmă.
– Cum adică, albinuţă??
– Sau muscă… nu se vede prea bine.
– Şi nu scrie nimic?
– Ce să scrie? A, pe spate spune… interzis minorilor şi celor infestaţi cu HIV.
Toate halatele albe se opresc din vorbit şi vin în spatele meu.
– Am glumit, doamnă.
– Nu, Sache, n-ai glumit, vorbeşte cavernos Maria şi notează ceva într-o fişă. Mai bine lăsăm desenele… răspunde-mi la câteva întrebări. Eşti pregătit?
– Sunt, zic şi mă las confortabil pe spătarul scaunului.
– Ai plâns mult când erai mic?
– Nu, doar noaptea, când veneau ai mei târziu de la serviciu.
– Ai fost la înmormântări în copilărie?
– Da, la cimitirul Reînvierea, că primeam colivă şi orez cu lapte. Îmi plăceau mai ales bomboanele de pe colivă.
– Ai îndreptat vreodată cuie?
– Ce să fac?
– Cuie strâmbe, ai îndreptat vreodată?
– Nu, că eram neîndemânatic… m-aş fi lovit cu ciocanul peste degete.
– Când aveaţi musafiri, te puneau părinţii să zici poezii?
– Au încercat. Cel mai greu a fost când m-au pus să zic ceva în germană, pentru că făceam grădiniţa germană. Primul cuvânt străin l-am învăţat după o lună.
– Ce cuvânt?
– ‘Der Elefant’, zic şi mă întind să văd dacă şi întrebarea asta se află în foile ei.
– Ai jucat leapşa când erai mic?
– Doar pe ouate, pe caţărate nu mă lăsau părinţii.
– Ai fost vreodată deocheat?
– Da, eram la Govora, în gazdă la mama Jenica. Mă durea capul şi mama Jenica mi-a dat să beau apă în care stinsese cărbuni, m-a frecat pe frunte în timp ce zicea ‘Tatăl nostru’.
– În copilărie îţi plăcea să sperii bătrânii?
– Da, aruncam de la etajul opt, pungi pline cu apă, le ţinteam mai ales pe babe. Se spărgeau la picioarele lor şi ele ţipau… O speriam şi pe tanti Zina de la Braşov, că era surdă şi nu mă observa când mă ascundeam în şifonier. Când trecea pe acolo, săream în faţa ei şi o speriam. Mă pâra mereu… cică o înţepa inima.
– În copilărie, ţi-au tăiat moţul?
– Habar n-am.
– Ai mâncat vreodată cretă ca să chiuleşti de la şcoală?
– Nu, n-am mâncat cretă.
– Nu se poate, testul arată că-n copilărie ai fost chiulangiu, deci mâncai cretă.
– Chiulangiu am fost, recunosc… dar cretă n-am mâncat.
– Rândul trecut ai spus că mâncai cretă. Sache, nu-i frumos să minţi. Cheam-o te rog pe doamna asistentă Angela. Până atunci îţi scriu o reţetă… de mâine mergi la Predeal, la sanatoriu, să te refaci.
– Dar ce boală am?
– Din cauza stresului ai început să ai un comportament deviat şi multiple ticuri.
– Ce ticuri?
– Îţi mănânci unghiile şi te tragi de sprâncene.
– ?
– Dacă nu pleci acum la sanatoriu boala avansează, capeţi alte ticuri… şi cine ştie ce-o să mai faci. Azi de exemplu ai văzut o albină, mâine o să vezi un cal. Ţi-e dor de casă, nu-i aşa? Hai, cheamă asistenta, te rog.
Ies nedumerit pe coridor şi o strig pe Angela.
– Dragă, ce naiba ai stat atât de mult? mă ia în primire colega.
– Sunt bolnav, Angela… Văd albine, cretă, îmi rod unghiile, mă trag de sprâncene… mă trimit la Predeal. Ştii cumva de ce îţi zic ăştia asistentă?
– Ce frumos… la Predeal.
– La sanatoriu, Angela! Hai, c-au zis să intri cu mine.
– Dar ce-s eu, maică-ta?!
V-am zis că-i o colegă bună, comentează dar se conformează. Intrăm împreună şi ne postăm în faţa doctoriţei Maria.
– Doamnă, de ce îl lăsaţi singur? Trimiterea, vă rog.
– Ce trimitere? se miră Angela.
– Ce trimitere… trimiterea de la spital, doamnă. De la psihiatrie.
– Noi suntem de la firma L… am venit pentru medicina muncii.
– A… firma L?!
– Da, L.
– Păi de ce nu spuneţi aşa, doamnă? Pierd timpul aiurea… mă scuzaţi, domnule Sache. V-am crezut… zălud. Mă rog… defect profesional, noi doar cu din ăştia de la salonul de psihiatrie lucrăm. Uite, gata, v-am semnat fişa. Sunteţi sănătos, apt să vă continuaţi meseria de economist.
– Dar comportamentul meu deviat?
– Ei, lăsaţi…
– Şi ticurile cu mâncatul unghiilor, smulsul sprâncenelor, chestia cu albina…
– Mda.
– Predealul…
– Domnule, toţi avem ticuri, iar dvs. aţi venit pentru medicina muncii, ştiu şi eu legea… Următorul.
Articol preluat de pe Bocancul Literar cu acordul lui Sorin Teodoriu.
Read Full Post »
Blogul meu, bă! 