Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Carti’ Category

Protectorul

De aproximativ o luna citesc PROTECTORUL de John Saul. La inceput citeam doar in metrou in drum spre serviciu, o carte cu  un inceput destul de banal dar pe masura ce patrudeam mai mult in esenta ei cu atat imi doream mai mult sa ajung la sfarsit.

Azi-noapte un jurul orei 24 ajunsesem sa citesc printre gene,  mai imi ramasesera aproximativ 40 de pagini din cele 400. Intr-un final m-am decis sa ma culc, doar ca in momentul in care am stins lumina si am pus capul pe perna moale nu mai aveam somn, ca si cand in acel moment ma trezisem. Gandul imi era la carte!. Se starnise o curiozitate mare, asa ca am aprins lumina si am continuat cartea. La ora 2 terminasem de citit intreg volumul.

Aceasta carte, semnata John Saul, face parte din categoria operelor literare care nasc intrebari si provoaca groaznice cosmaruri. Un experiment autorizat, la cel mai inalt nivel social, transforma un om, iar efectele se propaga in lant modificand in cascada destinele altor oameni.

Azi continui cu un alt volum, UMBRA!

Anunțuri

Read Full Post »

Sa traiasca inginerul!

Pe strada Toamnei, unde,
Pomii-si scuturau povara,
Locuia o cuconita
Blonda si frumoasa -Clara!

Avea trup de crin si gura
Rosie ca o muscata,
Sanii, doua crizanteme
Si era si maritata.

Sotul ei, Avram Barbulea,
Voiajor prin toata tara ,
Pleca luni de dimineata
Si venea sambata seara.

Astfel ca, in alte zile,
Clara dulce , dragastoasa,
Marti si joi, sa se distreze,
Ma primea pe mine-n casa.

Ii citeam poeme, versuri,
Ma-mbatam de glasul ei,
Ne spuneam povesti, si-n urma
Petreceam, ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele
Ii fusese scris sa sada,
Avea doua-apartamente
Cu balcoanele spre strada.

Jos, in gang, urcai o scara,
Care-asa, din construire,
Nu avea alta intrare,
Nu avea alta iesire.

Iar alaturi, statea Sprinta
Cu barbatul sau, Haim Malne,
Care-avea tot astfel casa
Si tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scara
Luminata de un bec,
Ma stia cand vin la Clara,
Mai ales, stia cand plec.

Vremea-si impletea cununa
Si destinul priveghea,
Sa gustam din fericirea
Dragostei, si eu si ea.

Da-ntr-o noapte violenta,
Cand cu draga ma distram,
Se-auzira pasi pe scara
Si ea-mi spune: – Vine-Avram!

Ma imbrac in fuga, fulger,
Vinovat ca un borfas
Si deschid in graba usa
Si-mi dau drumu-n balconas.

Doamne, Tu, care scapat-ai
De la jertfa pe Isac,
Fa si-acuma o minune
Si ma-nvata ce sa fac?

Si precaut, fara voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Si-ntr-o clipa sunt alaturi,
In balconul celalalt.

Situatia e grava,
Simt in creier un ciclon,
Ce ma fac daca vecinul
Ma gaseste in balcon?!

Sa sar jos, cu neputinta!
Trotuarul e departe,
Simt in cerebel o lupta
Si pe viata, si pe moarte!

Si de-odata se deschide
Usa-ntr-un moment fatal,
Si-n chenarul ei apare
Sotul Clarei, personal!

Eu inghet si gura-mi muta
Nici o soapta nu indruga!
Si ridic in semn de spaima
Bratele, in semn de ruga…

Pe cand el, vazandu-mi halul,
Ca sa-mi crute umilinta,
A dedus fara-ndoiala
Ca am fost surprins la Sprinta.

Si intelegand din semne
Ca-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mana sa sar iarasi
In balconu-n care-am fost!

A deschis cu grija usa ,
Nici un zvon sa n-o alarme
Si, cu patos i-a spus Clarei,
Care se facea ca doarme:

– Nu ti-am spus eu, Clara draga,
Cum ca Sprinta-i o stricata?
Uite de-unde are blana,
Skong, cu care-i imbracata!

Vino-ncoa, poete draga
Si iti jur pe Dumnezeu,
Ca n-o sa ne stie nimeni,
Nici sotia, nici chiar eu!

M-a condus de mana vesel,
Iara eu priveam cuminte,
Trupul Clarei, strans in brate
Cu o ora inainte.

Si cand m-am vazut in strada,
M-am rugat, c-asa mi-e firea,
Sa traiasca inginerul
Care-a construit cladirea!

Fiindca ce faceam eu daca,
Ma pastea un ghinion,
Si aceasta casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!

Sa traiasca inginerul !

Sursa: http://cti97.wordpress.com/

Read Full Post »

RASPUNS

„Marile investitii scotiene in strainatate”.
„Eroi italieni”
„Arta bucatariei la englez”
„Istoria culturii americane”
„Laureatii romani ai Premiului Nobel”

Read Full Post »

Pentru că românului i s-a deschis apetitul lecturii, vă prezint o colectie de cărți de citit întro-o viata. Bine, asta pe lângă revistele de citit pe WC, FHM, PlayBoy, Maxim și multe altele.

Lectură plăcutâ!

1. O mie şi una de nopţi – Anonim
2. Povestea tăietorului de bambus – Anonim
3. Povestea lui Genji – Murasaki Shikibu
4. Cronica celor trei regate – Luo Guanzhong
5. Marginea apei – Shi Nai’an & Luo Guanzhong
6. Măgarul de aur – Lucius Apuleius
7. Tirant Blanc – Joanot Martorell
8. La Celestina – Fernando De Rojas
9. Amadis de Gaula – Garci Rodriguez De Montalvo
10. Viaţa lui Lazarillo de Tormes – Anonim
11. Gargantua şi Pantagruel – Francois Rabelais
12. Lusiada – Luis Vaz De Camoes
13. Regele maimuţa: Călătoria spre vest – Wu Cheng’en
14. Peripeţiile năpăstuitului călător – Thomas Nashe
15. Thomas din Reading – Thomas Deloney
16. Don Quijote – Miguel De Cervantes Saavedra
17. Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei – Miguel De Cervantes
18. Adevărata istorie a cuceririi Noii Spanii – Bernal Diaz Del Castillo
19. Aventurosul Simplicissimus – Hans Von Grimmelshausen
20. Prinţesa de Cleves – Marie-Madelaine Pioche De Lavergne, Contesa De La Fayette
21. Oroonoko – Aphra Behn
22. Robinson Crusoe – Daniel Defoe
23. Dragostea în Exces – Eliza Haywood
24. Moll Flanders – Daniel Defoe
25. Călătoriile lui Gilliver – Jonathan Swift
26. O propunere modestă – Jonathan Swift
27. Joseph Andrews – Henry Fielding
28. Memoriile lui Martinus Scriblerus – Arbuthnot, Gay, Parnell, Pope, Swift
29. Pamela – Samuel Richardson
30. Clarissa – Samuel Richardson
31. Tom Jones – Henry Fielding
32. Fanny Hill – John Cleland
33. Peregrine Pickle – Tobias George Smollett
34. Don Quijote Feminin – Charlotte Lennox
35. Candide – Voltaire
36. Rasselas – Samuel Johnson
37. Iulia sau noua Eloiza – Jean-Jacques Rousseau
38. Emile sau despre Educaţie – Jean-Jacques Rousseau
39. Castelul din Otranto – Horace Walpole
40. Vicarul din Wakefield – Oliver Goldsmith
41. Tristram Shandy – Laurence Sterne

42. O călătorie sentimentală – Laurence Sterne
43. Omul sentimental – Henry Mackenzie
44. Humphry Clinker – Tobias George Smollett
45. Suferinţele tânărului Werther – Johann Wolfgang Von Goethe
46. Evelina – Fanny Burney
47. Visările unui hoinar singuratic – Jean-Jacques Rousseau
48. Legăturile primejdioase – Pierre Choderlos De Laclos
49. Confesiunile – Jean-Jacques Rousseau
50. Cele 120 de zile ale Sodomei – Marchizul De Şade
51. Anton Reiser – Karl Philipp Moritz
52. Vathek – William Beckford
53. Justine – Marchizul De Şade
54. Visul din pavilionul roşu – Cao Xueqin
55. Aventurile lui Calb Williams – William Godwin
56. Povestea interesantă – Olaudah Equiano
57. Misterele din Udolpho – Ann Radcliffe
58. Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister – Johann Wolfgang Von Goethe
59. Călugărul – M.G. Lewis
60. Camilla – Fanny Burney
61. Jacques Fatalistul – Denis Diderot
62. Călugăriţa – Denis Diderot
63. Hyperion – Friedrich Holderlin
64. Castelul Rackrent – Maria Edgeworth
65. Henric de Ofterdingen – Novalis
66. Nepotul lui Rameau – Denis Diderot
67. Afinităţi Elective – Johann Wolfgang Von Goethe
68. Michael Kohlhaas – Heinrich Von Kleist
69. Raţiune şi Simţire – Jane Austen
70. Mândrie şi Prejudecată – Jane Austen
71. Mansfield Park – Jane Austen
72. Emma – Jane Austen
73. Rob Roy – Sir Walter Scott
74. Frankenstein – Mary Wollstonecraft Shelley
75. Ivanhoe – Sir Walter Scott
76. Melmoth Rătăcitorul – Charles Robert Măturin
77. Viaţă şi opiniile motanului Murr – E.T.A. Hoffmann
78. Memoriile personale şi confesiunile unui păcătos cu temei – James Hogg
79. Viaţa unui pierde-vară – Joseph Von Eichendorff
80. Ultimul mohican – James Fenimore Cooper
81. Logodnicii – Alessandro Manzoni
82. Roşu şi Negru – Stendhal
83. Notre-Dame de Paris – Victor Hugo
84. Evgheni Oneghin – Aleksandr Sergheevici Puşkin
85. Eugenie Grandet – Honore De Balzac
86. Moş Goriot – Honore De Balzac
87. Nasul – Nikolai Vasilievici Gogol
88. Oliver Twist – Charles Dickens
89. Leul din Flandra – Hendrik Conscience
90. Mănăstirea din Parma – Stendhal
91. Prăbuşirea Casei Usher – Edgar Allan Poe
92. Camera obscură – Hildebrand
93. Un erou al timpului nostru – Mihail Iurievici Lermontov
94. Suflete moarte – Nikolai Vasilievici Gogol
95. Iluzii pierdute – Honore De Balzac
96. Hruba şi Pendulul – Edgar Allan Poe
97. Cei trei muschetari – Alexandre Dumas
98. Facundo – Domingo Faustino Sarmiento
99. Balta diavolului – George Sand
100. Contele de Monte-Cristo – Alexandre Dumas
101. Jane Eyre – Charlotte Bronte
102. Bâlciul deşertăciunilor – William Makepeace Thackeray
103. La răscruce de vânturi – Emily Bronte
104. Necunoscuta de la Wildfell Hall – Anne Bronte
105. David Copperfield – Charles Dickens
106. Litera stacojie – Nathaniel Hawthorne
107. Moby-Dick – Herman Melville
108. Casa cu şapte frontoane – Nathaniel Hawthorne
109. Coliba unchiului Tom – Harriet Beecher Stowe
110. Cranford – Elizabeth Gaskell
111. Casa umbrelor – Charles Dickens
112. Walden – Henry David Thoreau
113. Heinrich cel Verde – Gottfried Keller
114. Nord şi Sud – Elizabeth Gaskell
115. Doamna Bovary – Gustave Flaubert
116. Vară Indiană – Adalbert Stifter
117. Adam Bede – Geroge Eliot
118. Oblomov – Ivan Goncearov
119. Femeia în alb – Wilkie Collins
120. Moara de pe Floss – George Eliot
121. Max Havelaar – Multatuli
122. Marile speranţe – Charles Dickens
123. Silas Marner – George Eliot
124. Părinţi şi Copii – Ivan Turgheniev
125. Mizerabilii – Victor Hugo
126. Copiii apelor – Charles Kingsley
127. Însemnări din subterană – Fiodor Dostoievski
128. Unchiul Silas – Sheridan Le Fanu
129. Alice în Ţara Minunilor – Lewis Carroll
130. Călătorie spre centrul Pământului – Jules Verne
131. Crimă şi Pedeapsa – Fiodor Dostoievski
132. Ultima cronica din Barset – Anthony Trollope
133. Therese Raquin – Emile Zola
134. Piatra lunii – Wilkie Collins
135. Micuţele doamne – Louisa May Alcott
136. Idiotul – Fiodor Dostoievski
137. Cântecele lui Maldoror – Contele De Lautreamont
138. Phineas Finn – Anthony Trollope
139. Educaţia sentimentală – Gustave Flaubert
140. Război şi Pace – Lev Tolstoi
141. Regele Lear al stepelor – Ivan Turgheniev
142. Dincolo Dâde oglindă – Lewis Carroll
143. Middlemarch – George Eliot
144. Apele primăverii – Ivan Turgheniev
145. Erewhon – Samuel Butler
146. Demonii – Fiodor Dostoievski
147. Prin sticla întunecată – Sheridan Le Fanu
148. Ocolul Pământului în optzeci de zile – Jules Verne
149. Pelerinul vrăjit – Nikolai Leskov
150. Departe de lumea dezlănţuită – Thomas Hardy
151. Pepita Jimenez – Juan Valera
152. Crimă părintelui Amado – Jose Maria Eca De Queiros
153. Gervaise – Emile Zola
154. Anna Karenina – Lev Tolstoi
155. Martin Fierro – Jose Hernandez
156. Salonul roşu – August Strindberg
157. Ben-Hur – Lew Wallace
158. Nana – Emile Zola
159. Portretul unei doamne – Henry James
160. Familia Malavoglia – Giovanni Verga
161. Memoriile postume ale lui Bras Cubas – Joaquim Maria Machado De Assis
162. Bouvard şi Pecuchet – Gustave Flaubert
163. Comoară din insula – Robert Louis Stevenson
164. O viaţă – Guy De Maupassant
165. Moartea lui Ivan Ilici – Lev Tolstoi
166. În răspăr – Joris-Karl Huysmans
167. Regenta – Clarin Leopoldo Alaş
168. Bel-Ami – Guy De Maupassant
169. Marius Epicureanul – Walter Pater
170. Aventurile lui Huckleberry Finn – Mark Twain
171. Germinal – Emile Zola
172. Minele Regelui Solomon – Frederik Van Eeden
173. Ciudatul caz al doctorului Jeckyll şi al domnului Hyde – Robert Louis Stevenson
174. Conacele din Ulloa – Emilia Pardo Bazan
175. Cei de pe Insula Hemso – August Strindberg
176. Pierre şi Jean – Guy De Maupassant
177. Sub jug – Ivan Vazov
178. Plăcerea – Gabriele D’annunzio
179. Eline Vere – Louis Couperus
180. Foamea – Knut Hamsun
181. În largul mării – August Strindberg
182. Bestia umană – Emile Zola
183. Thais – Anatole France
184. Sonata Kreutzer – Lev Tolstoi
185. Portretul lui Dorian Grey – Oscar Wilde
186. Liturghia neagră – Joris-Karl Huysmans
187. Povestea lui Gosta Berling – Selma Lagerlof
188. Noua Strada Grub – George Gissing
189. Veşti de nicăieri – William Morris
190. Aventurile lui Sherlock Holmes – Sir Arthur Conan Doyle
191. Jurnalul unui nimeni – George & Weedon Grossmith
192. Viceregii – Federico De Roberto
193. Jude Neştiutul – Thomas Hardy
194. Effi Briest – Theodor Fontane
195. Maşina timpului – H.G. Wells
196. Insula Doctorului Moreau – H.G. Wells
197. Quo Vadis – Henryk Sienkiewicz
198. Dracula – Bram Stoker
199. Ce ştia Maisie – Henry James
200. Compasiune – Benito Perez Galdos
201. Faraonul – Boleslaw Prus
202. Fructele Pământului – Andre Gâde
203. Războiul Lumilor – H.G. Wells
204. Senilitate – Italo Svevo
205. Dom Casmurro – Joaquim Maria Machado De Assis
206. Trezirea la Viaţa – Kate Chopin
207. Lacul Stechlin – Theodoe Fontane
208. Stelele din Eger – Geza Gardonyi
209. Experienţele unui fost ofiţer irlandez – Somerville Şi Ross
210. Sandokan: Tigrii din Mompracem – Emilio Salgari
211. Carrie Meeber – Theodore Dreiser
212. Sublocotenentul Gustl – Arthur Schnitzler
213. Kim – Rudyard Kipling
214. Casa Buddenbrook – Thomas Mann
215. Câinele din Baskerville – Sir Arthur Conan Doyle
216. Inima întunericului – Joseph Conrad
217. Aripile Porumbiţei – Henry James
218. Imoralistul – Andre Gâde
219. Ambasadorii – Henry James
220. Enigma Nisipurilor – Erskine Childers
221. Chemarea Străbunilor – Jack London
222. Memoriile unui nevropat – Daniel P. Schreber
223. Ucigaşa – Alexandros Papadiamantis
224. Adrian al VII-lea – Frederick Rolfe
225. Nostromo – Joseph Conrad
226. Casa bucuriei – Edith Wharton
227. Profesorul Unrat – Heinrich Mann
228. Singurătate – Victor Catala
229. Rătăcirile elevului Torless – Robert Musil
230. Forsyte Saga – John Galsworthy
231. Jungla – Upton Sinclair
232. Agentul Secret – Joseph Conrad
233. Mama – Maxim Gorki
234. Casa de la marginea abisului – William Hope Hodgson
235. Poveste bătrânelor soaţe – Arnold Bennett
236. Infernul – Henri Barbusse
237. Camera cu vedere – E.M. Forster
238. Poarta îngustă – Andre Gâde
239. Însemnările lui Malte Laurids Brigge – Rainer Maria Rilke
240. Howards End – E.M. Forster
241. Impresii din Africa – Raymond Roussel
242. Fantomas – Marcel Allain Şi Pierre Souvestre
243. Ethan Frome – Edith Wharton
244. Fiica servitoarei – James Stephens
245. Moarte la Veneţia – Thomas Mann
246. Fii şi Îndrăgostiţi – D.H. Lawrence
247. Filantropii cu pantalonii zdrenţuiţi – Robert Tressell
248. Platero şi cu mine – Juan Ramon Jimenez
249. Tarzan, omul maimuţa – Edgar Rice Burroughs
250. Locus Solus – Raymond Roussel
251. Kokoro – Natsume Soseki
252. Cele 39 de repte – John Buchan
253. Curcubeul – D.H. Lawrence
254. Robie – William Somerset Maugham
255. Povestea unei pasiuni – Ford Madox Ford
256. Rashomon – Akutagawa Ryunosuke
257. Focul – Henri Barbusse
258. Portret al artistului în tinereţe – James Joyce
259. Înfrânţii – Mariano Azuela
260. Pallieter – Felix Timmermans
261. Casa şi Lumea – Rabindra Nath Tagore
262. Rodul pământului – Knut Hamsun
263. Întoarcerea soldatului – Rebecca West
264. Tarr – Wyndham Lewis
265. Furtuni de oţel – Ernst Junger
266. Femei îndrăgostite – D.H. Lawrence
267. Strada mare – Sinclair Lewis
268. Vârsta inocentei – Edith Wharton
269. Galben de crom – Aldous Huxley
270. Viaţa lui Iisus – Giovanni Papini
271. Ulise – James Joyce
272. Babbitt – Sinclair Lewis
273. Casa lui Claudine – Colette
274. Viaţă şi moartea – Lui Harriett Frean – May Sinclair
275. Pădurea spânzuraţilor – Liviu Rebreanu
276. Siddhartha – Hermann Hesse
277. Camera imensă – E.E. Cummings
278. Kristin Lavransdatter – Sigrid Undset
279. Amoc – Stefan Zweig
280. Neastâmpăr – Raymond Radiguet
281. Conştiinţa lui Zeno – Italo Svevo
282. O călătorie în India – E.M. Forster
283. Noi – Evgheni Zamiatin
284. Muntele vrăjit – Thomas Mann
285. Pălăria verde – Michael Arlen
286. Lumea nouă – Heruy Walda-Sellasse
287. Casa profesorului – Willa Cather
288. Afacerea Artamonovilor – Maxim Gorki
289. Procesul – Franz Kafka
290. Falsificatorii de bani – Andre Gâde
291. Marele Gatsby – F. Scott Fitzgerald
292. Doamna Dalloway – Virginia Woolf
293. Chaka Zulusul – Thomas Mofolo
294. Naşterea americanilor – Gertrude Stein
295. Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd – Agatha Christie
296. Unul, nici unul şi o sută de mii – Luigi Pirandello
297. Sub soarele lui Satan – Georges Bernanos
298. Peripeţiile bravului soldat Svejk – Jaroslav Hasek
299. Alberta şi Iacob – Cora Sandel
300. Castelul – Franz Kafka
301. Orbirea – Henry Green
302. Fiesta – Ernest Hemingway
303. America – Franz Kafka
304. Cazul soldatului Grisa – Arnold Zweig
305. Vidra Tarka – Henry Williamson
306. Spre far – Virginia Woolf
307. În căutarea Timpului Pierdut – Marcel Proust
308. Lupul de stepa – Hermann Hesse
309. Nadja – Andre Breton
310. Nisipuri mişcătoare – Nella Larsen
311. Declin şi Prăbuşire – Evelyn Waugh
312. Unii preferă urzicile – Junichiro Tanizaki
313. Sfârşitul paradei – Ford Madox Ford
314. Fântâna singurătăţii – Radclyffe Hall
315. Amantul doamnei Chatterley – D.H. Lawrence
316. Orlando – Virginia Woolf
317. Istoria ochiului – Georges Bataille
318. Retragere fără glorie – Shahan Shahnoor
319. Copiii teribili – Jean Cocteau
320. Berlin Alexanderplatz – Alfred Doblin
321. Nimic nou pe frontul de vest – Erich Maria Remarque
322. Indiferenţii – Alberto Moravia
323. Trăire – Henry Green
324. Cei şapte nebuni – Roberto Arlt
325. Adio, arme – Ernest Hemingway
326. Trecerea – Nella Larsen
327. Priveşte, înger, către casă – Thomas Wolfe
328. Şoimul maltez – Dashiell Hammett
329. Partea din mijloc a sorţii – Frederic Manning
330. Maimuţele Domnului – Wyndham Lewis
331. Monica – Saunders Lewis
332. Lăcomia – Stanislaw Ignacy Witkiewicz
333. Valurile – Virginia Woolf
334. Spre nord – Elizabeth Bowen
335. Uscăţivul – Dashiell Hammett
336. Călătorie la capătul nopţii – Louis-Ferdinand Celine
337. Întoarcerea lui Philip Latinowicz – Miroslav Krleza
338. Marşul lui Radetzky – Joseph Roth
339. Tărâmul interzis – J.J. Slauerhoff
340. Ferma trăsniţilor – Stella Gibbons
341. Minunata lume nouă – Aldous Huxley
342. Cuibul de vipere – Francois Mauriac
343. Omul fără însuşiri – Robert Musil
344. Brânză – Willem Elsschot
345. Condiţia umană – Andre Malraux
346. O zi liberă – Storm Jameson
347. Testamentul tinereţii – Vera Brittain
348. Autobiografia lui Alice B. Toklas – Gertrude Stein
349. Reclama la crimă – Dorothy L. Sayers
350. Miss Lonelyhearts – Nathanael West
351. Spuneţi-i Somn – Henry Roth
352. Prăvăliile de scorţişoară – Bruno Schulz
353. Mulţumesc, Jeeves – P.G. Wodehouse
354. Blândeţea nopţii – F. Scott Fitzgerald
355. Tropicul Cancerului – Henry Miller
356. Poştaşul sună întotdeauna de ouă ori – James M. Cain
357. Pe culmile disperării – Emil Cioran
358. Clopotele din Basel – Louis Aragon
359. Cei nouă croitori – Dorothy L. Sayers
360. Orbirea – Elias Canetti
361. Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? – Horace Mccoy
362. Dl. Norris schimbă trenul – Christopher Isherwood
363. De neatins – Mulk Raj Anand
364. Oameni independenţi – Halldor Laxness
365. Pădurea din noapte – Djuna Barnes
366. La poalele muntelui nebuniei – H.P. Lovecraft
367. Absalom, Absalom! – William Faulkner
368. Războiul salamandrelor – Karel Capek
369. Ţine lăcrămioara în zbor – George Orwell
370. Pe aripile vântului – Margaret Mitchell
371. Trestia gânditoare – Rebecca West
372. Orb prin Gaza – Aldous Huxley
373. Va veni vara – Sylvia Townsend Warner
374. Omul Cămilă – Lao She
375. Din inima Africii – Isak Dinesen (Karen Blixen)
376. În paranteză – David Jones
377. Ferdydurke – Witold Gombrowicz
378. Cucuveaua oarbă – Sadeq Hedayat
379. Hobbitul – J.R.R. Tolkien
380. Ochii lor îl urmăreau pe Dumnezeu – Zora Neale Hurston
381. Şoareci şi Oameni – John Steinbeck
382. Murphy – Samuel Beckett
383. SUA – John Dos Passos
384. Brighton Rock – Graham Greene
385. Motiv de Alarmă – Eric Ambler
386. Alamut – Vladimir Bartol
387. Rebecca – Daphne Du Maurier
388. Greaţa – Jean-Paul Sartre
389. Miss Pettigrew Lifes For a Day – Winifred Watson
390. La hotarele raţiunii – Mitoslav Krleza
391. Somnul de veci – Raymond Chandler
392. Adio Berlin – Christopher Isherwood
393. Fructele mâniei – John Steinbeck
394. Bună dimineaţa, miez de noapte – Jean Rhys
395. La Doi Lebădoi – Flann O’brien
396. Fiul natural – Richard Wright
397. Invenţiile lui Morel – Adolfo Bloy Casares
398. Deşertul tătarilor – Dino Buzzati
399. Puterea şi Gloria – Graham Greene
400. Pentru cine bat clopotele – Hemingway
401. Bărbatul care iubea copiii – Christina Stead
402. Necuprinsa-i vremea şi vrăjmaşa – Ciro Alegria
403. Viii şi Morţii – Patrick White
404. Satele tale – Cesare Pavese
405. Călătorie în Sicilia – Elio Vittorini
406. Străinul – Albert Camus
407. Lumânările ard până la capăt – Sandor Mârâi
408. Jucătorul de Şah – Stefan Zweig
409. Jocul cu mărgele de sticlă – Hermann Hesse
410. Iosif şi fraţii săi – Thomas Mann
411. Micul prinţ – Antoine De Saint-Exupery
412. Omul suspendat – Saul Bellow
413. Tăişul briciului – William Somerset Maugham
414. Traversarea – Anna Seghers
415. Pippi Şoseţica – Astrid Lindgren
416. Iubirea – Henry Green
417. Ferma animalelor – George Orwell
418. Podul de pe Drina – Ivo Andric
419. Hristos s-a oprit la Eboli – Carlo Levi
420. Arcana 17 – Andre Breton
421. Întoarcerea la Brideshead – Evelyn Waugh
422. Cronica oraşului Travnik – Ivo Andric
423. Fericire întâmplătoare – Gabrielle Roy
424. Nimic – Carmen Laforet
425. Moartea lui Vergiliu – Hermann Broch
426. Titus Groan – Mervyn Peake
427. Zorba Grecul – Nikos Kazantzakis
428. Întoarcerea – Henry Green
429. Domnul Preşedinte – Miguel Angel Asturias
430. Cărarea cuiburilor de păianjeni – Italo Calvino
431. La poalele vulcanului – Malcolm Lowry
432. Mai este oare acesta un om – Primo Levi
433. Exerciţii de stil – Raymond Queneau
434. Ciuma – Albert Camus
435. Doctor Faustus – Thomas Mann
436. Aleea Midaq – Nagiub Mahfouz
437. Spuma zilelor – Boris Vian
438. Călătorie în Alcarria – Cămilo Jose Cela
439. Cenuşa şi Diamante – Jerzy Andrzejewski
440. Nesupunere – Alberto Moravia
441. Totul despre H. Hatterr – G.V. Desani
442. Plângi, ţară dragă – Alan Paton
443. În inima mărilor – Shmuel Yosef Agnon
444. Adio, Maria – Tedeusz Borowski
445. Sentinţa de condamnare la moarte – Maurice Blanchot
446. 1984 – George Orwel
447. Omul cu braţul de aur – Nelson Algren
448. Împărăţia acestei lumi – Alejo Carpentier
449. În arşiţa zilei – Elizabeth Bowen
450. Dragostea în climat friguros – Nancy Mitford
451. Cazul tovarăşului Tulaiev – Victor Serge
452. Grădina de aramă – Simon Vestdijk
453. Eu, Robotul – Isaac Asimov
454. Cântecele ierbii – Doris Lessing
455. Un oraş ca Alice – Nevil Shute
456. Luna şi focurile – Cesare Pavese
457. Gormenghast – Mervyn Peake
458. Cele treisprezece ceasuri – James Thurber
459. Labirintul solitudinii – Octavio Paz
460. Abatele C – Georges Bataille
461. Inocenţii – Hermann Broch
462. Baraba – Par Lagerkvist
463. Sfârşitul aventurii – Graham Greene
464. Molloy – Samuel Beckett
465. Omul revoltat – Albert Camus
466. De veghe în lanul de secară – J.D. Salinger
467. Ţărmul Syrtelor – Julien Gracq
468. Fundaţia – Isaac Asimov
469. Malone Moare – Samuel Beckett
470. Ziua trifidelor – John Wyndham
471. Memoriile lui Hadrian – Marguerite Yourcenar
472. Stupul – Cămilo Jose Cela
473. Sfetnicul din sânge – Flannery O’Connor
474. Bătrânul şi Marea – Ernest Hemingway
475. Omul invizibil – Ralph Ellison
476. Judecătorul şi Călăul – Friedrich Durrenmatt
477. Coroana de carton – Martin Boyd
478. O mie de cocori – Yasunari Kawabata
479. Du-te şi spune-i muntelui – James Baldwin
480. Casino Royale – Ian Fleming
481. Junkie – William Burroughs
482. Jim Norocosul – Kingsley Amis
483. Paşii pierduţi – Alejo Carpentier
484. Sera – Wolfgang Koeppen
485. Rămas bun pe vecie – Raymond Chandler
486. Mesagerul – L.P. Hartley
487. Copilul negru – Camara Laye
488. O zi de primăvară – Ciril Kosmac
489. Dispreţul – Alberto Moravia
490. Istoria lui O – Pauline Reage
491. Prins în mreje – Iris Murdoch
492. Împăratul muştelor – William Golding
493. Mandarinii – Simone De Beauvoir
494. Bună ziua, tristeţe – Francoise Sagan
495. Moarte la Roma – Wolfgang Koeppen
496. Tumultul valurilor – Yukio Mishima
497. Soldatul necunoscut – Vaino Linna
498. Eu nu sunt Stiller – Max Frisch
499. Băieţi de viaţă – Pier Paolo Pasolini
500. Recunoaşterile – William Gaddis
501. Câmpia în flăcări – Juan Rulfo
502. Un american liniştit – Graham Greene
503. Încrezători şi Mutilaţi – James Plunkett
504. Şoimul meu, Memed – Yasar Kemal
505. Hristos răstignit a doua oară – Nikos Kazantzakis
506. Grande Sertao – Joao Guimaraes Rosa
507. Lolita – Vladimir Nabokov
508. Talentatul domn Ripley – Patricia Highsmith
509. Stăpânul inelelor – J.R.R. Tolkien
510. Londonezii singuratici – Sam Selvon
511. Rădăcinile cerului – Romain Gary
512. Varieteu pe apă – John Barth
513. Camera lui Giovanni – James Baldwin
514. Justine – Lawrence Durrell
515. Albinele de sticlă – Ernst Junger
516. Doctor Jivago – Boris Pasternak
517. Pnin – Vladimir Nabokov
518. Pe drum – Jack Kerouac
519. Sfoara de Manila – Veijo Meri
520. Rataţii – Ward Ruyslinck
521. Homo Faber – Max Frisch
522. Albastrul cerului – Georges Bataille
523. Cucii din Midwich – John Wyndham
524. Voss – Patrick White
525. Gelozia – Alain Robbe-Grillet
526. Păsările – Tarjei Vesaas
527. Arthur, regele Camelotului – T.H. White
528. Clopotul – Iris Murdoch
529. Băiatul de la şcoala de corecţie – Brendan Behan
530. Gabriela, cuişoare şi scorţişoară – Jorge Amado
531. Sâmbătă seara şi duminică dimineaţa – Alan Sillitoe
532. O lume se destramă – Chinua Achebe
533. Paharul amar – Eilis Dillon
534. Ghidul – R.K. Narayan
535. Ghepardul – Giuseppe Tomasi Di Lampedusa
536. Fluvii adânci – Jose Maria Arguedas
537. Mic dejun la Tiffany – Truman Capote
538. Smulgeţi mugurii, trageţi în copii – Kenzaburo Oe
539. Biliard la nouă şi jumătate – Heinrich Boll
540. Pe Second Avenue – Es’kia Mphahlele
541. Roşie sau gustul cidrului – Laurie Lee
542. Toba de tinichea – Gunter Grass
543. Prânzul dezgolit – William Burroughs
544. Billy mincinosul – Keith Waterhouse
545. Total începători – Colin Macinnes
546. Prima dragoste, ultima dragoste – Romain Gary
547. Rabbit, fugi – John Updike
548. Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee
549. Magicianul din Lublin – Isaac Bashevis Singer
550. La jumătatea timpului – Martin Walser
551. Fetele de la ţară – Edna O’brien
552. Faţa lui Bube – Carlo Cassola
553. Bucăţile de lemn ale lui Dumnezeu – Ousmane Sembene
554. Şantierul naval – Juan Carlos Onetti
555. Catch-22 – Joseph Heller
556. Solaris – Stanislaw Lem
557. Pisica şi Şoarecele – Gunter Grass
558. Domnişoara Brodie în floarea vârstei – Muriel Spark
559. Un cap tăiat – Iris Murdoch
560. Franny şi Zooey – J.D. Salinger
561. Nu are cine să-i scrie colonelului – Gabriel Garcia Marquez
562. Fete în apă – Janet Frame
563. Memoriile unui băiat de la ţară – Xose Neira Vilas
564. Străin într-o ţară străină – Robert Heinlein
565. Labirinturi – Jorge Luis Borges
566. Carnetul de aur – Doris Lessing
567. Timpul tăcerii – Luis Martin-Santos
568. Foc palid – Vladimir Nabokov
569. Portocala mecanică – Anthony Burgess
570. Zbor deasupra unui cuib de cuci – Ken Kesey
571. Fata cu ochii verzi – Edna O’Brien
572. Moartea lui Artemio Cruz – Carlos Fuentes
573. Oraşul şi câinii – Mario Vargas Llosa
574. Grădinile Finzi-Contini – Giorgio Bassani
575. O zi din viaţa lui Ivan Denisovici – Aleksandr Isaievici Soljeniţân
576. A treia căsătorie – Costas Taktsis
577. Ani de câine – Gunter Grass
578. Clopotul de sticlă – Sylvia Plath
579. În interiorul dlui Enderby – Anthony Burgess
580. Fete sărace – Muriel Spark
581. Spionul care a ieşit din joc – John Le Carre
582. Manon des Sources – Marcel Pagnol
583. Absolventul – Charles Webb
584. Leagănul pisicii – Kurt Vonnegut, Jr.
585. V. – Thomas Pynchon
586. Herzog – Saul Bellow
587. Lol V. Stein – Marguerite Duras
588. Săgeata lui Dumnezeu – Chinua Achebe
589. Trei tigri trişti – Guillermo Cabrera Infante
590. Oameni de neclintit – Ken Kesey
591. Patimile după G.H. – Clarice Lispector
592. Înapoi la Oegstgeest – Jan Wolkers
593. Trenuri bine păzite – Bohumil Hrabal
594. Raul Vieţii – Ngugi Wa Thiong’o
595. Grădina, Cenuşa – Danilo Kis
596. Tot ce se ridică trebuie să se unească – Flannery O’Connor
597. Lucrurile – Georges Perec
598. Cu sânge rece – Truman Capote
599. Dervişul şi Moartea – Mesa Selimovic
600. Tăcere – Shusaku Endo
601. Fiecăruia ce i se cuvine – Leonardo Sciascia
602. Strigarea lotului 49 – Thomas Pynchon
603. Copilul-Tap – John Barth
604. Semnele identităţii – Juan Goytisolo
605. Viceconsulul – Marguerite Duras
606. Magicianul – John Fowles
607. Maestrul şi Margareta – Mihail Bolgakov
608. Nemărginită mare a Sargaselor – Jean Rhys
609. Al treilea poliţist – Flann O’Brien
610. Miramar – Naguib Mahfouz
611. Z – Vassilis Vassilikos
612. Pelerinaj – Dorothy Richardson
613. Conacul – Isaac Bashevis Singer
614. Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez
615. Nu-i de glumit – Angus Wilson
616. Ziua delfinului – Robert Merle
617. Testul electric Kool-Aid Acid – Tom Wolfe
618. Eva Trout – Elizabeth Bowen
619. Catedrala – Oles Honciar
620. Şoimul – Barry Hines
621. În zahăr de pepene – Richard Brautigan
622. Lecţia de germană – Siegfried Lenz
623. În căutarea Christei T. – Christa Wolf
624. Visează androizii oi electronice? – Philip K. Dick
625. 2001: O Odisee Spaţială – Arthur C. Clarke
626. Frumoasa domnului – Albert Cohen
627. Pavilionul canceroşilor – Aleksandr Isaievici Soljeniţân
628. Myra Breckinridge – Gore Vidal
629. Primul cerc – Aleksandr Isaievici Soljeniţân
630. Dispariţia – Georges Perec
631. Ei – Joyce Carol Oates
632. Ada – Vladimir Nabokov
633. Nasul – Mario Puzo
634. Complexul lui Portnoy – Philip Roth
635. Jakob Mincinosul – Jurek Becker
636. Iubita locotenentului francez – John Fowles
637. Abatorul cinci – Kurt Vonnegut, Jr.
638. Orbul cu pistol – Chester Himes
639. Partituri şi Cântece – Robert Coover
640. Cortul miracolelor – Jorge Amado
641. Asistentul social – Gyorgy Konrad
642. Staţiile din Moscova – Venedikt Ierofeev
643. Heartbreak Tango – Manuel Puig
644. Sezonul migraţiilor spre nord – Tayeb Salih
645. Pentru tine, Jesusa! – Elena Poniatowska
646. A cincea cale – Robertson Davies
647. Căpcăunul – Michel Tournier
648. Din viaţa Genisei Cresspahl – Uwe Johnson
649. O lume pentru Julius – Alfredo Bryce Echenique
650. Ştiu de ce cântă pasărea în colivie – Maya Angelou
651. Cei mai albaştri ochi – Toni Morrison
652. Marea fertilităţii – Yukio Mishima
653. Rabbit Redux – John Updike
654. Cataracta – Mihailo Osadci
655. Portret de grup cu doamnă – Heinrich Boll
656. Teama şi dezgust la Las Vegas – Hunter S. Thompson
657. Cartea lui Daniel – E.L. Doctorow
658. Într-un stat liber – V.S. Naipaul
659. Infirmiera-Sefa Normală – B.S. Johnson
660. Malina – Ingeborg Bachmann
661. Ieşirea la suprafaţă – Margaret Atwood
662. G – John Berger
663. Cartea verii – Tove Jansson
664. Anii amurgului – Sawako Ariyoshi
665. În ceaţă de la capătul sezoanelor – Alex La Guma
666. Oraşele nevăzute – Italo Calvino
667. Curcubeul gravitaţiei – Thomas Pynchon
668. Consulul onorific – Graham Greene
669. Accident – J.G. Ballard
670. Castelul destinelor încrucişate – Italo Calvino
671. Asediul Krishnapurului – J.G. Farrell
672. O problemă de putere – Bessie Head
673. Teama de zbor – Erica Jong
674. Eu, Supremul – Augusto Roa Bastos
675. În căutarea rădăcinilor – Margaret Laurence
676. Onoarea pierdută a Katharinei Blum – Heinrich Boll
677. Tărâmuri în amurg – J.M. Coetzee
678. Omul ventilator – William Kotzwinkle
679. Portul – Antun Soljan
680. Ragtime – E.L. Doctorow
681. Comandantul – Jessica Anderson
682. Anul iepurelui – Arto Paasilinna
683. Darul lui Humboldt – Saul Bellow
684. Femeie la punctul zero – Nawal El Saasawi
685. Willard şi trofeele sale de la popice – Richard Brautigan
686. În afară destinului – Imre Kertesz
687. Tatăl mort – Donald Barthelme
688. O clipă în vânt – Andre Brink
689. Muzica timpului – Anthony Powell
690. W, sau memoria copilăriei – Georges Perec
691. Toamna patriarhului – Gabriel Garcia Marquez
692. Model de copilărie – Christa Wolf
693. Bucuriile maternităţii – Buchi Emecheta
694. Cutter şi Bone – Newton Thornburg
695. Interviu cu un Vampir – Anne Rice
696. Femeia stângace – Peter Handke
697. Sărutul Femeii-Paianjen – Manuel Puig
698. Albastru nemărginit, aproape transparent – Ryu Murakami
699. În inima acestei ţări – J.M. Coetzee
700. Inginerul sufletelor omeneşti – Josef Skvorecky
701. Mireasa americană – Mario Soldaţi
702. Ora Stelei – Clarice Lispector
703. Cântecul lui Solomon – Toni Morrison
704. Războaiele – Timothy Findley
705. Depeşe – Michael Herr
706. Shining – Stephen King
707. Delta lui Venus – Anais Nin
708. Nebunul Tarului – Jaan Kross
709. Zborul corlelor – Maarten’t Hart
710. Singapore în strânsoare – J.G. Farrell
711. Marea, marea – Iris Murdoch
712. Viaţa: Instrucţiuni de folosire – Georges Perec
713. Camera din spate – Carmen Martin Gaiţe
714. Virgina în grădina – A.S. Byatt
715. Grădina de ciment – Ian Mcewan
716. Ghidul autostopistului galactic – Douglas Adams
717. Dacă într-o noapte de vară un călător – Italo Calvino
718. O scrisoare atât de lungă – Mariama Ba
719. Fiica lui Burger – Nadine Gordimer
720. La cotul râului – V.S. Naipaul
721. Un sezon alb uscat – Andre Brink
722. Cartea râsului şi a uitării – Milan Kundera
723. Aurul proştilor – Maro Douka
724. Oamenii lui Smiley – John Le Carre
725. Marile sudului – Manuel Vasquez Montalban
726. Numele trandafirului – Umberto Eco
727. Clara lumină a zilei – Anita Desai
728. Cojuratia imbecililor – John Kennedy Toole
729. Ritualuri – Cees Nooteboom
730. Mirosul tristeţii – Alfred Kossmann
731. Aprilie spulberat – Ismail Kadare
732. Copiii din miez de noapte – Salman Rushdie
733. Aşteptându-i pe barbari – J.M. Coetzee
734. Vara la Baden-Baden – Leonid Tipkin
735. Veranda oarbă – Herbjorg Wassmo
736. Aripi de plumb – Zhang Jie
737. Războiul sfârşitului lumii – Mario Vargas Llosa
738. Lanark: O viaţă în patru cărţi – Alasdair Gray
739. Rabbit este bogat – John Updike
740. Perechi, Trecători – Botho Strauss
741. Oamenii lui Julie – Nadine Gordimer
742. Pe dealul negru – Bruce Chatwin
743. Casa spiritelor – Isabel Allende
744. Arca lui Schindler – Thomas Keneally
745. Amintirea palidă a munţilor – Kazuo Ishiguro
746. Nepotul Lui Wittgenstein – Thomas Bernhard
747. Culoarea Purpurie – Alice Walker
748. Un tânăr american – Edmund White
749. Dacă nu acum, când? – Primo Levi
750. Cartea neliniştii – Fernando Pessoa
751. Memorialul mănăstirii – Jose Saramago
752. Mâhnirea Belgiei – Hugo Claus
753. Profesoara de pian – Elfriede Jelinek
754. Viaţă şi timpul lui Michael K – J.M. Coetzee
755. Ţara apelor – Graham Swift
756. Labrava – Elmore Leonard
757. Onorariul de Crăciun – Goran Tunstrom
758. Fado Alexandrino – Antonio Lobo Antunes
759. Martorul – Juan Jose Saer
760. Ruşinea – Salman Rushdie
761. Banii – Martin Amis
762. Papagalul lui Flaubert – Julian Barnes
763. Plecarea doctorului Martens – Jaan Kross
764. Sânge şi curaj de liceean – Kathy Acker
765. Larvă: Babelul unei nopţi de vară – Julian Rios
766. Seri la circ – Angela Carter
767. Neuromantul – William Gibson
768. Fabrica viespilor – Iain Banks
769. Imperiul soarelui – J.G. Ballard
770. Amantul – Marguerite Duras
771. Anul morţii lui Ricardo Reis – Jose Saramago
772. Berji Kristin: Poveşti De Pe Dealurile De Gunoi – Latife Tekin
773. Şoferul de autobuz Hines – James Kelman
774. Dicţionar Khazar – Milorad Pavic
775. Insuportabilă uşurătate a fiinţei – Milan Kundera
776. Legenda – David Gemmell
777. Tânărul – Botho Strauss
778. Elixirul dragostei – Louise Erdrich
779. Zgomotul alb – Don Delillo
780. Jumătatea unui bărbat este femeia – Zhang Xianliang
781. Motive de a trăi – Amy Hempel
782. Povestea cameristei – Margaret Atwood
783. Hawksmoor – Peter Ackroyd
784. Parfumul – Patrick Suskind
785. Castelul alb – Orhan Pamuk
786. Contact – Carl Sagan
787. Simon şi Stejarii – Marianne Fredriksson
788. Legea pământului – John Irving
789. Annie John – Jamaica Kincaid
790. Parabola orbului – Gert Hofmann
791. Dragoste în vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez
792. Voci ancestrale – Etienne Van Heerden
793. Frumoasa doamnă Seidenman – Andrzej Szczypiorski
794. Naufragiaţii şi Salvaţii – Primo Levi
795. Paznicii – Alan Moore & Dave Gobbons
796. Dispariţia – Thomas Bernhard
797. Un artist al lumii trecătoare – Kazuo Ishiguro
798. Memoria focului – Eduardo Galeano
799. Bătrânii diavoli – Kingsley Amis
800. Matigari – Ngugi Wa Thiong’o
801. Anagrame – Lorrie Moore
802. Limbajul pierdut al cocorilor – David Leavitt
803. Romanul Oxfordului – Javier Marias
804. Balada pentru Georg Henig – Viktor Paskov
805. Enigma sosirii – V.S. Naipaul
806. La capătul lumii – T. Coraghessan Boyle
807. Porumbelul – Patrick Suskind
808. Despre dragoste şi umbre – Isabel Allende
809. Prea iubita – Toni Morrison
810. Munţii Taebek – Jo Jung-Rae
811. Trilogia New Yorkului – Paul Auster
812. Cutia neagră – Amos Oz
813. Rugul vanităţilor – Tom Wolfe
814. Dulcele sărut al Daliei – James Ellroy
815. După-amiaza unui scriitor – Peter Handke
816. Drumul strălucitor – Margaret Drabble
817. Kitchen – Banana Yoshimoto
818. Agenţia holistică a lui Dirk Gently – Douglas Adams
819. Ţigarete – Harry Mathews
820. Condiţii nervoase – Tsitsi Dangarembga
821. Prima gradina – Anne Hebert
822. Ultima lume – Christoph Ransmayr
823. Oscar şi Lucinda – Peter Carey
824. Biblioteca piscinei – Alan Hollinghurst
825. Versetele satanice – Salman Rushdie
826. Amanta lui Wittgenstein – David Markson
827. Paradisul orbilor – Duong Thu Huong
828. Pendulul lui Foucault – Umberto Eco
829. Truc! – Joost Zwagerman
830. Povestea lui Obaba – Bernardo Atxaga
831. În interior – Gerald Murnane
832. O rugăciune pentru Owen Meany – John Irving
833. Ca apa pentru ciocolată – Laura Esquivel
834. Istoria asediului Lisabonei – Jose Saramago
835. Trucul este că trebuie să continui să respiri – Janice Galloway
836. Marele roman indian – Shashi Tharoor
837. Melancolia rezistenţei – Laszlo Krasznahorkai
838. Rămăşiţele zilei – Kazuo Ishiguro
839. Câmpurile Londrei – Martin Amis
840. Palatul lunii – Paul Auster
841. Sexul cireşelor – Jeanette Winterson
842. La fel ca viaţa – Lorrie Moore
843. Buddha de la periferie – Hanif Kureishi
844. Linii de umbra – Amitav Ghosh
845. Examinatorul de la miezul nopţii – William Kotzwinkle
846. Despre curaj – Tim O’Brien
847. Muzica întâmplării – Paul Auster
848. În căutarea pietrei filozofale – Jim Dodge
849. Printre femei – John Mcgahern
850. Un mafiot la Hollywood – Elmore Leonard
851. Fiica – Pavlos Matesis
852. Vertigo – W.G. Sebald
853. American Psycho – Bret Easton Ellis
854. Legile – Connie Palmen
855. Ucigaşi fără faţă – Henning Mankell
856. Astradeni – Eugenia Fakinou
857. Reînvierea – Pat Barker
858. Tipic – Padgett Powell
859. Mao – Don Delillo
860. Lebede sălbatice – Jung Chang
861. Arcadia – Jim Crace
862. Hidos de ciudat – Esther Freud
863. Amintirile ploii – Sunetra Gupta
864. Asphodel – H.D.
865. Băiatul măcelar – Patrick Mccabe
866. Cum simte domnişoara Smilla zăpadă – Peter Hoeg
867. Clubul Dumas – Arturo Perez-Reverte
868. Scris pe corp – Jeanette Winterson
869. Drumul ciorilor – Iain Banks
870. Indigo – Marina Warner
871. Pacientul englez – Michael Ondaatje
872. Secretul fericirii – Alice Walker
873. Inima atât de albă – Javier Mariaş
874. Tripla oglindă a sinelui – Zulfikar Ghose
875. Unchiul Petros şi conjunctura lui Goldbach – Apostolos Doxiadis
876. Descoperirea paradisului – Harry Mulisch
877. Viaţa e un caravanserai – Emine Ozdamar
878. Înaintea căderii nopţii – Reinaldo Arenas
879. Istoria secretă – Donna Tartt
880. Isprăvile şi necazurile gabierului Maqroll – Alvaro Mutis
881. Amintirea Babilonului – David Malouf
882. Stăpânul lumii – Bharati Mukherjee
883. Sinuciderea fecioarelor – Jeffrey Eugenides
884. Memoria pietrelor – Carol Shields
885. Un băiat potrivit – Vikram Seth
886. Ce mai hăcuială! – Jonathan Coe
887. Eseuri de îndrăgostit – Alain De Botton
888. Gemenele – Tessa De Loo
889. În căutarea unui posibil dans – A.L. Kennedy
890. Cântec de pasăre – Sebastian Faulks
891. Trainspotting – Irvine Welsh
892. Ştiri de acasă – E. Annie Proulx
893. Aşteptând întunericul, aşteptând lumina – Ivan Klima
894. Inventarea carnatului condimentat cu curry – Uwe Timm
895. Dispariţia – David Dabydeen
896. Raul adânc – Shusaku Endo
897. Călătoria Feliciei – William Trevor
898. Mandolina căpitanului Corelli – Louis De Bernieres
899. Cât de târziu era, cât de târziu – James Kelman
900. Sora – Jachym Topol
901. Declară Pereira: O Mărturie – Antonio Tabucchi
902. Cronica păsării arc – Haruki Murakami
903. Sfânta fecioară a asasinilor – Fernando Vallejo
904. Pământ – Park Kyong-Ni
905. Extinderea domeniului luptei – Michel Houellebecq
906. Dragoste chinuitoare – Elena Ferrante
907. Jurnalul de noapte – Petros Markaris
908. Sfârşitul povestirii – Lydia Davis
909. Lucrul Dragostei – Gillian Rose
910. Un echilibru precar – Rohinton Mistry
911. Cititorul – Berhard Schlink
912. Santa Evita – Tomas Eloy Martinez
913. Morvren Callar – Alan Warner
914. Neconsolatul – Kazuo Ishiguro
915. Alias Grace – Margaret Atwood
916. Mitralieră de lut – Victor Pelevin
917. Amuzament infinit – David Foster Wallace
918. Străin pentru totdeauna – Hella Haasse
919. Calea fantomei – Pat Barker
920. Fragmente efemere – Anne Michaels
921. Halucinantul Foucault – Patricia Duncker
922. O comedie uşoară – Eduardo Mendoza
923. Să cazi în genunchi – Ann-Marie Macdonald
924. Mătase – Alessandro Baricco
925. Dumnezeul lucrurilor mărunte – Arundhati Roy
926. Margot şi îngerii – Kristien Hemmerechts
927. Viaţa insectelor – Victor Pelevin
928. Vieţi pârjolite – Ricardo Piglia
929. Jack Maggs – Peter Carey
930. Lumea de dincolo – Don Delillo
931. Durabilă iubire – Ian Mcewan
932. Foc încrucişat – Miyabe Miyuki
933. Biblia copacului otrăvit – Barbara Kingsolver
934. Veronika se hotărăşte să moară – Paulo Coelho
935. Orele – Michael Cunningham
936. Ziua morţilor – Cees Nooteboom
937. Spintecătorul de nori – Russell Banks
938. Ereticul – Miguel Deliber
939. Particulele elementare – Michel Houellebecq
940. Bârfe în oraş – Ardal O’hanlon
941. Trilogia murdară a Havanei – Pedro Juan Gutierrez
942. Detectivi sălbatici – Roberto Bolano
943. Dizgraţie – J.M. Coetzee
944. De parcă n-aş fi fost acolo – Slavenka Drakulic
945. Romanticii – Pankaj Mishra
946. În căutarea lui Klingsor – Jorge Volpi
947. Muzeul capitulării necondiţionate – Dubravka Ugresic
948. Uimire şi Cutremur – Amelie Nothomb
949. Casa frunzelor – Mark Z. Danielewski
950. Blonda – Joyce Carol Oates
951. Bartleby & Co. – Enrique Vila-Matas
952. Mici remedii – Shashi Deshpande
953. Stat de frontieră – Tonu Onnepalu
954. Armonii celeste – Peter Esterhazy
955. Pata umană – Philip Roth
956. Dinţi albi – Zadie Smith
957. Sub piele – Michel Faber
958. Inima roşeţii – Zakes Mda
959. Florile îngheţate din martie – Ismail Kadare
960. Diavolul şi domnişoara Prym – Paulo Coelho
961. Un tată obedient – Akhil Sharma
962. Sărbătoarea ţapului – Mario Vargas Llosa
963. Sufocare – Chuck Palahniuk
964. Soldaţii de la Salamina – Javier Cercas
965. Doi băieţi înoată – Jamie O’neill
966. Nu te mişca – Margaret Mazzantini
967. Ispăşire – Ian Mcewan
968. Austerlitz – W.G. Sebald
969. Bine aţi venit în Hillbrowul nostru – Phaswane Mpe
970. Viaţa lui Pi – Yann Martel
971. Corecţii – Jonathan Franzen
972. Platforma – Michel Houellebecq
973. Omul de nicăieri – Aleksandar Hemon
974. Middlesex – Jeffrey Eugenides
975. Tăinuirea – John Banville
976. Totul este iluminat – Jonathan Safran Foer
977. Kafka pe malul mării – Haruki Murakami
978. Umbra vântului – Carlos Ruiz Zafon
979. În ochii Luciei – Arthur Japin
980. Orbita londoneza – Iain Sinclair
981. Insule – Dan Sleigh
982. Omonim – Jhumpa Lahiri
983. O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii – Mark Haddon
984. Succesorul – Ismail Kadare
985. Doamna numărul 13 – Jose Carlos Somoza
986. Ce am iubit – Siri Hustvedt
987. Alb pe Negru – Ruben Gallego
988. Chipul tău, mâine – Javier Mariaş
989. Drop City – T. Coraghessan Boyle
990. Norul Atlas – David Mitchell
991. În serviciul frumuseţii – Alan Hollinghurst
992. 2666 – Roberto Bolano
993. Cartea despre Blanche şi Marie – Per Olov Enquist
994. Maestrul – Colm Toibin
995. Complotul împotriva Americii – Philip Roth
996. Marea – John Banville
997. O ducem bine – Arno Geiger
998. Sâmbătă – Ian Mcewan
999. Măsurarea lumii – Daniel Kehlmann

Read Full Post »

Balada pizdei de George Toparceanu

Read Full Post »

Pentru a descarca cartea click aici:

MIHAIL DRUMEŞ

INVITATE LA VALS

PARTEA ÎNTÎI

1

Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm

convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că,

neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii.

Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi

voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice

rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în

mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui,

celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui

atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială

cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptu-iesc ceva cu acordul

atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze

sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări…

Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în

mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu?

Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile

nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii?

Nu ştiu, nu-mi dau seama… Ceea ce ştiu e că mîna destinului a

aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentric

în jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi

pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă

duce corabia neagră.

Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă

zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se

zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a

devenit dragă. („Dragă” e o exagerare, mai degrabă „suportabilă”.)

Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e

tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă.

Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult

glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şi

firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama

(obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai

fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului,

dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări.

Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă

m-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să

vreau.

Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la

facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei

pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi

scaun pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă

preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doctor honoris

causa al cîtorva universităţi apusene, şi această preţuire mi-a

crescut aripi şi mi-a înlesnit biruinţa. Cum i-aş fi îmbrăţişat umbra pe

care o simţeam prezentă în cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi

cînd s-ar fi aflat încă în funcţiune.

Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuţia a

fost: „Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel mai

inteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii

treizeci de ani.” (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei

ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave

şi de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar

― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în primăvara vieţii? (Avea

expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei

sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi

onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă!

Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou.

Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri.

A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fi

putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios

împotriva propriei mele persoane.

Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa care

mă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de

astădată, le lipseau căldura şi forţa.

Ce rost ar fi avut să-i înşir tot ce s-a întîmplat, că am răpus viaţa

unei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul

inedit cum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar

conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea

acest lucru şi m-a condamnat la pedeapsa capitală…

Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee

justiţiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa-zisele im-

perative ale conştiinţei dacă n-aş iubi pe această femeie. Acum o

iubesc mai mult, necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Şi

fiindcă m-a chemat, sînt gata să mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o

las singură. Amîndoi înfruntăm mai bine veşnicia!

…Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus în

gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea,

de o crimă bizară care nu intră în prevederile codului penal şi de

iminenţa sinuciderii mele.

Cine pricepe ceva din toate astea?

Citeşte mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea îţi

vei da seama de tot ce s-a întîmplat şi dacă cineva, în locul meu, ar

fi procedat altfel. O aştern în aceste pagini fierbinţi, scrise la mare

temperatură. Să nu crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt în

ochii domniei tale altfel de cum sînt, pentru a-ţi capta simpatia. Nu.

Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s-au

petrecut în realitate. Ştiu că nimeni n-are să mă întâlnească

vreodată ca să arunce cu pietre în mine. Nu mă preocupă emoţia

estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci

aştern în aceste file o mare pasiune care altfel ar fi rămas

necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ―

lumina le omoară.

…Şi acum să iau povestea de la început.

Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi s-a scurs

liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes.. Nici o în-tîmplare

deosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aş zice că tot ceea

ce am trăit eu, în linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o

Viaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai

tîrziu am început să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria-mi

matcă, în sfîrşit, să posed elemente pentru o biografie.

Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori le

ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un

elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a

notării în catalog, ci arătîndu-mi încredere, chiar afecţiune. La drept

vorbind acestea le atrăgeam nu atît prin sîrguinţă la învăţătură, cît

mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera

inteligenţa.

Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară.

Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o

nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în

aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de con-

tact. Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu

prefăcătoria unui actor precoce şi abia în afară de şcoală izbucnea

adevărata mea fire. Nu… Şi într-o parte, şi într-alta eram firesc,

sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam acasă nu-mi stîrnea nici o

umbră de remuşcare, după cum nici strălucirea la învăţătură nu mă

umfla de auto-admiraţie. Întotdeauna am fost egal cu mine, între

conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord.

La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ lecţiile, să

fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi îndeplineam corect toate

aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă

încurcam la un joc de cărţi, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la

toartă sau dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci,

de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o

treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la învăţătură. Cui ce-i

păsa de conduita mea extra-şcolară?

Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani,

care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după

mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea

mare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei femeia. A

avut mult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un

adolescent atît de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se

adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa într-

o cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o

şleahtă de prieteni flămînzi şi însetaţi, care se înfruptau pe seama

iubitei mele. Cînd, uneori, îmi făcea imputări din cauza vieţii

destrăbălate, mă supăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul

pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace.

…Şi după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopţi istovitoare

de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozdanul din cui

şi plecam la şcoală, ca să mă aşez cuminte în bancă, lîngă colegii

mei candizi şi nevinovaţi, care dormiseră în patul lor curat de-acasă.

Conştiinţa aoestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată su-

perioritate asupra lor. Îi priveam de sus, ca pe nişte copii, care habar

n-aveau ce înseamnă o noapte de dragoste sau o emoţie ucigătoare

la jocurile de noroc.

În vremea aceea am cunoscut-o pe Dolly, fata unei moşie-rese

văduve. Era mutilată de suferinţă: un ofiţer chipeş de roşiori, după

doi ani de dragoste şi jurăminte veşnice, o dezvirginase părăsind-o

apoi ca. să se însoare cu alta. În braţele mele uită repede decepţia

suferită şi se întremă pentru altele viitoare.

Am avut legături cu sora gazdei, divorţată de bărbatu-său, cu o

vecină, nevasta unui avocat, care mă aducea în casă, punîn-du-mă

să-i meditez copilul, elev într-a doua de liceu. Nu mai pomenesc că o

droaie de şcolăriţe îmi făceau ochi dulci., Nu prea trăgeam foloase

de pe urma acestor atenţii, pentru că, la drept vorbind, nu-mi plăcea

să mă încurc cu fete de şcoală, ştiind că-mi voi pierde vremea

degeaba.

M-am legat numai de una, Ninon, elevă într-a VIl-a, frumoasă şi

zglobie, de care era îndrăgostit tot liceul. Poate tocmai acest lucru

m-a împins să-i fac curte, fiindcă ― altminteri, nu mă simţeam atras

de ea. Am vrut să mi-o fac amantă, dar văzînd că nu izbutesc, am

lăsat-o în plata Domnului. Din pricina asta fata a încercat să se

otrăvească. După cîteva săptămnii de suferinţă în spital, a scăpat cu

viaţă.

Un amănunt nelipsit de importanţă: viaţa mea ordonată şi

cuminte de şcolar ţinea toată ziua; cum se lăsa noaptea începea

cealaltă viaţă, hoinară şi aventuroasă. Această delimitare avea în ea

ceva organic. Niciodată n-aş fi putut să chefuiesc ziua sau să învăţ

noaptea. Mai mult: prietenii mei nocturni nu-i recrutam dintre colegii

de şcoală, ci dintre studenţi sau funcţionari. Aveam atunci nevoie de

alţi oameni, din altă categorie socială, deoarece tot ceea ce atingea

mediul şcolar constituia pentru mine ceva in-hibitoriu, un „tabu”

care-mi paraliza orice iniţiativă.

Mi-aduc aminte că odată îmi trebuia urgent o sumă de bani. Nu

m-am putut repezi la negustoreasa mea, să-i cer un împrumut,

pentru că era ziuă. Am aşteptat să se înnopteze, dar atunci nu mai

aveam nevoie de bani. Altădată, plecasem la o întîlnire şi, ca să nu

întîrzii, rămăsesem cu uniforma de licean pe mine. Simţeam că mă

sufoc, mă frămîntam fără să găsesc astîmpăr, încît fata nedumerită

de purtarea mea m-a întrebat:

― Ce-a cu tine? Ai ucis pe cineva?

― Nu, i-am răspuns prompt, ridicîndu-mă în picioare, automat ca

la şcoală.

Am rugat-o să mă aştepte o jumătate de oră, în care timp am

trecut pe acasă să-mi iau hainele civile. După aceea, m-am regăsit.

Viaţa dublă pe care o duceam mi se părea cît se poate de

naturală, aşa că nu făceam nimic s-o schimb. Între noapte şi zi

poate să fie un contrast. Dar acest contrast nu tulbură cîtuşi de

puţin coexistenţa lor.

La fel se întîmpla şi cu mine.

Nu putea fi vorba de o dedublare a eului, ca în cazul procurorului

Hallers, pentru că îmi dădeam seama de tot ceea ce se petrecea cu

mine. E adevărat, şi alţi colegi de-ai mei erau dezordonaţi, cu

apucături rele, dar aceştia nu se bucurau nici la şcoală de o

reputaţie mai bună: dintre ei se recrutau repetenţii clasei.

Deosebirea dintre noi era una singură: eu fuzionam atît însuşirile

bune, cît şi pornirile rele, izbutind să stabilesc un echilibru, care

constituia axa firii mele.

Pe atunci era greu să-mi dau seama de geneza apucăturilor mele

ciudate. Azi ştiu că un orgoliu mai puternic decît orice pasiune mi-a

dirijat latent întreaga mea viaţă sufletească. Ameţeam iubitele cu

jurăminte, le copleşeam cu atenţii şi măguliri şi, după ce-mi cedau,

le părăseam brutal, necruţător, definitiv.

De ce? Cine mă împingea la fapte atît de crude, pe care uneori le

reprobam eu însumi? Ce rost tainic, irezistibil, declanşa aceste

izbucniri ale firii mele? Ei bine, voiam să simt beţia rară a vanităţii

măgulite, cînd ele, prinse, se agăţau de gîtul meu, im-plorîndu-mă,

tînguindu-se să nu le părăsesc. Atunci se declanşa urgia: le

umileam, călcîndu-le orice mîndrie în picioare şi decretam că

hotărîrea mea e nestrămutată. Plecau rănite, mutilate şi nu ştiu cum

se făcea, dar mă iubeau parcă mai mult după aceea.

La şcoală, nu învăţam din datorie sau convingere, ci tot din

vanitate. Voiam să ajung întîiul din clasă, să fiu remarcat, să deţin

locul prim. Şi izbuteam, oricîte osteneli m-ar fi costat. Dacă

zmulgeam o laudă cît de neînsemnată din partea unui profesor,

parcă apucam pe Dumnezeu de un picior.

Odată, dascălul de filozofie a exclamat în faţa întregii clase:

― Bravo, Petrican, eşti unul dintre cei mai inteligenţi elevi pe

care i-am avut!

Am roşit de plăcere şi de îngîmfare. Părea că nu mai am loc în

piele, că am devenit prea mare pentru clasa noastră. A fost una din

cele mai de seamă sărbători ale fiinţei mele.

Dup,ă o vreme, nici aceste succese efemere nu reuşeau să-mi

astîmpere nepotolita sete de măgulire. Voiam excitante din ce în ce

mai puternice pentru mîndria mea bolnavă. Şi atunci ram ajuns la…

umilirea profesorilor.

Cum aş putea să uit ora aceea; de pomină, din clasa a VIII-a?

Profesorul nostru de istorie, un bătrîn mărunţel, care purta o barbă

larg revărsată pe piept (unora le impunea aşa de mult barbă

aceea!), ne vorbea despre domnia lui Constantin Brîncoveanu. Cînd

ajunse la executarea voievodului în închisoarea celor şapte turnuri

din Stambul, m-am ridicat în picioare:

― Domnule profesor, nu înţeleg de ce n-a vrut Brîncoveanu să

scape cu viaţă cumpărând pe marele vizir?

Bătrînul dascăl găsi cu cale să-mi explice:

― Turcii ţineau cu orice preţ ca voievodul să treacă în legea lor.

― Inexact, domnule profesor, am replicat semeţ, pe ton sigur.

Voiau averile lui Brîncoveanu!

El mă privi perplex, pe sub ochelari. Clasa încremenise, cu

suflarea tăiată, şi privirile tuturor se agăţară de mine cu spaimă, ca

într-un ajun de catastrofă. Atunci am continuat, senin, fără tremur în

glas, înfruntînd pe toată lumea:

― Eu ştiu că Bostangi-Paşa a propus voievodului să-i redea

libertatea în schimbul a 500 de pungi cu galbeni, dar Brîncoveanu a

respins tîrgul.

― De unde cunoşti acest amănunt? M-a întrebat profesorul,

uitîndu-se lung la mine.

― Am citit în Xenopol, domnule profesor.

Mi-a părut bine că-mi pusese această întrebare… Colegii aveau

prilejul să afle că eu nu mă mărgineam doar la… manualul de

şcoală, ca ei, ci aprofundam materia citind cărţi de specialitate.

Profesorul nu m-a contrazis. Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi dovedit

numaidecît. Luasem cartea cu mine, pentru că lovitura era

premeditată. Citisem dinainte epoca lui Brîncoveanu, pe larg

dezvoltată în Istoria Românilor de Xenopol şi pîndeam momentul să-

mi arăt… erudiţia. Sărmanul dascăl s-a văzut silit să adauge:

― Trebuie să ştii, Petrican, că aici eu nu predau cursuri

universitare.

Era o punere la punct care îl salva. Cu toate astea, triumful meu

rămase în picioare, neştirbit.

În recreaţie, am surîs superior colegilor care s-au strîns cerc în

juru-mi ca să mă felicite pentru „ştiinţa mea”. Vorbind de profesorul

nostru, le-am declarat cu toată obrăznicia:

― Habar n-are de istorie!

Astfel de scene se repetaseră şi cu alţi profesori, aleşi dintre

aceia pe care îi simţeam că nu stăpînesc destul de bine materia

specialităţii lor.

Altădată, tot din cauza acelei bolnăvicioase nevoi de măgulire,

am înscenat… o salvare de la înec, în înţelegere chiar cu victima.

Întîmplarea s-a petrecut în parcul oraşului, unde era un lac

destul de adînc. Ştiam să înot bine (copilărisem pe malul Oltului),

victima tot aşa. Fapta mea eroică stîrni senzaţie în oraş. Am fost dat

la ziar, cu poză, iar directorul liceului îmi aduse elogii pentru curajul

şi abnegaţia mea în faţa tuturor elevilor liceului adunaţi în careu în

curtea şcolii.

Multă vreme am rămas poreclit „Salvatorul”. Şi mărturisesc că

nu-mi displăcea.

Într-o bună zi, văduva închise restaurantul. Se ruinase. A-tunci

am părăsit-o fără nici o strîngere de inimă, aşa cum scapi de un

obiect nefolositor.

E drept, aveam uneori conştiinţa ticăloşiei mele, dar constatarea

era rece, raţională, fără priză la inimă. Nu se producea nici o

schimbare în bine. Cum s-ar fi produs dacă după un sfert de oră

uitam de orice remuşcare? Spuneam adesea, dialogînd cu mine:

Dacă mi-ar păsa de suferinţa pe care o las în urmă şi aş căta s-o

alin, nu m-aş abate mereu din cale? Prefer să merg înainte! Drumul

învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.

II

După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de drept din

Bucureşti. Tatei i-ar fi plăcut să urmez medicina veterinară, pentru

că aveam pe moşie o întinsă crescătorie de vite. Ne trăgeam dintr-o

familie veche boierească, avînd rădăcini în trecut. Un străbunic

fusese în divanul lui Bibescu-Vodă, tata-mare luptase aprig pentru

unire şi era intim cu Domnitorul Cuza, dar o ceartă pentru o femeie

şi mai ales orgoliul său care nu cunoştea margini (credea că se

trage, după mamă, din bazilei) l-a îndepărtat de la demnităţile care i

se cuveneau. (Probabil că de la el mi se trage mîndria mea tiranică.)

În cei trei ani care trecură pînă să-mi iau licenţa, nu mi s-a

întîmplat nimic deosebit. Am continuat, fireşte, acelaşi mod de viaţă,

făcînd noi cuceriri şi obţinînd succese şcolare. Era însă ceva care nu-

mi venea deloc la îndemînă. În mediul universitar nu mă mai

simţeam obiectul de admiraţie al colegilor, erau prea mulţi şi mereu

alţii, încît n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din cauza asta, mă

sufocam ca într-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele… Şi

apoi libertatea fără restrîngeri mă scotea din fire. Fusesem croit să

înfrunt primejdia, să calc porunca, să înfrîng disciplina. Or, aici

aproape totul îmi era îngăduit. Încercam impresia celui scăpat din

închisoare, căruia i se pune la dispoziţie dintr-o dată deşertul

Saharei, ca să se bucure de nemărginită libertate. De aceea

simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv în marele anonimat, fără

vreo posibilitate de regăsire.

Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-

lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriaşi, de toate

profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel

de-al patrulea, compus din vreo zece camere înşirate de o parte şi

de alta a unui culoar, locuiam noi.

Noi eram mai mulţi studenţi, care stăteau cîte doi şi chiar trei în

cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăş. Cele două

odăi din fund erau ocupate de domnişoara Dorina şi fratele ei,

Virgilică, fost actor de operetă la Grigoriu, care dormea în bucătărie.

Domnişoara se îndeletnicea cu croitoria şi lucra toată ziua pentru

cliente, iar actorul gătea la bucătărie fredonînd arii din Pericola ori

Vînzătorul de păsări. Ca să cîştige un gologan în plus, dădeau masa

la cîţiva dintre colegii mei, servind pe fiecare în camera lui în lipsă

de sufragerie.

Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată

lîngă camera mea.

Cel mai simpatic dintre colegi era Păunescu, poreclit Charlot,

fiindcă semăna puţin cu actorul de cinema Chaplin. Deşi înscris la

Drept de vreo cinci ani, abia izbutise să treacă două examene. În

schimb, avea o îndemînare neobişnuită, unică aproape, de a măslui

cărţile de joc. Datorită acestei „însuşiri”, avea bani de cheltuială,

căci găsea zilnic naivi pe care să-i jupoaie.

Ne miram că nu dă de vreun bucluc. Se pare că era prea sigur de

el, sau, poate, prudent. În afară de cărţi îi plăcea şi băutura. O

noapte cîştiga la joc, ca să aibă cu ce să petreacă noaptea urmă-

toare…

Mai aveam un bun prieten, pe Iliuţă, şi el tot la Drept, scurt şi

îndesat ca un burduf şi enorm de gras. Ori de cîte ori suia scările

pînă la al IV-lea, înjura pe proprietar de toţi sfinţii (şi asta se întîmpla

aproape zilnic) că nu instalează un ascensor. Cînta din frunză şi de

multe ori seara ne strîngeam la el în odaie ori ne urcam sus pe

acoperişul casei, ca să-l ascultăm pînă tîrziu, după miezul nopţii.

Talentul acesta îl făcuse vestit în toată universitatea. Nu exista

student să nu fi auzit de Iliuţă şi nu se putea concepe chef fără ca el

să nu ia parte.

În prima cameră, pe stînga, locuia Pîrvu, căruia îi spuneam

„doctorul” pentru că urma Medicina, iar alături de el, Gleber, un

băiat înalt şi vînjos, ca un uriaş, dar blînd şi cumpătat. La el găseai

oricînd zahăr, cafea, ceai şi, în fine, orice ţi-ar fi trecut prin gînd. El

ne împrumuta oricînd aveam nevoie de bani de buzunar (şi ne

dădea chiar ultimul gologan) şi tot el ne dregea broaştele de la uşi

cînd se stricau, ne repara lumina, aparatele de radio şi ţevile de apă.

Pe foştii mei colegi de liceu îi evitam. Nu prea găseam ce să le

spun. Adevărul (şi care nu-mi convenea) era că ei se aşteptau să le

povestesc lucruri extraordinare despre mine şi aceasta mă punea,

cum e de înţeles, în încurcătură.

Într-o zi, ducîndu-mă la Fundaţie să ascult o conferinţă, am dat

peste Ninon, şcolăriţa care încercase să se otrăvească din pricina

mea. Era schimbată mult, se îngrăşase, sprinteneala şi zburdălnicia

de odinioară îi pieriseră ca să facă loc unei rigidităţi de femeie

matură, ordonată, care se potrivea cu firea ei ca nuca-n perete.

Am întîlnit-o şi pe Dolly, ţipător de elegantă şi excentrică. Avea

acum un cimitir de iubiţi. Găsise pe cineva care-i oferea un trai

princiar. E drept, se făcuse tare frumoasă şi, pe deasupra, nu era

nici proastă. Într-o seară, am invitat-o la mine acasă unde

organizasem o petrecere şi rezultatul a fost că toţi colegii, afară de

Charlot, pe care îl lăsa rece orice femeie, se îndrăgostiră de ea. Mă

simţeam puţin măgulit fiindcă toţi mă invidiau că pusesem mîna pe

o femeie atît de fermecătoare.

Chiar Riţa, servitoarea care ne făcea curăţenie şi ne spăla rufele,

mi-a spus în treacăt:

― Aferim, domnule Petrican, aşa fetiţă mai rar!

Cunoştinţele printre fete le făceam, de obicei, la balurile stu-

denţeşti, unde mă duceam cu doctorul, care, ca şi mine, era un bun

dansator. Odată, la balul mediciniştilor, am ochit o studentă, o

poloneză blondă, cu un căpşor de păpuşă şi un trup subţire ca

trestia. I-am făcut o curte îndrăcită şi o dată cu mine încă trei sau

patru colegi. Aveam impresia că mă preferă şi am dansat toată

seara aproape numai cu ea. Din cauza asta, multe din prietenele

mele mi-au arătat o răceală semnificativă. O colegă de la Drept,

care venise însoţită de două prietene, m-a mustrat pe faţă:

― Cu noi de ce nu dansezi? Ori ne dispreţuieşti, urîciosule?

Am dansat cu una din ele; cînd a venit rîndul celei de-a doua, s-a

ivit poloneza care ne-a stricat planul.

Colega de la Drept, Aurora, nu s-a dat bătută. M-a prins mai

tîrziu şi m-a certat din nou:

― De ce o neglijezi pe prietena mea?

Era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o rochie de

mătase neagră. Ceea ce atrăgea în primul rînd atenţia erau ochii ei

mari şi luminoşi, atît de luminoşi cum nu mai văzusem alţii şi nici n-

aveam să mai văd. Păreau neverosimil de strălucitori, ca doi mici

luceferi aşezaţi sub bolta frunţii.

În clipa aceea orchestra începu un vals. M-am dus întins la ea şi,

înclinîndu-mă ceremonios, am poftit-o la dans.

― A, L’invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi

spus ceva neîngăduit. (Se gîndise desigur la compoziţia lui Weber pe

care o cînta orchestra.)

Nu i-am răspuns nimic, pentru că a trecut pe lîngă noi poloneza,

dansînd cu un coleg de care, instinctiv, mă temeam. S-a făcut

nevăzută pierzîndu-se în vălmăşagul perechilor, iar eu am rămas cu

stăpîna luceferilor pe care am învîrtit-o în zbor înaripat, făcînd de

cîteva ori înconjurul sălii.

― Sînt ameţită, mi-a spus ea şi s-a desprins fluidă din braţele

mele.

După ce am condus-o corect la loc m-am amestecat în mulţime,

căutînd poloneza care mă atrăgea ca un magnet. Ea văzînd că sînt

liber îşi părăsi brusc partenerul şi alergă în braţele mele.

― Cu cine-dansate? m-a întrebat, iscodită pesemne de o uşoară

gelozie.

― O colegă… de la Litere. Nici nu ştiu cum o cheamă, i-am

răspuns afectînd nepăsarea.

Într-adevăr, nu minţeam. Ar fi putut oare să-mi treacă prin

minte, în clipa aceea, ce rol hotărîtor avea să joace fata aceea în

viaţa mea?

Poloneza n-a mai stăruit cu întrebările (probabil se temea de

brunetă) şi ne-am avîntat din nou în vîrtejul dansului. O strîn-geam

cu putere la piept şi ea sesizîndu-mă, Se lipea tot mai mult de mine,

strivindu-şi sînii mici. Mi-a şoptit, într-o românească fermecător de

stîlcită, închizînd ochii, ca-n extaz:

― Chit vrei se ameţeşti la mine în noapte asta!

― Şi eu, Wally! la fel!

Fără altă explicaţie (nutream se vede aceeaşi dorinţă), ne-am

strecurat la garderobă, iar de acolo, în stradă. După o oră de hoi-

năreală pe străzile pustii, am nimerit într-un local de noapte pe-

riferic, unde am încins o petrecere, în doi, pînă dimineaţa…

III

Unele întîmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se

şteargă din minte îndată după săvîrşirea lor, printr-un inexplicabil

joc al funcţiei perceptive, ne rămîn fixate în memorie, uneori cu o

lumină şi o limpezime atît de neaşteptate în ceea ce priveşte

detaliile, încît depăşesc adesea evenimentele capitale care ne anga-

jează soarta.

De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu-mi aduc aminte decît

de cîteva lucruri de-a dreptul groteşti: o scăriţă cu trei trepte pe care

urcam anevoie, cum priveam odată ploaia ghemuit la fereastră şi

altădată cum trăgeam cu o sfoară, prin faţa casei, o cutie în care

erau cîteva beţe. Cineva, un vecin, m-a întrebat ce am în căruţă.

― Molţi, i-am spus.

― Morţi! Şi unde-i duci, băieţaş?

― La ţimitil…

Cred că împlinisem pe atunci patru ani şi eram la Craiova, prin

1913, în timpul epidemiei de holeră (după campania din Bulgaria).

De ce tocmai aceste mărunte întîmplări mi-au rămas tipărite în

memorie şi ieşeau mereu la iveală din mormanul celorlalte?

Mă urcasem poate şi mai-nainte pe scară, privisem şi altădată

răpăitul ploii şi cărasem de nenumărate ori morţii la cimitir (pentru

că asta vedeam toată ziua, locuinţa noastră se afla la doi paşi de

„Eternitatea”). Mi se întîmplaseră desigur evenimente mai vrednice

de ţinut minte, aşa cum i se întîmplă oricărui copil. Poate fusesem

bolnav, poate mă fripsesem cu focul, poate mă muşcase vreun cîine,

lucruri de bunăseamă mai importante, dar de care, ciudat, nu-mi

aduc aminte deloc.

Tot aşa îmi amintesc perfect ce mi s-a întîmplat în ziua aceea de

februarie. Mă întorceam de la universitate. În dreptul Ateneului mă

opri o bătrînă mică şi uscată, care-mi ceru de pomană. Îmi plăcea să

dau de milă, căci asta îmi măgulea amorul propriu. Am scos doi lei şi

i-am întins cerşetoarei. Ţin minte şi banii mărunţi pe care-i aveam în

portofel: 18 lei, dintre care opt monede de cîte doi lei şi două de cîte

un leu. Primul gînd a fost să dau bătrînei un leu, pe care îl şi

găsisem, dar numaidecît m-am răz-gîndit, hotărînd să dublez

pomana. Am căutat celălalt leu care se ascunsese printre celelalte

monede şi lucrul acesta m-a enervat puţin.

Apoi am luat-o pe strada Ateneului şi de-acolo, pe Corăbiei, în

jos. Acum cînd scriu, revăd tot drumul parcurs ca şi cum aş fi

spectatorul propriului meu film. Mi se înşiruiesc casele de pe atunci

(una, colţ cu Franklin, era în construcţie) şi mai mult decît atît, îmi

amintesc chiar figurile trecătorilor pe care i-am întîlnit. (O fată cu un

geamantan pe care abia-l tîra ― o clipă m-am gîn-dit s-o ajut, dar

am renunţat descoperind că era urîtă; ― o femeie elegantă care a

oprit o maşină ― i-am adresat în sinea mea: ia-mă cu tine,

frumoaso! ― un ţăran însoţit de un tînăr fercheş, care mergea puţin

înainte ― e tată-său, îmi spuneam, şi se ruşinează de el.)

Şi aşa, pînă cînd am ajuns acasă, în strada Amzei. Dispoziţia mea

de receptivitate se dovedea uluitoare în acea zi: Riţa, servitoarea

noastră, tocmai ieşea din pivniţa ei, unde locuia, ducînd în braţe un

coş plin cu rufe.

― Ştii, domnule Tudor, că s-a-nchiriat camera de lingă dum-

neata?

― Cine a luat-o?

― O fată, boboc!

― Singură?

― Ba nu, e cu maică-sa. Apoi, depărtîndu-se, Riţa a glumit,

ameninţîndu-mă cu degetul: cred şi eu că ai fi vrut să fie singură,

hoţomane!

Auzi colo: hoţomane! Expresia servitoarei îmi displăcu din cauza

aerului ei de familiaritate. Am vrut să-i fac mustrări, dar m-am

răzgîndit. Ce să-mi pun mintea cu o toantă?

M-am urcat la mansardă şi pînă acolo, prins de alte gînduri, am

avut destul timp să uit noutatea pe care mi-o dăduse Riţa. În fundul

culoarului, din bucătăria Dorinei, se auzeau strigăte disperate:

― Şcoala, şcoa-la, vaco! Că te dau cu capul de toţi pereţii! Piftie

te fac!

Virgilică, actorul, făcea obişnuita lecţie cu Gheorghiţa, fata

servitoarei.

Uşa camerei proaspăt închiriate era deschisă larg, la perete. O

femeie freca scîndurile de zor, iar în prag o fată înaltă şi zveltă, care

stătea cu spatele, supraveghea lucrul.

Cînd am trecut pe acolo nici n-a întors capul.

Trebuie să fie noua noastră chiriaşă, mi-am spus cu indiferenţă.

Intrînd în camera mea, am zvârlit servieta pe masă, apoi am ieşit în

coridor fără nici o treabă. Întîi am vrut să văd dacă se-ntoarsese

doctorul de la facultate, dar am revenit înainte de a bate la uşa lui.

Era cît p-aci să intru la Charlot. Şi de astă dată am renunţat… (Se

întindea prea mult de vorbă şi n-aveam chef de discuţii.) Făcînd

calea întoarsă, iată-mă ajuns din nou în dreptul camerei vecine.

De rîndul acesta fata mă cuprinse cu priviri cercetătoare ca şi

cînd mi-ar fi făcut preţul. Am simţit licărul luceferilor ei şi mi-am

spus: iată cei mai frumoşi ochi din lume. Nu mă minţeam, aşa am

simţit în clipa aceea. Am salutat-o. A răspuns înclinînd uşor capul şi

mi s-a părut că a tresărit puţin.

Gestul ei mă puse în încurcătură. E drept, încă nu mă lămurisem

ce aveam de gînd: să mă prezint, să-i fac cunoştinţă sau numai s-ro

văd cum arată la faţă? Pînă să iau o hotărâre, s-au scurs cîteva clipe

penibile de ezitare.

Dîndu-mi seama că încep să devin ridicol, am intrat în odaia

mea. M-am trîntit pe pat şi nu ştiu de ce mă simţeam dintr-o dată

tare abătut. Îmi părea rău că apărusem fetei aceleia aşa de stîngaci

chiar de la prima vedere? Nu ştiu. Poate că da.

…Dar ea de ce o fi tresărit aşa, dînd cu ochii de mine? Chiar

încercase să-şi ascundă gestul trădător. Ce fel? o impresionasem atît

de puternic, sau…? Ce-o fi gîndind despre mine? La dracu, aş fi

putut să-i fac cunoştinţă. Hm! nu era urîtă! Avea nişte ochi de te

băga în răcori… Şi păr cu reflexe ca smoala… Unde mai văzusem

asemenea ochi? Chiar trupul… M-da, era mlădie, bine construită.

Sînt sigur că am mai zărit cîndva perechea asta de ochi. Cred că din

cauza acestor ochi îmi pierdusem cumpătul în faţa ei, eu care ―

orice s-ar spune ― aveam destulă experienţă în materie de femei.

În definitiv, de ce-mi făceam sînge rău din cauza unei fetiţe care

nu mă interesa nici cît negrul sub unghie?

Am rămas multă vreme lungit, într-o toropeală plăcută, fără să

mă gîndesc la ceva. Într-un tîrziu, am auzit paşi apropiindu-se. Îi

cunoşteam: erau ai lui Charlot.

― Mergi la masă?

― Nu mi-i foame! Vin mai tîrziu!

Charlot a plecat. După el a trecut Gleber să mă cheme la dejun,

iar după Gleber ― doctorul.

IV

Două săptămîni s-au desprins din calendar plecînd în trecut.

Aproape că uitasem de vecina mea, ca şi cum n-ar fi trăit alături de

mine, la doi paşi. Fără să vreau mi-au ajuns la urechi cîteva

amănunte despre ea. care au făcut cu iuţeală înconjurul mansardei

noastre.

Pe fata brunetă o chema Mihaela, iar tovarăşa ei de cameră era

sora, nicidecum maică-sa, cum spusese netoata de Riţa, la început.

Părea să aibă 40-45 de ani (în realitate mergea pe 30) şi, fiind

oficiantă la Poşta Centrală, pleca toată ziua de acasă. Cealaltă,

Mihaela, era studentă, însă nimeni nu ştia la care facultate.

Amîndouă surorile duceau o viaţă modestă, retrasă, nu căutau să

intre în vorbă cu nimeni, nici să lege amiciţii. Seara cinau în cameră,

încălzind mîncarea la maşina de spirt, pe care o puneau pe culoar.

Odată, domnişoara Dorina, trecînd pe acolo, făcu o gălăgie

nemaipomenită:

― Cine a împuţit culoarul cu spirt! Brrr! Nu poţi să-ţi tragi

sufletul de miros. Asta-i nesimţire curată!

De atunci surorile Deleanu (acesta era numele lor de familie) au

mai întrebuinţară maşina de spirt. Izolarea lor voită trezi, cum era de

aşteptat, o reacţiune vie printre locatari.

― Se ţin mîndre parcă ar fi contese, perora Charlot, care era un

misogin convins.

Porecla prinse, şi de aici înainte nimeni nu le spunea decît

„contesele”. De pildă, doctorul anunţa, maliţios:

― Contesele cinează în sufrageria cea mare.

Cînd pica găzarul, Charlot chema pe Riţa:

― Anunţă-l pe găzar ― doamnelor „contese”.

Alteori tot Charlot venea să ne informeze:

― Fraţilor, contesele au încurcat rău administraţia. Cine le-a pus

să concedieze pe administratorul general al domeniilor? Văd pe uşă

28 de liniuţe trase cu tibişirul, ceea ce însemnează că au consumat,

pe datorie, trei deca de gaz.

Iliuţă adăugă îndată, cu ironie:

― Mi se pare că nu prea stau bine cu acţiunile petrolifere.

Şi aşa răutăţile curgeau cu nemiluita.

Raporturile mele cu surorile Deleanu erau reci şi corecte. O

salutam pe domnişoara Mihaela de cîte ori o întîlneam şi atîta tot.

Într-o dimineaţă, pe cînd plecam la facultate, am întîlnit-o ca de

obicei şi am salutat-o. Ea surise ca unui vechi prieten şi mă întrebă

familiar:

―- Ce mai faci, domnule Petrican?

I-am răspuns ceva de circumstanţă (nu-mi aduc aminte ce) şi am

trecut mai departe. De altfel, nici ea nu voise să întrebe mai mult.

Nu-mi amintesc ce zi era, nici data (mi se pare era prin martie).

Însă această întrebare însoţită de zîmbet a marcat începutul

tragediei mele. Dacă nu mi-ar fi adresat cuvintele acelea în care am

descifrat cît de cît o provocare, poate că viaţa mea ar fi curs altfel ―

apucînd alt drum, şi n-aş fi ajuns să-mi închei atît de repede

socotelile pămînteşti.

Nu o remarcasem, nu descoperisem la ea nimic care să mă

atragă, afară de ochi. Altfel; m-ar fi tulburat chiar din prima zi. Or,

trecuseră cîteva săptămîni în şir fără ca persoana ei să mă preocupe

cît de puţin, şi ar fi trecut luni şi ani dacă…

…Cine a pus-o să-mi surîdă? Ce demon, ce fatalitate? Cine a

îndemnat-o să-mi adreseze acea stupidă şi banală întrebare?

Din clipa aceea s-a născut în mintea mea gîndul că… nu-i sînt

indiferent, că aş putea să-mi încerc norocul, că ar fi o amantă

agreabilă. Ba mergeam pînă acolo, încît socoteam că mi-ar trebui o

femeie în imediata mea apropiere, de care să dispun oricînd.

Mărturisesc, cînd mi-a venit acest gînd, nu numai că-mi era total

indiferentă, dar nici nu mă simţeam prea măgulit că mă remarcase,

cum se simt bărbaţii în asemenea împrejurări.

Aşadar, iniţial gîndul de a o. cuceri pe Mihaela n-avea nici o

corespondenţă cu simţirea mea, ci pornea de-a dreptul dintr-un

calcul cerebral.

Zilele următoare, hotărîrea mea era coaptă, şi prinse aripi. Cine

mai putea s-o împiedice de a zbura la fapte? Mi-am ascuţit deci

armele cu care trebuia să încep lupta, am făcut toate pregătirile

încet, pe îndelete. Tocmai îmi comandasem un costum de haine şi

m-am grăbit să-l scot. Mi-am cumpărat cămăşi, cravate, o pălărie

„Borsalino”, în fine, de toate. Evident, n-ajunge să fii doar bine

îmbrăcat, dar ajută cînd eşti, e o armă cu care pleci la luptă.

De aci înainte ori de cîte ori întîlneam pe Mihaela o salutam,

zîmbindu-i cu înţeles. Ea răspundea rece şi trecea mai departe.

Instinctul ei sigur pricepea provocarea surîsului şi căuta s-o apere

opunîndu-mi un scut de răceală şi indiferenţă, care-mi paraliza orice

tentativă de apropiere.

Odată, am cumpărat într-adins două bilete de teatru. Mă

gîndeam să-i ofer unul (sub pretext că erau studenţeşti) ca să am

prilejul unei convorbiri mai lungi cu dînsa. Am pierdut aproape toată

dimineaţa pîndind-o să iasă din cameră.

În fine, a ieşit. După un minut eram pe urmele ei. Am ajuns-o din

urmă tocmai jos, pe cînd traversa strada.

― Domnişoară Deleanu, dă-mi voie să-ţi ofer un bilet studenţesc

pentru astă-seară la teatru.

S-a uitat la mirie cu ochi mari, miraţi.

― Regret, dar nu pot primi.

― De ce? Doar n-ai nici o obligaţie.

― Nu ies niciodată singură noaptea.

― Dacă-i vorba de asta. s-a rezolvat: te conduc eu.

― Nu-i mai bine să oferi biletul unui coleg? m-a întrebat

insinuant, privindu-mă ţintă, în ochi.

― Nu, pentru că prefer farmecul persoanei d-tale, i-am replicat

cu îndrăzneala mea obişnuită.

― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.

Nu-mi displăcu riposta, Dar nu eram omul care să dezarmeze de

la cea dinţii săgeată fontă. Am reluat:

― Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întîlnim

pe cineva cunoscut.

M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe

care n-o cunoştea.

― În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea!

S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zîmbet sfios în

colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:

― M-da, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc

retras.

― O, cunosc atîtea… Sînt tufişuri cu bănci într-adins ascunse.

Sau mai bine într-o cîrciumioară, vorba cîntecului…

― Drept să-ţi spun aş prefera decorul de iarnă. Grozav îmi place

gerul. Dar, ştii, un ger să crape pietrele.

― Hm, ai gusturi bizare. Ce zici, domnişoară Deleanu, pe cînd te

aştept?

― La 6 ianuarie…

― De-ce tocmai atunci?

― Fiindcă e Bobotează, cînd se lasă gerurile mele preferate.

Adică peste vreo zece luni. Deşi răspunsul mă îngheţase el

însuşi, nu m-am dat bătut. În orice împrejurare ţineam să am ultimul

cuvînt.

― Boboteaza îmi displace. Alege mai bine un sfînt.

― Ei bine, Sfîntul Aşteaptă!

I-am întors spatele şi am plecat opărit, punînd semnul exclamării

pe ultimul ei cuvînt. Asta nu mi se întîmplase: o fetiţă să-şi bată joc

de mine şi încă în halul acesta! Conversaţia noastră îi dăduse prilejul

de a-şi goli tolba de săgeţi în pieptul meu.

Eram silit să recunosc că avea o inteligenţă destul de vie şi

ascuţită. Mă apucă o ciudă înverşunată împotriva ei, împotriva mea

şi pînă la urmă împotriva tuturor.

― Trebuie s-o îngenunchez cu orice preţ pe trufaşa asta! Orice s-

ar întâmpla!

Amorul meu propriu rănit îmi cerea o satisfacţie cît mai ne-

întîrziată. Într-o împrejurare ca asta, firea mă împingea să pun totul

pe o singură carte, să-mi joc chiar viaţa pentru o izbîndă care nu

avea poate nici un preţ, chiar în proprii mei ochi. Dar orgoliul meu

de învingător nu ţinea de raţiune. Mai mult: îmi dădeam lucid seama

că iubirile de pînă acum nu fuseseră atît ale mele, cît ale Zor. Pentru

că, în definitiv, ce greutăţi am avut de învins, ce obstacole de

înlăturat? Nici una. Nici unul… În ce consta meritul meu personal?

Un chip frumos? (Simplă întîmplare!) Educaţie, maniere alese?

(Părinţii, şcoala, mediul.) Spirit? (Hm! să zicem un pic.) Adevărul era

că nu cucerisem nici o fată. Ele mă cuceriseră pe mine. Nu intram

niciodată în vorbă înainte de a observa din parte-le un zîmbet, o

privire, un gest (oferte, chiar angajamente). Totul se petrecea fără

luptă, încît victoria mea avea o tristeţe cu care mă împăcăm. Unde

erau cetăţile dispuse să se apere chiar după ce încetau de a mai

rezista?

Numai iniţiativa părăsirii o avusesem eu. Dar asta era atît de

puţin. Îmi plăcuse să mă consider un cuceritor ale cărui cetăţi au

capitulat de bunăvoie ori au făcut totul să se predea? Hai-da-de! În

asemenea condiţiuni preferam înfrîngerea. Şi pentru un bărbat o

înfrîngere ca asta nu-i decît un succes mai puţin.

Iată de ce Mihaela începuse prin dîrzenia ei să mă intereseze. Pe

ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele înainte de a

capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o să umblu pe căi ocolite,

lăturalnice, ci pe drumul mare, zburînd pe cai înaripaţi. Nu mă vrea?

O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei. Aşa scrîş-neam cu

pumnii strînşi, răscolit de ea, gîndindu-mă la vestita replică a

voievodului moldovean.

Îmi trebuia răbdare şi perseverenţă. Nu se poate să nu învingă

cineva cu aceste arme. Perseverenţa picăturii de apă roade stânca şi

o prăbuşeşte de pe culme. Or, oare femeie are dîrzenia granitului ori

a marmurei, afară de… Venus din Millo?

Frămîntat de aceste gînduri, purtam în minte imaginea ei, mereu

trează. La facultate, pe stradă, la restaurant, la cinema, ea era în

centrul preocupărilor mele. Îi simţeam prezenţa, întreţineam

imaginar conversaţii aprinse, nesfîrşite. În ea predomina ca

trăsătură fundamentală ― contrazicerea. Şi totuşi o biruiam în

închipuire, frîngîndu-i voinţa, o sărutam. În această lume devenise o

jucărie docilă în mîinile mele.

Într-o zi, pândind cînd pleca de acasă, m-am luat după ea, ca şi

rîndul trecut. Înainte de a o ajunge, s-a întors brusc din drum şi m-a

apostrofat:

― Te rog nu mă urmări. E urît ceea ce faci. Nu sînt ceea ce crezi.

― Dar de unde ştii ceea ce cred?

― Purtarea dumitale mi-o spune.

Mi-a întors spatele şi a intrat la întâmplare într-un magazin. Am

rămas buimăcit în stradă. Cîţiva trecători, martori involuntari, au

surîs văzînd scena.

Totuşi respingerea ei brutală nu mi-a făcut deloc sînge rău. Aş

zice că m-a bucurat într-un fel.

― Cu cît lupta e mai grea, gândeam, cu atîta izbînda va fi mai

mare.

Şi îndârjirea mea spori, alimentată de forţa obstacolelor întâlnite

în cale.

Fusesem, prin urmare, umilit în două rânduri de fata aceasta

semeaţă şi mândră, care nu cunoştea supunerea. Era plămădită din

aluatul învingătorilor, îi plăcea să poruncească, să fie ascultată fără

cârtire, să nu-i iasă nimeni din voie.

Cine era? De unde venea? Ce voia? Încotro o mînau paşii? Pe

care drum?

Numai semne de întrebare. Nu ştiam nimic din viaţa ei şi iată,

mă apucasem s-o ancorez de existenţa mea. Semeţia ei era o

abilitate în vederea unui scop? Sau o simplă asprime a unei fete

inocente, care se apăra cu prea multă vigoare de o primejdie prea

mică. În orice caz această intransigenţă excesivă mă punea atîta pe

gînduri, dar îmi trezise ambiţii nemăsurate.

Am prins de veste că era prietenă cu fata proprietarului. (Familia

acestuia locuia într-un mic palat alături de hardughia noastră cu

mansarda despre care se vorbea că va fi dărîmată pentru a i se

asigura perspectiva.) Uneori cobora în curtea strimtă şi, intrînd la

Cecilia (aşa o chema pe fiica proprietarului Chintescu), stătea acolo

ore întregi. Altădată ieşeau amîndouă în oraş cu automobilul şi nu se

întorceau decît seara tîrziu.

Nu mă dumiream: cum s-a înfiripat aşa deodată strînsa prietenie

dintre ele? Dar asta e altă socoteală.

În sfîrşit, întîmplarea făcu s-o întîlnesc într-o după-amiază pe

cînd urcam scările locuinţei. Ea tocmai cobora. Scara era îngustă,

trebuia să mă rezem de balustradă ca să-i fac loc să treacă. Cînd am

ajuns unul în dreptul celuilalt, am prins-o în braţe şi i-am astupat

gura cu o sărutare sălbatică, plină de ură. (Bineînţeles n-am simţit

nici o plăcere.)

Uluită de gestul meu brutal, de spaimă, de ruşine, Mihaela

îngălbeni şi cînd i-am dat drumul, căzu pe trepte, inertă ca o cîrpă.

Se scurseră cîteva clipe penibile pînă să iau o hotărîre. S-o las

acolo leşinată şi s-o zbughesc ca să scap de urmări, s-au s-o ajut

înfruntînd orice risc? Fără să mă fi decis pentru una din aceste

ipoteze m-am pomenit înşfăcînd-o în braţe şi urcînd scările cu ea.

Sus pe coridor, am strigat din răsputeri:

― Domnişoară Dorino! Domnişoară Dorino!

Croitoreasa a ieşit speriată din odaia ei, întrebînd:

― Ce este? Ce s-a întâmplat?

― Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Am găsit-o pe scară în

nesimţire.

― Vai, biata fată, s-o lovit rău?

― Nu ştiu. E leşinată. Adu, te rog, puţin eter dacă ai.

― Eu n-am, dar poate să aibă Gleber.

Într-adevăr, Gleber avea şi eter. Pînă să-l aducă, am pătruns în

camera ei şi am aşezat-o pe Mihaela în pat cu toate precauţiunile.

Tocmai atunci a venit şi Dorina cu eterul. (Avea suflet bun bătrîna

croitoreasă.)

― Biata fată, ce-o fi păţit sărăcuţa! Fir-ar a dracului de scară, aia

e pacoste, nu scară. Toţi o să ne spargem capetele cu dărăpănătura

asta, sparge-şi-ar capul proprietarul!

Am lăsat-o să bombăne în continuare şi m-am strecurat afară. M-

am dus glonţ la Riţa.

― Aleargă sus! Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Stai lîngă ea

pînă ce şi-o veni în fire! Să nu te mişti de acolo, înţelegi?

Riţa s-a dus într-un suflet, dar n-au trecut nici zece minute şi a

venit înapoi.

― N-are nimic! Mai mult s-a speriat, decît…

Toată ziua am fost neliniştit. Are să dea Mihaela pe faţă cele

petrecute sau nu?

Există unele fapte pe care dacă le dai în vileag suferă de pe

urma lor mai degrabă victima decît agresorul. Se vede că Mihaela îşi

dăduse la timp seama de asta, ca să facă prostia de a mă denunţa

că o sărutasem pe scări, fără voia ei.

Şi totuşi mai era ceva în dezavantajul ei. Tăcînd, devenea, vrînd,

nevrînd, complicea mea. Amîndoi aveam cunoştinţă de o faptă

neîngăduită şi tăceam, ascunzînd-o. Această complicitate ne apropia

mai mult decît ar fi făcut-o lucrurile pe faţă. Deţineam un secret şi

împreună trebuia să-l păzim cu grijă.

În definitiv, ce e dragostea decît o taină pe care o ascund

îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? îndată ce taina se

dă pe faţă, dragostea vestejeşte, îşi pierde frăgezimea, vraja, devine

ceva obişnuit, de toate zilele.

Vestea leşinului Mihaelei se răspîndi ca fulgerul în toată

mansarda, dezlănţuind o avalanşă de ironii:

― Contesa leşinată! tragedie în opt acte, striga patetic Charlot.

― Era bine cu ea în braţe? mă întreba insinuant doctorul.

― Să punem o inscripţie pe scară: aici a căzut contesa din

cauza… unui pas greşit! sugera Iliuţă.

…Ce-i drept pe mansardiştii noştri cam greu să-i întreacă cineva

în răutăţi.

Seara, cînd am umblat la cutia cu scrisori (fiecare locatar avea

cîte una), am găsit un bileţel cu cîteva cuvinte. Fapta dumitale e

incalificabilă.

Nici o semnătură! Nimic! Dar ce nevoie?

― Aha, a apucat pe drumul cel bun: îmi scrie. Foarte bine! Se

cade să-i răspundem.

Nu scrisesem încă nici o scrisoare de dragoste. Nu pentru că nu

m-aş fi priceput, dar nu se ivise nevoia. Iubitele mele din trecut nu-

mi ceruseră aşa ceva. Îmi cădeau în braţe şi fără poezia scrisorilor.

Mihaela însă nu era plămădită din acelaşi aluat.

I-am răspuns aşternînd opt pagini, cu litere de jar, motivînd

gestul meu ca o fatalitate de care în orice caz nu poţi fi răspunzător.

„La urma urmei cine e vinovat că mi-ai ieşit în cale şi mi-ai

tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere neînţeleasă, pe

care nu o vedem, dar o simţim cum pluteşte deasupra capetelor, ne

reglementează viaţa dincolo de voinţa noastră conştientă. Această

forţă a firii porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău, pentru a nu se

tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au înregistrat porunca

înaintea ta. Cînd şi tu vei primi-o, nimeni şi nimic nu ne va mai

despărţi…”

Fraze definitive, încît ai zice că universul nu există decît în

funcţie de mine. Adevărul e că i-am scris Mihaelei nu ceea ce

simţeam, ci exact ceea ce nu simţeam. Dar o voce interioară îmi

sugera că am pus bine problema şi această constatare mă copleşea

de bucurie.

Am aruncat scrisoarea în cutie, cu plicul nelipit. Era şi asta o

tactică. Prevedeam, chiar aveam certitudinea, că Mihaela mi-o va

înapoia. Dacă i-o trimiteam însă deschisă, nu se putea să n-o

citească. Or, ăsta era lucrul de căpetenie.

Am pîndit aproape două ceasuri pînă ce în sfîrşit am auzit-o

deschizând uşa şi depărtîndu-se pe coridor.

― Să nu plece cumva în oraş, m-a fulgerat teama.

Însă după două minute am auzit-o făcînd calea întoarsă. Aha ―

de minune! Mihaela se afla acum în camera ei şi fără îndoială citea

scrisoarea.

M-am furişat repede afară ca să cercetez cutia de scrisori. Plicul

nu mai era acolo. Da, ridicase răvaşul. Am revenit în cameră şi am

aşteptat. O jumătate de ceas? Un ceas? Două? Chi lo sa? Oricum,

aveam impresia că timpul îşi suspendase zborul ca în poezia lui

Lamartine.

― Ce o fi făcînd dincolo? Îmi răspunde, iubita? S-o fi apucat să-

mi scrie? Vă implor, muzelor, inspiraţia-o cît mai bine!

Eram numai urechi. Din toată făptura mea încordată, funcţiona

parcă numai auzul. Trudeam să prind orice zgomot, cît de mic, de

alături, din camera ei. Dar nu era chip, Riţa făcea curat în odaia lui

Charlot şi auzeam cum scutura cearşafurile.

În sfîrşit, uşa de alături se deschise, paşii ei se depărtară pe

coridor, în mers mărunt, uşor, sigur. Am aşteptat încă un sfert, încă

o jumătate de oră. Se va întoarce? Nu, nu s-a mai întors. Probabil

plecase în oraş sau coborîse la Cici.

Fuga la cutia de scrisori. Ceva înăuntru! O scrisoare! Mi-a

răspuns! Mihaela mi-a răspuns! Draga de ea!

Dar… trăsnet! Era chiar scrisoarea mea. Mi-o trimisese îndărăt.

M-a durut această respingere, de ce-aş minţi? Am simţit un junghi

ascuţit în coşul pieptului, care s-a transformat pe urmă într-o ciudă

amestecată cu necaz. Şi doar prevăzusem eventualitatea… Era tot

aşa, cu plicul nelipit. Poate adăugase undeva pe marginea hîrtiei

vreo frază? Nimic. În tot cazul o citise. De asta sînt sigur, aşa cum

trăiesc. Parcă descifram amprentele degetelor ei, desluşindu-se pe

albul hîrtiei, ca filigrana.

Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o

înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea

Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare,

am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o

ţigară, în schimb am cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o

spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă

scrisoare:

„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea

pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde?

Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt

cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te

prind de mină, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă…”

Îi spuneam pe nume, o tutuiam pretutindeni şi căutam în-tr-adins

frazele acestea, care-mi produceau o voluptate smintită. Scriindu-i,

suprimam depărtarea reală dintre noi. Puteam să-i spun, fără ocol,

tot ce-mi trecea prin minte, orice intimităţi şi gînduri ― şi astfel o

simţeam atît de aproape încît părea că-i aud bătăile inimii.

Într-un sfert de oră am acoperit cu slovă măruntă toate paginile

pe care le aveam la îndemână, fără să răsuflu măcar. Ideile, frazele,

les bons mots, parcă mi le dicta o prezenţă nevăzută şi necunoscută,

iar eu numai stenografiam, într-atît ieşeau de limpezi şi legate de

acea logică interioară care e pecetea unei lucrări bine gîndite.

Această constatare m-a neliniştit puţin. Numai un sentiment

puternic aţîţă funcţiunile cerebrale şi le pune într-o stare de

supraexcitaţie ca să producă mai mult decît pot da ele în chip

normal.

Or, cu mine se petrecea acelaşi lucru. Eram într-adevăr îndră-

gostit?

Nu, hotărît ― nu! Totul se reducea la un plan de seducţie

conceput la rece, a cărui înfăptuire o susţineam din răsputeri. Voiam

să-mi verific, pentru întîia oară, armele încă nefolosite din arsenalul

meu. Am mai spus-o: pînă acum nu dădusem nici o luptă serioasă în

cîmpul iubirii. Voiam, mai ales, să îngenunchez pe această fată

mîndră, îndărătnică, dispreţuitoare (cum n-am întîlnit alta), care-mi

opunea munţii de împotrivire. Voiam totodată să dau o satisfacţie

amorului propriu rănit. În sfîrşit, tot ceea ce voiam era, după cum se

vede, în afara dragostei.

Raţionamentul mă împăca. Simţeam binefacerea certitudinii şi

mă bucuram de ea.

A doua zi, i-am trimis scrisoarea; apoi am aşteptat să văd ce are

să se întâmple. Mi-a înapoiat-o şi pe aceasta.

Seara, i-am scris alta tot aşa de fierbinte şi de prefăcută. Am

adăugat în final:

„Ştiu că rni-o vei înapoia. Nu-i nimic. Asta e soarta scrisorilor

mele. Îmi ajunge s-o citeşti. Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte,

luni, ani, secole (am tăiat cuvîntul „secole”), ceea ce se petrece în

sufletul meu, dacă nu vii să-mi iei mîinile şi să descoperi în ochii mei

marea dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu poţi s-o sfărîmi

orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea.”

Uite o idee bună de pus în practică. Să-i scriu în fiecare zi! Mereu

sîcîitor, obsedant… Cu o regularitate de ceasornic! Ca un ritm de

rotaţie cosmic!

Numai că ea nu trebuie să se aştepte la aşa ceva. În afară că i-aş

răpi farmecul neprevăzutului, aş înarma-o eu însumi ca să se apere.

Mai bine s-o las să creadă că fiece scrisoare va fi cea din urmă şi

totuşi, ziua următoare, să se pomenească mereu cu alta nouă. Şi

asta timp de o lună, chiar două, oricît!

Am şters deci ultima frază într-aşa chip să n-o poată reface şi am

expediat plicul. Parcă era un făcut. Scrisoarea mi-a venit înapoi. Era

a patra. Pe a cincea tot aşa. Planul meu începea să se clatine mult

prea devreme, descurajarea scotea colţii.

Să dau îndărăt? Nici gînd! Voi persevera pînă în pînzele albe şi

tot voi izbuti. În materie de dragoste perseverenţa e o armă care nu

dă greş. Şi afară de asta ştiu să aştept.

A şasea scrisoare avu aceeaşi soartă. Nu-i nimic! La fel a şaptea

şi a opta. Mergeam înainte, tot înainte! A noua şi a zecea! Ei, drace,

n-aş fi bănuit asemenea rezistenţă! Iubea pe altcineva? Avea vreo

legătură pe care n-o cunoşteam încă? A început să mă frămînte

îndoiala, neliniştea. Dar hotărîrea de a persevera m-a împiedicat să

capitulez. Ce are a face? N-avea decît să iubească pe oricare Făt-

Frumos din lume. N-avea decît să fie logodită cu toţi prinţii

moştenitori. Mie trebuia să-mi răspundă. Sau măcar să-mi reţină o

scrisoare, doar una. Pînă unde va merge îndărătnicia ei? M-a cuprins

o ciudă care îmi răscolea fiinţa pînă la nebunie. Nu mă mai gîndeam

la planul meu, la Mihaela, la dragoste, la nimic; singurul meu scop

era ca această fată să reţină o scrisoare de-a mea. Atît şi nimic mai

mult. Restul nu mai prezenta interes. Ah, cum aş fi răsuflat din

străfundul plămînilor. M-aş fi simţit cel mai fericit om de pe lume!

Dar Mihaela, monstrul cu chip de om, nu voia, nu putea să

înţeleagă. Ea nu ştia decît una şi bună: să-mi înapoieze la infinit

răvaşele. Să le citească, bineînţeles, şi să le înapoieze. Pînă cînd, mă

rog? Pînă cînd?

Ajunsesem la a 15-a scrisoare respinsă şi totodată la capătul

răbdării. Nu m-am dat învins, nu ― în ruptul capului! Înainte! Mereu

înainte! Perseverenţă pînă în pînzele albe! Încă zece scrisori avură

aceeaşi soartă. Drace cocoşat; vom scrie pe a 26-a! Acelaşi destin:

Ce importanţă are? Vom expedia pe cea următoare… Şi chiar pe a

50-a, a suta scrisoare! Şi aşa mai departe: la infinit!

N-a mai fost nevoie! Minunea s-a întîmplat: a 3l-a scrisoare nu se

mai întoarse. Fusese în sfîrşit reţinută de monstrul cu luceferi.

M-am temut ca nu cumva vreo împiedicare fortuită sau un

accident să fi zădărnicit restituirea. Toată ziua am dat tîrcoale cutiei

de scrisori ca să văd dacă Mihaela n-a respins-o. Nu se întîm-plase

nimic. Frica însă nu ceda.

Din cauza acestei nelinişti nici n-am gustat bucuria victoriei care

căpătă certitudine abia a doua zi, cînd şi scrisoarea următoare fu

reţinută.

Nu cred să se fi bucurat nici Columb cînd, după îngrozitoarea

călătorie în necunoscut, a zărit pămîntul visului său, aşa cum m-am

bucurat eu de întîia mea biruinţă. Se vede că erau mai lesne de su-

pus furtunile oceanului, decît o fată ca Mihaela.

Bucuria îmi pricinui o energie copleşitoare, care se cerea chel-

tuită, pentru că altfel aş fi explodat în milioane de bucăţi. Ca s-o

risipesc n-am găsit ceva mai bun de făcut decît aşternînd un caiet

întreg, cu slovă măruntă şi deasă. Ce i-oi fi scris acolo, în

fierbinţeala mea smintită? Nu-mi aduc aminte nici o iotă. Ştiu însă

că am umplut aproape douăzeci de pagini într-o oră. Numai o

singură oră… N-am avut răbdare să revăd ceea ce scrisesem, pentru

că nu mă înduram s-o las pe Mihaela să aştepte, nici cele cinci

minute cît îmi cerea recitirea. Am aruncat caietul în cutie şi m-am

aşternut pe aşteptare, ca de obicei. Dar ea abia după două ore

cercetă corespondenţa. N-am iertat-o multă vreme din cauza acestei

întîrzieri de care, la drept vorbind, nici nu era vinovată.

Nu mi-a restituit nici caietul. Atunci mi-a scăpărat prin minte să-i

trimit îndărăt toate scrisorile pe care ea mi le refuzase atîta timp.

Le-a reţinut şi pe acestea. Hotărît, eram pe drumul cel bun.

― Ce tot faci de nu te mai vezi? m-a apostrofat într-o zi Charlot.

― Mă prepar pentru primul doctorat.

S-a uitat surprins la mine ca la o dihanie, apoi mi-a aruncat o

privire de milă. L-am întrebat:

― De ce, Charlot? Crezi că e mai bine să citesc în ajunul

examenului, pe apucate?

M-a privit încă o dată, apoi, cu un gest larg de actor, a rostit ca o

sentinţă:

― Te-am pierdut!

S-a depărtat pufnind, parcă-i făcusem un rău cu asta. M-am luat

după el.

― Charlot, ia vino încoace.

― Nu se aprobă!

― Vino, măi, nu face pe nebunul. Ce zici dacă am aranja ceva?

Ochii lui Charlot sclipiră fosforescent:

― Cînd?

― Astă-seară!

În clipa aceea, Iliuţă scoase capul pe uşă:

― Mi se pare că miroase a chef!

― Măi, ai un nas de copoi…

― Cine-i cu aprovizionarea? (asta, în limbajul nostru însemna:

cine plăteşte?)

― Ce-ţi pasă? Eu! i-am răspuns.

― Mă înscriu cu brio!

Doctorul nu venise încă de la clinică. Gleber, de asemenea, nu

era acasă. Aşa că am plecat tustrei. Charlot cunoştea un local, pe

Griviţa, aproape de Cimitirul Sf. Vineri.

― Fraţilor, are un vin care te scoală din boală şi te bagă în

groapă.

Eram vesel, exuberant, într-o dispoziţie de plenitudine cum nu

mai fusesem de multă vreme. „Bolta verde” unde am poposit părea

un local mizerabil dar, oricum, simpatic. Nu ştiu de „ce-mi plăceau

atîta cîrciumile periferice care duhneau de rachiu. Înăuntru toate

mesele erau înţesate de ceferişti, lucrători, băieţi de prăvălie.

Charlot însă nu ţinea seama de asta. La el decorul n-avea nici o

însemnătate, principalul era băutura. Am ochit o masă, care ne

convenea. Din păcate, alţii mai iuţi de picior ne-o luară înainte.

Chelnerul ne ghici gîndul.

― Da, da, se face!

A evacuat pur şi simplu clienţii trecîndu-i la o altă masă, mai în

fund, iar noi ne-am aşezat victorioşi.

― Vedeţi, exclamă Charlot mîndru, dacă ne duceam în centru, ni

se făcea cinstea asta?

În apropierea noastră, pe o scenă mică şi scundă era instalată

orchestra, care avea o cîntăreaţă grasă şi îndesată, cu ochii bul-

bucaţi. Un afiş, înfipt în văzul tuturor, anunţa: „În fiecare seară

debutează primadona Miţa Drăgan”.

Băutura ne încinsese.

― Măi, băieţi, le-am spus, pradă unui avînt nesăbuit, ştiţi că am

făcut o cucerire formidabilă?

― Taci, nu mai spune! exclamă Iliuţă.

― E vorba de o fată cum nu se mai află în sistemul solar.

― Dă-i drumul! Cine e individa? întreabă Charlot cu indiferenţă.

― Închipuiţi-vă, o contesă.

― Contesa noastră? făcu Iliuţă, gîndindu-se la Mihaela.

Am tresărit ca fript gîndindu-mă la nesocotinţa pe care o fă-

cusem fără vrere pomenind de contesă.

― Nu aceea, guguştiucule… E vorba de una autentică… Ascul-

taţi, ici…

Le-am turnat la repezeală o poveste pe care de fapt o auzisem

de la altcineva, cu o franţuzoaică, soţia directorului unei între-

prinderi industriale, ungur de origine.

― Măi, e aşa de gelos ungurul că, auziţi voi, în fiecare seară o

pune să jure că nu l-a înşelat.

― Şi ea îl înşală în fiecare zi şi-i jură în fiecare noapte, exclamă

Iliuţă, rîzînd cu hohote.

― Dă-le încolo de muieri, toate sînt o apă şi-un pămînt, făcu

Charlot cu dezgust, răsturnînd pe gît un pahar cu vin.

Cînd taraful se afla în pauză, Iliuţă luă o frunză şi-i zise cum ştia

el o doină de pe valea Oltului, încît se făcu în local o linişte ca de

cimitir. Cînd isprăvi, toată lumea aceea pestriţă de mici slujbaşi,

muncitori şi oameni fără căpătîi, izbucni în aplauze.

Un vlăjgan de la o masă vecină, unsuros şi negru, se ridică în

picioare:

― Domnule Frunzănescu, să mă ierţi dacă am o slăbiciune ca tot

omul…

― Să fii dumneata sănătos, replică Iliuţă.

― Îmi dai voie să mă prezint, sînt şofer, proprietar, am maşina

mea, nu sînt va să zică fitecine. Dacă mai zici una, să fiu al dracului,

vă plimb pînă la Otopeni. Am maşina in stradă.

― Se aprobă!

Iliuţă mai zise o doină, apoi încă una şi tot aşa, pînă la miezul

nopţii.

― Să fiu al închinatului, pînă la Ploieşti vă duc şi vă aduc. Face,

pre legea mea.

S-a ţinut de vorbă: ne-a dus într-adevăr la Ploieşti. Acolo alt chef,

la Berbec, de rîndul ăsta cu şoferul. În revărsatul zorilor ne-am întors

acasă ameţiţi de băutură şi frînţi de oboseală.

…Mă chinuiam să adorm învîrtindu-mă cînd pe o parte, cînd pe

cealaltă, dar somnul nu se lipea de mine. Timpul curgea anevoie, cu

picătura. Fără vrere, am înregistrat auditiv toată activitatea matinală

a mansardei. Gleber plecă cel dintîi, la şapte, cu paşii lui greoi şi

măsuraţi. Apoi, sora Mihaelei, grăbită, ca întotdeauna. După ea veni

la rînd Virgil, actorul, care se întoarse după o oră, cu coşniţa de la

piaţă. Auzeam, de asemenea, pe Riţa dere-ticînd prin odăi, cum şi

glasul strident al Dorinei.

În fine, pe la nouă, îmi sunară în urechi, paşii mărunţi ai

Mihaelei, străbătînd coridorul. Pleca la facultate sau se ducea să

cerceteze cutia de scrisori? Da, se dusese după corespondenţă fără

îndoială, deoarece după cîteva minute paşii ei făcură calea întoarsă,

iar uşa odăii vecine se închise cu zgomot. Gîndeam în sinea mea:

― Na, de rîndul ăsta s-a întors cu mîna goală!

Prin asociaţie, îmi veni în minte o întîmplare petrecută mai

demult la ţară, într-una din vacanţele mele şcolare. Obişnuisem o

pereche de porumbei să vină la fereastra mea, unde le aruncam

regulat firimituri de pîine. După o săptămînă-două controlam cu

ceasul dacă matinalii mei oaspeţi mă vizitau exact la aceeaşi oră. Ei

da, aşa de exact, parcă aveau şi ei un ceas potrivit după al meu.

Într-o zi, lenevind în pat, am neglijat să le pun porţia obişnuită. Ei

veniră, ca de obicei, fără să găsească nimic de mîncare. Se plimbau

nervoşi pe bordura ferestrei, gîngurind miraţi, zburau pe aproape în

văzduh, se întorceau iar bătînd cu aripile în geam, probabil ca să-mi

dea de veste că uitasem. Mai bine de o oră s-au frămîntat încoace şi

încolo, dar nu se îndurau să plece cu… guşile goale. În cele din

urmă, neavînd încotro, le-am pus porţia cuvenită de pîine, după care

m-au lăsat în pace.

Cu Mihaela se întîmplă la fel. După o jumătate de oră, porumbiţa

mea plecă din nou să cerceteze cutia de scrisori. Se întoarse şi de

astă-dată cu mîna goală. După un timp, se duse iarăşi, şi iarăşi

reveni fără nici un rezultat.

Poate îşi dădea seama că făcea drumul degeaba fiindcă nu mă

auzise trecînd pe culoar ca să duc scrisoarea, dar o nădejde absurdă

o îndemna să mai caute, să mai încerce o dată.

Am avut o satisfacţie diabolică. He-he, îmi venise, în sfîrşit, şi

mie apa la moară: o făceam să sujere din cauza mea. Aşadar,

scrisorile mele ajunseseră pentru ea o hrană sufletească de care nu

se mai putea lipsi atît de lesne. Ele îi polarizau toate gîndurilc în

jurul meu, făceau să-i umple viaţa de mine, s-o alimenteze ne-

contenit cu gîndurile mele, să-i trezească nădejdi, dorinţe, visuri.

Ascultam cum umbla prin odaie, trîntind orice găsea. O chemă pe

Riţa şi o certă aspru (probabil fără nici un motiv) pentru că

servitoarea ieşind afară, exclamă:

― Azi nu e în toane bune domnişoara…

He-he! aşa te vreau, fetiţo! Dumnezeule, ce bine îmi părea, aşa

de bine! Binecuvîntam gîndul care mă îndemnase să-mi petrec

noaptea la chef. Dacă nu se întîmpla aşa, mai făceam oare o des-

coperire atît de importantă?

Aş fi putut să cobor din pat şi să-i torn la repezeală scrisoarea

cuvenită. Dar nu, ceva mă împiedica, îmi paraliza voinţa:

„Las-o să se perpelească puţin pe jeratic! Are să-i fie de în-

văţătură”.

Pe de altă parte, găseam că procedeul meu era absolut necesar,

pentru că dădea loc unei verificări a propriilor ei sentimente. Numai

lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune

la lumină adevăratul preţ.

I-am scris abia a doua zi. Stupefacţie! M-am pomenit cu scri-

soarea înapoi, nedesfăcută…

Aşa e. aveam dreptate! Era supărată pe mine. Supărată pentru

că o zi. numai o zi, nu-i scrisesem. Ah, draga de ea! Cît mă iubea! Şi

cum îşi dăduse în vileag sentimentele. Ce fel, îşi pierdea cumpătul

chiar de la cea dintîi piedică întîlnită în drum?

Am vrut să-i trimit din nou scrisoarea, de astă dată deschisă, aşa

cum procedasem la început. M-am răzgîndit. Ar fi însemnat o totală

lipsă de amor propriu din partea mea.

Ce? Adică ea să aibă toate capriciile din lume, iar eu să-mi calc

în picioare orice urmă de mîndrie?

Supărarea mea n-a izvorît din simţire, căci în cazul acesta s-ar fi

dezlănţuit spontan încă în clipa cînd dădusem peste scrisoarea

refuzată. Era o supărare voită, care luă proporţii neaşteptate. numai

după un şir de raţionamente cît se poate de logice.

„Eu îi dau totul… Îmi istovesc materia cenuşie şi bunătate de

timp scriindu-i în fiecare zi: ea nici nu se osteneşte măcar să-mi

răspundă, şi tot ea face pe bosumflata dacă îmi îngădui un răgaz?

Nu-i mai scriu o iotă, uite aşa! Să se ducă la toţi dracii! Puţin îmi

pasă! Păcat de atîta osteneală!”

Eram aşa de înfuriat că tare aş fi avut poftă să dau buzna în

camera ei, s-o zgîlţîi de umeri şi să-i arunc dispreţuitor, în faţă:

„Ce crezi tu, prostuţo, mult o să mă joci tontoroiul? Nu ţi se pare

că ai întrecut măsura? Mai vezi de altul!”

Tocmai atunci a venit Riţa să facă curat prin odaie.

― Ieşi afară! m-am răţoit la ea.

Biata slujnică speriată o rupse la fugă fără a mai cere vreo

lămurire. Gestul ei caraghios îmi stîrni rîsul şi odată cu rîsul se duse

pe copcă şi îndîrjirea mea.

„La urma urmei, de ce-mi fac atîta sînge rău pentru un lucru de

nimic?”

Am ieşit în oraş ceva mai bine dispus. După-amiază, hai la cursui

de istoria doctrinelor economice. Păcat! N-am putut să fiu atent, aşa

că mi-am irosit timpul degeaba.

Seara m-a luat Charlot la teatru. Nu prea aveam poftă, dar el a

stăruit mult. Abia aşteptam să se termine spectacolul ca să mă

întorc acasă. (Dacă aş fi fost singur, plecam mai devreme.)

Primul lucru pe care l-am făcut intrînd în cameră, a fost să mă

aşez la masa de scris. Mă obseda într-atît criza de timp, încît am

economisit chiar secunda de care aveam nevoie pentru a-mi scoate

pălăria. Şi aşa, cu pălăria pe cap, i-am scris Mihaelei, fără să răsuflu,

opt pagini. I-aş fi scris şi mai mult dacă nu mă dobora oboseala. Am

adormit îmbrăcat. A doua zi, n-am dus scrisoarea la cutie pentru că

draga mea vecină a găsit cu cale să plece dis-de-dimineaţă, pe cînd

eram încă în pat.

Plecarea ei, care nu era, în fond, decît un gest demonstrativ, mă

îndîrji şi mai mult.

„Aşa te porţi, iubito? o ameninţam imaginar. Ei bine, uite ce

meriţi!” Şi pe loc am rupt scrisoarea în două.

„Să pofteşti acum să-ţi mai scriu alta!”

Am luat jumătăţile şi prefăcîndu-le în bucăţi mici le-am îm-

prăştiat de-a valma în toată odaia.

„Cel puţin să dau de lucru toantei de Riţa.”

După această ispravă am plecat la facultate. Aveam un curs de

drept roman şi-mi plăcea. Era, de altfel, cursul cel mai populat.

Profesorul, o stîrpitură de om, abia se zărea dinapoia catedrei. Îi

curgea nasul în permanenţă, avea guturai de cînd îl ştiam. Mereu se

ferea de curent, ca de ciumă, şi în timpul prelegerii stătea cu căciula

pe cap, iarna ca şi vara, după ce ne cerea scuze pentru asta. Dar

cînd începea să vorbească (avea şi o voce piţigăiată!) devenea altul.

Ieşea parcă din proptia-i piele, făptura lui se mărea pe nesimţite, lua

proporţiile unui uriaş care ne stăpînea cu forţa verbului său sclipitor.

Uitam de el, uitam de noi şi ascultam o simfonie de cuvinte rnai

fermecătoare decît muzica beethoveniană. Astfel, dreptul roman

încete să mai fie o disciplină aridă de care fugeau mai toţi studenţii,

ci o artă care urca la creier, pe scări de mătase.

Cînd a isprăvit, m-am frecat la ochi cu necaz, ca după un vis

frumos, dar prea scurt. Vrăjitorul cu gura de aur plecase strîn-gînd

grijuliu fularul în jurul gîtului şi îndesîndu-şi căciula pe capul pleşuv.

Această prelegere m-a potopit de remuşcări. Îmi părea rău că

mai bine de două luni de zile neglijasem îndatoririle mele de stu-

dent, ca să-mi pierd vremea ca un nătîng ticluind scrisori de dra-

goste fără nici o noimă. Cîteva săptămîni am frecventat cu regula-

ritate cursurile de la doctorat şi în acest timp n-am mai aşternut un

rînd vecinei mele…

De altfel, nici n-am mai zărit-o, afară de o singură dată cînd mi-a

părut aşa de trasă la faţă şi urîtă, încît am schiţat fără să vreau un

gest de neplăcută surpriză. Am salutat-o, dar cred că nu mi-a

răspuns. A trecut furioasă pe lîngă mine, aproape fugind, şi s-a

închis în camera ei. M-am uitat lung în urmă.

„Nesuferita! Nu ştie să se stăpînească.”

Am mai întîlnit-o şi altă dată, tot acasă. Părea foarte încurcată;

ar fi vrut să se întoarcă din drum (a avut o ezitare), dar nu s-a întors.

Cînd a trecut pe lîngă mine, m-am prefăcut că n-o văd. La ce bun să-

i mai dau bună ziua cînd ea nici nu catadixea să-mi răspundă la

salut?

Aşadar, iată-ne supăraţi unul pe altul. Nu ne cunoşteam încă

bine şi eram în dezacord. Mai mult: ne uram. Adică eu o uram puţin

(sau mai degrabă nici nu-mi păsa de. ea), dar ea mă ura îngrozitor.

Simţeam asta numai după cum se uita la mine. Din ochii ei ţîşneau

săgeţi otrăvite. Cîteva zile mai târziu am întîlnit-o întîmplător la

universitate. Era cu Cici, fata proprietarului. De data asta n-am avut

încotro: trebuia s-o salut din cauza lui Cici. Ea mi-a aruncat o privire

mîndră, dispreţuitoare, şi n-am băgat de seamă dacă mi-a răspuns

sau nu la salut. Ei şi? Atîta pagubă! Mi-a răspuns, în schimb, Cici,

care se uita la mine într-un fel ciudat. Poate că mă plăcea, cine ştie?

Păcat că nu era pe gustul meu, altfel…

Uite, o idee: să m-apuc să-i fac culte lui Cici, aşa, numai ca să

crape de ciudă Mihaela.

Prins în iţele acestui gînd, am luat-o agale pe Calea Victoriei. În

dreptul Teatrului Naţional m-a oprit Dolly, cu o explozie de veselie.

― Încotro, Monstrule? Pe unde umbli de nu te mai vezi?

― Mă prepar pentru examene, am minţit-o fără a mă sinchisi de

porecla ce-mi dăduse.

― Of, şcolarul mamei silitor, auzi, s-a pus cu burta pe carte,

sărăcuţul! izbucni ea într-un rîs zgomotos.

― Dar tu ce faci? am întrebat-o ca să schimb vorba. Ce elegantă

eşti!

― Da, găseşti? a surîs măgulită. Uf, nu-mi place de loc cuna îmi

vine taiorul ăsta, am o croitoreasă tâmpită. Apropo, ştii că m-am

logodit?

― Ei bravo! Felicitările mele! Cu cine?

― Un idiot, director la Generala. Moare după mine, mi-a făcut o

curte nebună… şi cadouri… nu-ţi mai spun!

― Şi ţie nu-ţi place?

― Nu-i genul meu. Mi-a promis că-mi cumpără o vilă în parcul

Fiiipescu.

― Straşnic cadou de nuntă! Face să te măriţi cu el, ma parole!

― Te cred, n-o să mor fată mare!

Dolly vorbea tare, gesticula şi rîdea provocator, încît pietonii

întorceau capul după noi.

I-am atras atenţia: fără rezultat. În ea fremăta o bucurie

frenetică de viaţă, tot ce făcea era în plin prezent, direct şi simplu,

fără reticenţe feminine. La cei 20 de ani ai ei avea, după cum am

mai spus, un cimitir de iubiţi.

― Monstrule, cînd ne mai vedem? Cîteodată îmi lipseşti mult.

Ştii, mi-e dor de un chef la cataramă…

― Uite, acum. Aşa, pe nepusă masă.

― Acum nu pot. Mă aşteaptă idiotul meu.

― Atunci, miine. Vino la mine, pe la cinci după-amiază.

Pînă una alta, am renunţat la ideea de a face curte fetei pro-

prietarului cu toate că era mai indicată decît Dolly. Însă cu Dolly

mergea repede treaba, oricînd o aveam la îndemînă. Afară de asta

era mai frumoasă decît Cici şi în plus avea o ingenuitate rară.

Oricum, puteam să mizez pe orice că-i va face rivalei sînge rău cu

nemiluita.

De fapt chiar asta urmăream; să-i arăt Mihaelei că nu mă mai

preocupă persoana ei de vreme ce am ajuns s-o schimb cu alta.

Dacă mă iubeşte, cu atît mai rău pentru dînsa. Are să sufere toate

chinurile geloziei şi mă va urî mai mult decît m-a urît pînă acum. Iar

eu, nebun de bucurie, voi binecuvînta ura ei înverşunată care nu-i

decît cealaltă faţă a iubirii.

Numai de un singur lucru mă temeam; dacă Mihaela nu-i acasă

şi-mi zădărniceşte planul? Aşa că a doua zi am pîndit cu grijă toate

zgomotele care veneau din odaia ei. Am avut noroc, n-a plecat

nicăieri.

În fine, după o mică întîrziere iat-o pe Dolly apropiindu-se

zgomotos, după cum îi era obiceiul. Am deschis uşa şi am întîm-

pinat-o pe coridor strigînd aşa ca să audă şi Mihaela de alături:

― Bună scumpo, de ce ai întârziat?

― Uf, Monstrule, lasă-mă, abia am scăpat de idiotul meu.

Cînd am auzit-o pomenind de idiot î-am făcut repede vînt în

odaie.

― Nu vorbi aşa tare că se aude.

― Ei şi? Ce-mi pasă mie de ăştia? Dă-i încolo de netoţi. Ascultă,

Monstrule, mi-a venit o poftă subită de şampanie. Numai o sticlă.

Vezi să fie Mott 1900. Dacă nu găseşti Mott, la Very-Dry. Debitînd

acestea se dezbrăcă de tot într-o clipită.

― Aici nu se poate! Mai bine mergem la „Femina”.

― Moaşe-ta! De ce în altă parte? Aici! Haide, trimite pe toanta

de Riţa să cumpere.

― Nu se pricepe la aşa ceva.

― Atunci du-te tu. Nu înţelegi, vreau şampanie!

Între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuie umplute

pe loc. Uneori însă se deschide o adevărată prăpastie şi n-ai cum s-o

umpli. Atunci fapta rămîne neîmplinită, suspendată în aer.

Închipuirea ţese simplist, în linii mari, fără a vedea detaliile care de

multe ori sînt mai importante decît principalul.

Cînd am invitat-o pe Dolly la mine, aveam un scop precis: acela de

a stîrni gelozia Mihaelei. Lucrurile, în închipuirea mea, se conturau

simplu: Dolly va veni şi voi petrece cu ea cîteva ore agreabile, iar

alături, Mihaela va crăpa de ciudă ştiind că la mine se află o fată

care n-a venit pentru a-i citi poemele homerice.

Dolly, e adevărat ― venise. Zărind-o, am avut din prima clipă o

tresărire de neplăcere. Mai exact, o strîngere de inimă. Parcă aş fi

vrut să nu vină. Se dezbrăcase repede, cum avea obiceiul, şi nu mă

repezisem s-o cuprind în braţe; mă oprea parcă ceva.

Acest ceva se limpezi mai bine odată cu scurgerea timpului. Mai

întîi se dusese pe copcă dispoziţia. Musafira îmi păru brusc vulgară,

lipsită de farmec şi feminitate. Ştiam de altfel că nu reuşea niciodată

să-mi stîrnească reverii erotice. Însă nu de asta era vorba. În orice

caz trebuia să mă cotorosese de ea cît mai repede. Adică, nu, de ce

mă mint? Hotărîsem mintal să plecăm altundeva, în altă parte. Aici,

in vecinătatea Mihaelei, n-o puteam accepta. Faptul că Mihaela se

afla dincolo, la cîţiva paşi de noi, mă stînjenea, îmi tăia orice avînt,

constituia pentru mine ceva inhibitoriu. Atunci de ce o adusesem pe

Dolly?

Pentru că, în închipuire, gîndeam că voi putea duce pînă la sfîrşit

fapta. Dar nu prevăzusem opoziţia neaşteptată a conştiinţei. De

aceea, cînd ceru să-i aduc şampanie (în definitiv cel mai simplu

lucru era să-i fac pe plac, dar găsisem în acel capriciu al ei un

pretext de ceartă), i-am răspuns voit insolent:

― Te rog slăbeşte-mă cu pretenţiile astea stupide.

Ea mă privi nedumerită, căutînd în ochii mei explicaţia unei atari

comportări şi, instinctiv, îşi acoperi goliciunea cu rochia. Am adăugat

pe acelaşi ton:

― Astea, ştii, sînt toane de… (voiam să spun de cocotă, dar m-

am oprit la vreme).

Dolly, opărită, începu să se îmbrace febril fără să scoată un

cuvînt.

― De ce te superi? am întrebat-o formal. În definitiv ce ţi-am

făcut?

Ea continua să se îmbrace din ce în ce mai nervoasă, necăjindu-

se că nu nimerea să-şi încheie copcile.

― E o prostie ce faci, am reluat fără convingere.

Înainte de a fi gata, a ţîşnit pe uşă, fără o vorbă şi graba ei mi-

am explicat-o prin faptul că, simţind c-o podidesc lacrimile, pre-

ferase să fugă decît să plîngă în faţa mea.

M-am trîntit pe pat, cu conştiinţa grea că mă purtasem prea

aspru, prosteşte de aspru, călcînd în picioare o prietenie amoroasă.

Seara, am găsit în cutie toate scrisorile pe care le trimisesem

Mihaelei, legate cu o panglică şi rînduite cu grijă, cronologic. Nici

una nu lipsea.

― Hm, mi-am spus, scumpa mea vecină se crede obligată să-şi

dea în petic.

Ajuns în cameră o grijă mă invadă subit. Dacă-i adevărat? Dacă

Mihaela nu mai ţine la mine? Dacă şi-a dat seama că are de-a face

cu un fluşturatic care aduce femei la el acasă şi îl dispreţuieşte?

Cît timp scrisorile se aflau în păstrarea ei tot mai era o nădejde

că lucrurile se vor îndrepta. În tot cazul, o simţeam foarte aproape

pentru că deţinea ceva de la mine. Acum îmi înapoiase totul, era

liberă, descătuşată, putea să facă ce voia, să înceapă altă dragoste,

orice…

Pentru întîia dată am simţit o apăsare care mă neliniştea. Nu, nu

voiam s-o pierd. O cucerisem prin luptă, trebuia s-o pierd tot prin

luptă. Nu înţelegeam să dărîm din cauza unei prostii, dealtfel

neconsumate, tot ceea ce clădisem cu atîta trudă.

Am recitit din simplă curiozitate, apoi cu interes tot mai cres-

cînd, numeroase pasaje din scrisorile mele. Dumnezeule, eu le

scrisesem? Fusesem în stare să aştern pe hîrtie frazele acelea de

foc? Ceva de necrezut! Erau chemările înaripate ale iubirii, strigătele

deznădejdii, tînguirile dorului neîmplinit, în fine, o avalanşă a tuturor

elementelor dragostei, ale marii dragoste.

Cine-mi dictase toate astea? Cum se născuseră sub condei? Căci

nu le recunoşteam ca fiind ale mele. Era opera altcuiva din mine,

care nu ieşise încă la iveală?

Nu ştiu. Aş zice că totul nu părea să fie decît rezultatul unei stări

anormale. Mă îndrăgostisem de Mihaela? Greu de crezut!

Recunoşteam însă că măcar atunci cînd îi scriam o iubeam cu ade-

vărat. Dar cum e ou putinţă să se transpună cineva prin efectul

voinţei, într-o stare sufletească străină de simţirea lui, cu atîta con-

vingere şi sinceritate?

„Mi se pare ― spuneam ― că deocamdată nu iubesc… decît

iubirea!” Găsisem o explicaţie de moment pe care viitorul avea s-o

infirme curînd… curînd!

V

Într-o după-amiază, pe cînd mă întorceam din oraş, am întîlnit-o

pe Mihaela pe scară, aproape de locul unde o sărutasem cu două

luni înainte. A încercat să mă ocolească (parcă se temea să nu i se

întîmple acelaşi lucru) şi chiar o luă înapoi. Prea tîrziu! O prinsesem

de mînă şi o ţineam pe loc.

― De ce mi-ai trimis scrisorile înapoi? am întrebat-o aspru, cu

glas străin.

Ea se smuci să scape:

― Lasă-mă!

― Nu te las pînă nu-mi dai o explicaţie. Înţelegi, nu mai pot trăi

aşa…

I-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea mea avea un

tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, drept în ochi.

Mihaela, cu mîna cealaltă liberă, îşi acoperise faţa. Nu putea să-

mi suporte privirile.

Intuind slăbiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul şi i-am

şoptit cald şi convingător:

― Nu simţi cît te iubesc de mult?

Fără a mai aştepta răspunsul ei, fără să mă gîndesc că în clipa

aceea ar fi putut cineva să urce sau să coboare scările şi să ne

surprindă, i-am răsturnat capul şi mi-am lipit lacom buzele de gura

ei. În sărutarea aceea am descoperit o ţară nouă, minunată, din altă

planetă, pe care, anexînd-o, m-am simţit stăpînul universului.

Mirarea mirărilor: în loc să reacţioneze violent, aşa cum mă

aşteptam, Mihaela se părăsi toată în voia mea. Nu scoase nici un

cuvînt, nu făcu măcar un gest de împotrivire. Cînd i-am dat drumul,

mi-a fost frică să nu se prăbuşească fără suflare. Avu, ce-i drept, şi

de rîndul acesta o clipă de ameţeală şi se sprijini de balustradă. Dar

îşi veni repede în fire. Se făcuse palidă, ca o moartă. Numai în ochi i-

am surprins o licărire ciudată, neverosimilă, dar nici ochii nu mai

erau parcă ai ei. Stelele îşi pierduseră strălucirea. Abia atunci mă

năpădi teama de a nu ne surprinde cineva. Am fugit pe scări în jos

ca un hoţ, lăsînd-o acolo, buimăcită încă de neaşteptata întîmplare.

Aşadar, se întîmplase şi minunea minunilor: cucerisem pe

Mihaela. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna capitularea. Pînă

aici fusese urcuşul: greu, anevoios, plin de trudă, obstacole, pri-

mejdii. Dar pusesem piciorul pe culme. De aici se deschidea lu-

minişul, paradisul, fericirea.

De multe ori, în reveriile mele, cînd îmi imaginam momentul

acesta, mă treceau fiori de voluptate şi-mi spuneam: „Îl voi trăi

vreodată?”

Ce naivitate! Iată, îl trăisem, şi acum mă simţeam copleşit de

tristeţe.

Aşadar, asta fusese totul? De ce se topise aşa de repede re-

zistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai mult? De ce nu mă

chinuise încă o lună, două, un an? Atunci aş fi iubit-o, poate! Dar ea,

numai după trei luni de zile, îmi căzuse în braţe, sfîrşită! Şi mîine,

poimîine, va fi a mea şi totul se va îneca în obişnuinţă. Dragostea îşi

va fi trăit viaţa.

Sînt, în Prostul, piesa lui Fulda, cîteva replici subtile, pline de

adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene:

„Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine

o fericire fără seamăn, singura fericire”.

„Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?” îl descoase

ea.

„Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!”

E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i

decit drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decît

drumul pînă la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfîrşeşte lupta şi

urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul

devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă

de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie.

Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin

minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o

importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă

atît de repede. Acum nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-i cer

întîlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o

sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara

aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cu-vînt mai

mult. La ce bun?

Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi,

odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.

Am calculat la rece aşa:

„Ne vom întîlni inocent, de două-trei ori, cu sau fără clar de lună.

După aceea o deplasare cu automobilul la Băneasa. În program:

plimbări obligatorii prin „pădure, minimum două ore, pentru

obţinerea înfometării. Ospăţ copios într-un separeu din restaurantul

parcului; vin şi muzică la discreţie. Apoi ofensiva de rigoare şi

inevitabila cădere a gingaşei cetăţi”.

La ora fixată mă aflam la locul întîlnirii. Am întîrziat într-adins un

sfert de oră ca s-o găsesc pe Mihaela aşteptîndu-mă. (Era o

satisfacţie în plus.) N-am zărit-o; nu venise încă. Asta m-a mirat

puţin. Am aşteptat-o încă o jumătate de oră, dar degeaba. Nu m-am

îndurat să plec, tot crezînd că vine. Şi iată-mă pierzînd încă două

ore.

― De acum e limpede: nu mai vine.

M-aş fi bucurat mult dacă venea. Totuşi simţeam că-mi era parcă

mai dragă fiindcă nu venise.

Din ziua aceea, două săptămîni încheiate n-a fost chip să dau

ochii cu ea. Nu ştiam dacă este acasă sau nu, pentru că nu-i auzeam

paşii ca înainte. Şi totuşi aveam credinţa că nu plecase nicăieri.

Ce se întîmplase? Se ferea de mine, mă ocolea? îi era teamă să-

mi întîlnească privirile? încă mai lupta cu ea? Tot nu-şi dădea seama

că se isprăvise cu împotrivirea ei?

Îi dădeam întîlniri peste întîlniri. În fiecare zi cîte una. O

aşteptam mereu cu o încredere oarbă că vine şi totuşi nu venea

deloc.

Ce-i cu fata asta?

Ajunsesem să nu mai înţeleg nimic. Mihaela îmi răsturna toate

socotelile, ieşea din logica mea, sărea dincolo de orice previziune.

Niciodată nu înfăptuisem ceva în legătură cu ea potrivit calculului

meu aprioric.

De ce îndărătnicia asta inexplicabilă? Nu o sărutasem cu voia ei?

Nu-mi tremurase în braţe? Cînd mă socoteam pe culme, abia atunci

trebuia să-mi dau seama că mai am încă de urcat.

Un gînd încercă să-mi desluşească taina. Tot ce obţinusem pînă

acum de la Mihaela nu-mi dăduse ea: îi smulsesem eu. Eu eram

elementul activ, din impulsul meu pornise tot ceea ce

întreprinsesem. Ea avea dreptul să se considere în proprii ei ochi (ca

şi într-ai mei, dealtfel) o victimă: nu voise s-o sărut; eu o silisem cu

forţa. Şi ea, constrînsă, n-avusese încotro. Acceptase, cum accepţi

ceva impus dinafară, pe care nu-l doreşti, dar pe care nici nu poţi să-

l împiedici. Dacă ar fi venit la întîlnire, se schimbau lucrurile. Nu se

mai putea apăra în faţa conştiinţei că e silită să vină, pentru că în

cazul acesta fapta pornea din voinţa ei.

Desigur că Mihaela se găsea în faza războirii cu propria-i

conştiinţă.

Dacă aşa stau lucrurile, mi-am spus, mă voi trudi să-i caut o

scuză valabilă, care s-o pună la adăpostul mustrărilor de cuget. Dar

timpul trecea fără să găsesc ceva potrivit.

Tot hazardul îmi puse la îndemînă un prilej la care nu mă

aşteptam. O doamnă, probabil prietenă a familiei, veni s-o caute

într-o zi pe Alexa, sora Mihaelei. Riţa, care era pe coridor, îi spuse cu

voce tare:

― Domnişoara Deleanu e plecată în provincie şi se întoarce

mîine seară.

Am prins cu urechea noutatea din zbor. Va să zică, draga mea se

afla alături singură-singurică şi eu habar n-aveam. Uite, o ocazie cît

se poate de nimerită pentru o explicaţie între patru ochi.

Nu era acasă. Nu-i nimic. Aşteptăm să se întoarcă. Ce-i drept, nu

m-a făcut să pierd mult timp. După o jumătate de oră paşii ei

mărunţi şi pripiţi, pe oare îi deosebeam diintr-o sută, îmi sunară la

porţile urechilor.

Cît ne ajută uneori întîmplarea! S-ar crede că anumite întîmplări

care se iscă fără participarea noastră şi care par, la prima vedere,

lipsite de sens, nu sînt pentru noi, în fond, decît răsturnări de

obstacole, neteziri de drumuri, complicităţi necesare!

Dacă femeia aceea ar fi venit doar cu cinci minute mai tîr-ziu, mi

s-ar fi ivit vreodată o ocazie atît de prielnică de a mă apropia de

Mihaela? Sigur că nu.

Am prins de veste cum a răsucit cheia în broască, apoi a încuiat

uşa. Era alături, ne despărţea doar un perete. Am lăsat uşa

întredeschisă ca să spionez orice mişcare de pe sală. Din fund, din

bucătăria Dorinei, auzeam pe Virgil zbierînd din răsputeri; făcea

lecţia obişnuită cu Gheorghiţa. Ceilalţi locatari erau plecaţi. Numai

doctorul nu eram sigur dacă ieşise sau nu.

Hotărîndu-mă să trec la acţiune, mi-am luat pălăria şi, gata ca de

plecare în oraş, am păşit cu precauţiuni de hoţ pe coridor. În clipa

aceea, doctorul ieşi din camera lui. Neplăcută surpriză: va să zică nu

plecase.

― Mergi în oraş? mă întrebă, dînd cu ochii de mine.

Ce era să spun?

― Merg!

Am coborît împreună. Na! Asta-mi lipsea, gîndeam înciudat. Iată-

mă silit să-l duc pînă la poartă. Acolo i-am pus o întrebare cu

intenţia de a mă cotorosi de el:

― Încotro o iei?

― Mă duc la Colţea. Dar tu?

― Eu fac lectură la Şosea (adică în direcţia opusă).

― La revedere.

Ne-am despărţit. După ce s-a depărtat puţin m-am întors

aproape fugind. Am urcat scările, sărind cite trei trepte. Ajuns pe

coridor, m-am pomenit faţă în faţă cu Mihaela. Am salutat-o. Mi-a

răspuns speriată, roşie, pierdută. Unde se ducea? Poate să cerceteze

cutia cu scrisori. Sau la fiica proprietarului să cînte la pian. De o

ieşire în oraş nu putea să fie vorba, n-avea toaletă de stradă.

Acum e momentul să mă furişez în camera ei, ca să mă gă-

sească acolo cînd se va întoarce.

Pe sală nimeni. O secundă, atît mi-a trebuit să mă strecor în

odaie. Am închis uşa cu precauţie şi m-am ascuns după garde-rob. O

aşteptam cu sufletul la gură. Deodată, un gînd m-a înlemnit:

„Dacă se duce la Cici şi se întoarce peste o oră, două, ce’ fac?”

Din fericire îmi scapără prin minte şi antidotul:

„Plecînd la Cici, ar fi închis uşa cu cheia. Or, ea o lăsase

deschisă: deci se dusese după corespondenţă şi trebuia să se în-

toarcă dintr-o clipă într-alta.”

Tot era bună logica la ceva.

Nici n-am prins de veste cînd s-a deschis uşa şi s-a închis odată

cu zăvorul yalei, într-atît eram de emoţionat.

Dacă aş fi încercat să intru adineauri cînd plecasem, găseam

desigur uşa închisă. A fost deci necesar să-l întîlnesc pe doctor şi să-

l conduc pină jos ca să cîştig timp pînă ce Mihaela urma să iasă

pentru a ridica scrisorile, deplasare pentru care nu era niciodată

nevoie să închid uşa cu yala.

Întîmplarea complice, hazardul acesta miraculos îmi venise a

doua oară în ajutor.

Într-adevăr Mihaela avea un plic în mînă. În clipa cînd îl rupse

dădu cu ochii de mine.

I-am făcut semn să nu strige. Ea nu strigă, ramase locului

înlemnită de spaimă, privindu-mă ţintă şi trudindu-se să înţeleagă.

(Sînt unele lucruri neprevăzute, care ne cer un răgaz pînă să le

pricepem.)

Momentul critic trecuse cu bine: groaza, încleştîndu-i gura, îi

paralizase ţipătul.

― Nu-ţi fac nici un rău. Trebuie să-ţi spun că…

Ea nu mă lăsă să isprăvesc:

― Aici, nu! Aici, nu!

― Dar unde? Spune-mi, unde?

― Oriunde, numai aici, nu. Nu pot! Pentru numele lui Dumnezeu,

trebuie să pleci numaidecît.

Tonul era atît de imperativ, încît m-am precipitat spre uşă gata

să plec. Înainte de a apăsa pe clanţă mi-a venit ideea salvatoare:

― Dacă mă surprinde cineva ieşind de aici? Îţi dai seama ce ar

mai sporovăi gura lumii?

Ea păru consternată. În zăpăceala primelor clipe nici nu se

gîndise la una ca asta. Aveam dreptate. Pe sală se auziră paşi.

Venea Gleber din oraş. Apoi răsună vocea lui Iliuţă.

― Bine că ai venit! Ia vezi ce dracu are broasca asta?

― Stai să aduc sculele.

Îl auzeam cum bătea cu ciocanul, cum pilea, cum răsucea cheia

în broasca uşii.

„Ah, prietene Gleber, îi transmiteam în gînd, cum să te fac să

înţelegi că nu trebuie să pleci de acolo decît după cîteva ceasuri. Mi-

ai face, ştii, cel mai mare bine. Roboteşte înainte, dragul meu!”

Şi bunul Gleber parcă pricepea îndemnul nevăzut. Mihaela

începu să se împace cu situaţia. În ce mă priveşte, după primele

clipe de buimăceală, îmi redobîndii stăpînirea. În definitiv, de ce să

plec aşa, ca un nătîng? Numai pentru că îmi porunceşte ea? Dar ce,

era să-mi spună chiar din capul locului: „Poftim, stimate iubit,

rămîneţi! Dacă doriţi vă ofer chiar un scaun şi vă fac o cafea…”

Haida-de! Nu era o neghiobie să scap această ocazie unică?

― Plec mai tîrziu, i-am spus, după ce s-or duce colegii la masă.

Atunci n-o să mai fie nimeni pe coridor.

Mihaela deliberă o clipă şi conveni:

― Dar să pleci. Să ştii că dacă nu pleci, ţip după ajutor…

Replica ei mă întărită. I-am înhăţat brusc o mînă:

― Şi dacă ţipi, ce? Mă sperii?

― Te rog nu vorbi aşa tare. Să nu se audă alături.

― Ei bine, voi striga să se audă peste nouă mări şi nouă ţări. De

ce mă amăgeşti? De ce nu vii la întâlniri? De ce mă laşi în fiecare

seară să aştept ore întregi ca un caraghios, spune?!

Ea tăcea, cu ochii plecaţi în pămînt. Frămînta parcă un răspuns.

― De ce nu-mi răspunzi? De ce taci mereu? Pentru ce n-ai venit

niciodată la întîlnire?

― N-am putut!

N-am putut, ce frumos a spus-o! Ar fi voit să vină la întâlnire,

fierşte; chiar a făcut primii paşi. Ce vină are dacă sentinelele fiinţei o

împiedicaseră? Aceşti apărători ai ei erau de-o severitate excesivă.

Îşi lăsă capul în piept. Dădui s-o îmbrăţişez, dar se trase repede

înapoi, speriată:

― Nu! Să nu faci asta!

― Ascultă, Mihaela, încă nu simţi că destinele noastre sînt legate

pentru totdeauna? N-avem încotro: trebuie să ne supunem lor.

M-am bucurat că găsisem o frază de efect, care părea c-o

impresionează puţin. Simplă iluzie; nu era chiar atît de naivă pe cît

lăsa să se creadă. Luciditatea revenindu-i mă dojeni aspru:

― Nu umbla cu vorbe mari. Eşti uşuratic!

― Sînt gata să jur că sînt sincer cu tine, absolut sincer.

― E mai bine să dovedeşti înainte de a jura. Dacă nu izbuteşti,

abia atunci te apară jurămîntul.

Dacă mă lăsa aş fi jurat strâmb, pentru că acele vorbe mari n-

aveau nici cea mai palidă corespondenţă cu simţirea mea.

Şi totuşi, adevărul adevărat e că mă înşelam pe mine însumi.

Fraza debitată Mihaelei ascundea o presimţire grea, de care nu-mi

dădeam seama atunci, dar care avea să se confirme tîrziu sau, mai

bine zis, prea tîrziu.

Sînt unele presimţiri care ţîşnesc parcă din străfundul neexplorat

al fiinţei noastre. Ni se par străine ca gîndurile altcuiva şi de aceea

nu le recunoaştem după cum nu ne cunoaştem nici pe noi înşine.

Cineva bătu discret în uşă. Am tresărit brusc, ne-am uitat unul la

altul, îngheţaţi ca doi hoţi prinşi asupra faptului. O voce de afară

strigă.

― Deschide! Eu sînt, Cici.

I-am şoptit să nu facă nici o mişcare. Trebuia s-o lăsăm pe Cici să

creadă că nu-i nimeni acasă. M-a ascultat, supusă. Tăceam amîndoi

împietriţi, scrutînd orice zgomot, încît ne auzeam răsuflarea. Ce mi-a

năzărit atunci prin minte? Da ce n-aş profita de ocazie ca s-o

îmbrăţişez? Mihaela n-are să se opună, nici n-o să protesteze, de

frică să n-o audă Cici, de afară.

Am apucat-o în braţe şi am strîns-o, lipind-o de mine. La început

a vrut să reziste, dar nu era chip. Pe urmă foarte contrariată s-a

lăsat în voia mea. Nu făcea altceva, decît mă împroşca mereu cu

săgeţile ochilor ei.

Cici mai bătu de două ori, apoi văzînd că nu-i răspunde nimeni,

plecă. Zgomotul paşilor ei se stinse repede.

Mihaela răsuflă uşurată şi, desfăcîndu-se brusc din braţele mele,

mă apostrofă cu reţinută mînie:

― E aşa de urît ceea ce faci. Te rog pleacă imediat.

Am privit-o la rîndu-mi încruntat şi mai ales pus pe ceartă:

― De ce mă alungi?

― Pentru că te dispreţuiesc!

― Bine, plec. Dacă mă vede cineva ieşind de aici?

― Nu-mi pasă de nimic. Numai pleacă odată!

Nu-i păsa acum nici de asta! Grav, cît se poate de grav…

― Peste două minute voi pleca. Numai, te rog, lasă-mă să-mi vin

puţin în fire.

― Dar ce ai?

Nu i-am răspuns. M-am aşezat tăcut pe un scaun şi mi-am

sprijinit capul în podul palmelor. În felul cum spusese te dispre-

ţuiesc, simţeam că nu exagera deloc. Apostrofa ei mă duruse rău.

Nu m-aşteptasem să dea astfel drumul mîniei. Cu ea, nu ştiam

niciodată cum să mă port. Mă cuprinse o descurajare adîncă. Aşa-

dar, era cu neputinţă să pun mîna pe fata asta? Oare toată truda

mea se risipise în vînt ca o păpădie? Cu orice fată, cînd ajungi la

sărut, a doua zi o iei de acolo de unde ai rămas. Numai cu Mihaela

se schimbau lucrurile: cu ea trebuia întotdeauna s-o iei de la

început. Tot ce clădisem între două săruturi se năruia peste noapte

şi zidirea trebuia reîncepută de la temelie. Într-adevăr, situaţia

devenise critică. Intransigenţa ei, împinsă dincolo de orice limite, îmi

aminti de eroina din Le Disciple. Ce ar fi dacă aş pune în aplicare

faimoasa metodă a lui Robert Greslou? Adică s-o înduioşez prin

suferinţele mele, să-i trezesc compătimirea de soarta mea…

nefericită?

Într-adevăr, prin compătimire ajungi mai repede la inima unei

femei decît prin orice alt mijloc. Adesea, încercasem la şcoală să-mi

provoc plînsul la comandă. Izbuteam fără greş. N-aveam decît să mă

gîndesc la moarte ca să-mi vină lacrimile. (Oricine ar plînge ― cu o

fire ca a mea, gîndindu-se la propria sa moarte.)

Aşadar, m-am izolat în mine, ca să mă văd aievea întins fără

suflare pe catafalc. Mama aplecată asupra mea, mă jelea. Apoi

auzeam pe Mihaela plîngînd în hohote. O înduioşare negrăită îmi

copleşi fiinţa, ochii mi se umeziră şi am izbucnit în plîns, plîngînd de

propria-mi milă. Dar plîngeam cu adevărat şi asta era esenţialul.

Am simţit ca prin vis o uşoară atingere pe umăr:

― Ce faci? Plîngi? Ce ţi-a venit?

N-o ascultam. Dimpotrivă, mustrarea ei gingaşă mă întărâta şi

mai rău. Sughiţurile îmi scuturau trupul, iar pîraiele de lacrimi îmi

inundaseră faţa. Mi se păru că aud o voce alintătoare, ca printr-un

perete de vată.

― Nu trebuie! E o nebunie! Pentru ce? Şi spunînd acestea,

Mihaela îmi mîngîia sfios părul, parcă s-ar fi temut să-l atingă ca să

nu-mi aţîţe durerea.

― Lasă-mă, strigam printre suspine. Tu n-ai suflet! Nu meriţi să

te iubesc! O stîncă are mai multă simţire decît tine.

― Taci! Taci!

În dezlănţuirea mea vijelioasă, nu mai găseam frînele. Şi

plîngeam tot mai vîrtos.

― Cu ce ţi-am greşit! Ce crimă am comis? Cine m-a blestemat să

te iubesc, pentru că e un blestem iubirea asta de care fugi mereu.

― Doamne, taci, nu-i adevărat, nu spune asta!

― O, te încredinţez că voi tăcea de tot. Curînd, curînd… Ai să

vezi! Nu-ţi voi mai spune nici un cuvînt care să te supere, nici n-am

să te mai văd, ca să sufăr atât. Atunci voi fi liniştit, fiindcă n-am să

te mai iubesc!

Dacă în clipele acelea aş fi avut la îndemână un revolver, cred că

mi-aş fi zburat creierii fără nici o ezitare. Nu mai jucam teatru de

rîndul acesta. Toate cuvintele pe care le rosteam erau fotografii

credincioase ale simţămintelor mele. Izbucnise, printre prefăcătorii,

adevărata mea fire şi ea vorbea acum. Şi vorbea atît de cald şi de

convingător că nici o forţă n-ar fi putut să i se împotrivească. Într-

adevăr, cine s-ar fi încumetat să reziste acelui torent de simţiri

dezlănţuite, în stare să rupă zăgazuri şi să dezrădăcineze pomi?

Şi iată miracolul se întâmplă.

― Nu, nu vreau să mori, strigă Mihaela, tremurînd de spaimă,

podidind-o şi pe ea plînsul. Iartă-mă! Am să fiu bună cu tine, aşa

cum nici nu te aştepţi.

Am tresărit ca în faţa unui fenomen supranatural:

― Adevărat, Mihaela, adevărat?

Kepetam mereu adevărat, dar îndărătul acestor cuvinte stăruia

întrebarea nepusă: va să zică şi tu mă iubeşti?

Mihaela plîngea cutremurător şi n-auzea. O scuturam, îi luam

capul în mîini, o întrebam mereu:

― Adevărat? Adevărat?

Nu-mi răspundea cu vorbe, dar plânsul ei nu era răspunsul cel’

mai bun? Şi dîndu-ini seama de asta, mă copleşi o fericire fără

margini. O sărutam pe ochi să nu mai plîngă şi-i astupam gura să nu

mai suspine.

― Iartă-mă, iubito! Iartă-mă, Aimée, că m-am îndoit de tine.

Întotdeauna te-am învinovăţit pe nedrept. Tu eşti o mică minune!

― Aimée, murmura ea, ca-n vis, închizînd ochii. Ce frumos mi-ai

spus… Îmi place aşa de mult!

Nu ştiu ce i-am şoptit şi cîtă vreme a ţinut dezgheţul nostru.

Încetul cu încetul, faţa ei s-a luminat, cum se înseninează cerul după

o furtună de vară. O mînă moale şi gingaşă se încolăci uşor, pe după

gîtul meu şi-mi trase capul spre ea. Sărutarea aceea nu mai avu

sfîrşit.

Plîngeam amîndoi şi ne sărutam, dar acum plînsul era de fericire!

― Dor, dragul meu, cît te-am dorit!…

Cînd auzii cum mă chema ea pentru întîia oară, m-au trecut fiori

de voluptate.

― Aimée, draga mea Aimée!

Şi din nou ne îmbrăţişam strîngîndu-ne pierduţi, ca în faţa unei

primejdii iminente. O sărutam pe ochi, pe faţă, pe gît, pe umeri, cu o

frenezie smintită, parcă mi-era frică să nu se volatilizeze în aer ca o

întruchipare sintetică, iar eu să rămîn pururi însetat de ea.

Am întrebat-o:

― De ce m-ai ocolit pînă acum?

― Mi-a fost frică, a răspuns surîzînd cu tristeţe.

― Frică? de cine?

Mi-a şoptit, lipindu-şi obrazul de al meu ca să n-o văd, şi în

acelaşi timp o tresărire i-a zgîlţîit făptura:

― De mine!

Cercam s-o privesc, ochi în ochi, o rugam să-mi repete uluitoarea

mărturisire. Ea nu voia şi, ascunzînd capul după umărul meu, tăcea

ori mă strîngea cu braţele, ca să nu mă lase s-o privesc.

― Adevărat, mă iubeşti aşa de mult?

Tăcea mereu. Ce ar fi putut să-mi spună prin cuvinte mai mult

decît dovedeau faptele? Se lăsă peste noi o linişte atît de mare încît

ne auzeam bătăile inimilor. O, divină Venus, ele se potriveau în tact,

parcă fuseseră făcute să trăiască împreună una pentru cealaltă! Am

rămas aşa, uitaţi, plutind în tăcere ca pe un ocean de pe altă

planetă.

De undeva, de sus, ajunseră pînă la urechile noastre cîteva

pocnete asurzitoare, stricînd liniştea. Parcă mergea cineva pe

acoperiş. Ea se strînse în mine moale şi fierbinte. Mă întrebă

speriată:

― Ce-i asta?

N-a fost greu să pricep despre ce era vorba. Colegii mei ieşiseră

sus pe terasă, adică pe acoperişul casei. Se auziseră glasurile lor

amestecate cu râsete. Am recunoscut pe Iliuţă, Gleber şi Charlot.

Numai doctorul şi cu mine lipseam, ca mascarada să fie completă.

O voce metalică de tenor răsună deodată pe deasupra capetelor

noastre. Cînta Carusso o arie dintr-o operă.

― Ce fel, au cărat cu ei şi un patefon? Unde l-or fi pus? s-a mirat

ea.

― Cred că pe bordura coperişului…

― Să nu cadă jos, în stradă, pe capul cuiva.

― Îi priveşte direct şi personal.

După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui

vals făcută numai din farmec şi nostalgie.

Mihaela, recunoscînd bucata, tresări şi se îmbujoră la faţă de

plăcere:

― A, L’invitation à la valse de Weber, cîntată de orchestra lui

Stokowsky… S-o ascultăm… e minunată!…

Într-adevăr, era o minune cântecul, o minune Mihaela, o minune

întâmplarea care mi-o aruncase în braţe, o minune dragostea, şi

viaţa ― o minune! Nu ştiu dacă în clipa aceea mai exista ceva pe

lume care să nu fie tot o minune.

― Îţi aminteşti seara aceea cînd m-ai invitat la vals? mă întrebă

ea. De atunci ai intrat în viaţa mea.

Cînd o invitasem la vals? În care seară? Aiura Mihaela? Ce

confuzie se ivise în mintea ei?

Ca să nu-i spulber o iluzie la care poate ţinea, i-am bătut în

strună:

― O da… cine poate să uite seara aceea!

― Şi cu toate astea ai jucat mereu cu poloneza, nesuferitule!

― Ce voiai să fac? Se ţinea scad de mine…

A! Acum îmi aminteam, mi se trăsese o pînză de pe ochi. Mihaela

nu era alta decît bruneta din grupul celor trei fete. E adevărat, o

invitasem la vals îndemnat de Aurora, colega de la Drept, care de

altfel mi-o şi prezentase. Mi-am adus aminte că la început îmi

şoptise:

― A, L’invitation à la valse, gîndindu-se desigur la bucata lui

Weber.

Dar cum se făcea că n-o mai recunoscusem deloc de cînd se

mutase la mansardă? Se vede că atunci la bal, preocupat de

poloneza aceea îndrăcită, nu-i dădusem nici un fel de atenţie. E

drept că, revăzînd-o pe coridorul mansardei, îmi păruse o figură pe

care am mai întîlnit-o cîndva, dar aşa ceva se întîmplă destul de des

şi de aceea nu-mi bătusem prea mult capul ca să desluşesc

nedumerirea.

Şi totuşi, ea nu mă uitase! Abia acum îmi explicam de ce mă

întâmpinase pe coridor cu o frază atît de familiară:

― Ce mai faci, domnule Petrican?

Şi eu credeam că mă remarcase pentru prima dată şi că-mi

adresa acea replică pentru a-mi da prilejul să intru cu ea în vorbă!

Oricum e cert că nu mă uitase. Şi apoi, ea însăşi afirmase că din

seara aceea de bal intrasem în viaţa ei. Poate de atunci, mai ştii,

începuse să mă iubească.

Patefonul tăcu şi, în locul lui, Iliuţă se apucă să cînte o doină din

frunza lui vrăjită.

― Ah, dacă ar şti ei cum îi ascultăm împreună! Uite, lipiţi,

îmbrăţişaţi, gură-n gură.

Mă lipeam de ea, o îmbrăţişam, o sărutam. Toate astea mi se

păreau aşa de ireale, de parcă s-ar fi petrecut în alt veac undeva

departe, în cea mai frumoasă dintre cele 1001 de nopţi.

― Mîine n-ai decît să baţi toba, mi-a spus, insinuant.

Am lăsat-o brusc din braţe. Reproşul ei mă durea. Cum îi venise

să mă învinovăţească de atîta josnicie? Aş fi putut să-i jur că

niciodată nu voi da pe faţă taina noastră, dar am socotit că

îndatorirea de a păstra orice secret, fiind o însuşire a firii mele, nu

are nevoie de un stimulent ca jurămîntul. De aceea am tăcut. Ea

simţi instinctiv că mă jignise şi se rugă:

― Iartă-mă! Am spus o prostie!

I-am mîngîiat absent părul, privind în gol, fără a-i răspunde, căci

iertarea nu venise încă de la inimă.

Iliuţă începu, de astă dată la chitară, balada lui Ciprian

Porumbescu. Asta ne făcu să uităm de-a binelea supărarea.

…Ascultam furaţi de muzică şi dispoziţia noastră de receptivitate

era aşa de lacomă, încât cel mai mizerabil cîntec ni se părea

fermecător. Pesemne unde îl înfrumuseţam cu cristalele propriei

noastre bogăţii sufleteşti.

Chiar apostrofa Dorinei, care bombăni trecînd pe culoar prin

dreptul camerei noastre: „Iar s-au căţărat nebunii pe acoperiş să ne

facă muzică, parcă de muzică ne arde nouă acum”, ni se păru cît se

poate de amuzantă şi am rîs cu poftă.

Concertiştii coborâseră de mult în odăiţele lor, iar mansarda se

cufundase într-o linişte de planetă stinsă. Numai noi, treji, stăteam

în întuneric întinşi la vorbă.

Mihaela îmi povestea crâmpeie din viaţa ei. Avusese parte de o

copilărie senină, încălzită de dragostea părinţilor care o adorau

împlinindu-i voile pînă la răsfăţ. După ce isprăvi cursul primar o

dădură la una din cele mai bune şcoli din Capitală, unde învăţa şi

Cici (de aici se cunoşteau). După război, tatăl ei, care avansase

general (era ofiţer de carieră) luă comanda unei divizii din provincie.

Şi, deodată, piaza-rea se furişă în casa lor, aducîndu-le jale şi pustiu.

După un timp generalul arăta mereu îngrijorat, lipsea fără motiv,

căuta singurătatea. Mihaela, cu ochiul ei ager, observă că se

petrecea ceva neobişnuit.

― Nu-i nimic, încerca s-o liniştească mama. Tatăl tău are unele

dificultăţi. Dar le rezolvă el ― nici o grijă.

Într-o zi, Alexa, sora Mihaelei, veni s-o ia de la şcoală după ora

întîi.

― Ce s-a întâmplat? făcu ea speriată.

― Tata… nu mai este…

Îşi făcuse seama, acolo, la cazarmă, în biroul lui, cu un glonţ de

revolver în tîmplă. Gurile rele şopteau că era vorba de nişte fraude.

― Bietul tata! Cum a trebuit să sfîrşească! Îţi jur că era

nevinovat. Dacă ar fi furat, ne-ar fi rămas ceva de pe urma lui. Or,

mama n-a avut nici cu ce să-l îngroape. A fost silită să-şi vin dă

bijuteriile. Un subaltern, care a profitat dobîndindu-i încrederea şi

punîndu-l să semneze o hîrtie pe care n-a cercetat-o cum trebuie, e

azi foarte bogat. Tata, după cîte mi s-a spus, ar fi scăpat cu faţa

curată din năpasta aceea. Dar era prea mîndru. Cînd a fost citat, a

preferat să moară decît să urce scările parchetului militar. După

aceea nevinovăţia lui a ieşit la iveală, dar ce folos!

Mihaela avea ochii umezi. Glasul îi tremura, înecat de emoţie.

― Mama n-a supravieţuit acestei nenorociri. S-a stins după

cîteva luni, iar eu cu Alexa am rămas orfane, silite să ne cîştigăm

singure existenţa. A fost un noroc neaşteptat că ea a găsit un

serviciu bun la Poşta Centrală. Dar ceea ce cîştigă nu ne-ajunge, ne-

voile sînt mari. Din cauza asta a trebuit să ne mutăm aici, unde

chiria e mică. Nu ştiam că tatăl Ceciliei e proprietarul casei. Îmi vine

aşa de greu faţă de ea, care cunoştea situaţia noastră dinainte!

Tăcu. O priveam emoţionat, neîndrăznind să adaug ceva, ca să n-o

jignesc printr-un cuvînt nelalocul lui.

― Acum cînd ştii totul, nu-i aşa că ai să fii bun cu mine?

Cuprins de un avînt de generozitate, i-am luat mîinile într-ale

mele şi-am rostit cu patos:

― Mihaela, te voi iubi toată viaţa şi voi răscumpăra tot ce ai

suferit pînă acum!

S-a uitat adînc în ochii mei, m-a mîngîiat cu mîna pe păr şi n-a

scos un cuvînt.

De obicei biografiile fostelor mele iubite se iroseau într-o oră,

două… Biografia Mihaelei nu s-a epuizat în noaptea aceea, nici în

lunile şi chiar anii ce urmară. Mereu avea de povestit fapte noi, dar

nu ineditul lor mă interesa, ci felul cum acele fapte se reflectaseră în

sufletu-i plin de disponibilităţi şi mai ales atitudinea ei faţă de viaţă.

…Ne-am despărţit înainte de revărsatul zorilor…

VI

Două săptămâni se topiră în sacul fără fund al trecutului şi în

acest timp ― nici o veste din partea ei. Plecase undeva? De ce nu

mai dădea nici un semn de viaţă? Se răzgîndise socotind o uşurinţă

pasul făcut şi acum mă evita sistematic?

Rătăceam în presupuneri şi îndoieli ca într-un labirint. Aş fi vrut

să-i scriu, dar îmi era teamă (în ipoteza că-i plecată) să nu pună

mîna soră-sa pe scrisoare şi să zădărnicească, de aici înainte, orice

apropiere între noi.

Tot Mihaela mă scoase din încurcătură. Într-o seară găsii un bilet

din partea ei, cu două rînduri: „Aşteaptă-mă mîine, la Şosea, în

dreptul vilei Minovici, pe la 6.”

A doua zi eram cu o oră mai devreme la locul indicat. Nerăbdarea

mă hărţuise atît de cumplit că n-am putut face altfel. În orice caz n-

avea de ce să-mi pară rău: prelungeam întîlnirea cu o oră în plus.

Mihaela arăta tot timpul o veselie şi o exuberanţă aproape

neobişnuită. Parcă adunase toată primăvara în ea. Vorbea însufleţit,

rîdea zglobiu de toate lucrurile, se agăţa sprintenă de crengi, alerga

pe alei şi făcea o mulţime de ştrengării fermecătoare. Părea o

Mihaela nouă cu însuşiri noi, care n-avea nici o asemănare cu

cealaltă pe care o cunoscusem pînă atunci.

― Ştii, Aimée, că mă mut?

― A! slobozi ea un ţipăt ascuţit, de surprindere. Tocmai în clipa

asta aveam de gînd să-ţi propun acest lucru. Mi-e teamă să rămîi

mai departe acolo… Oricît ne-am ascunde, tot are să se afle într-o zi.

Nu-i mai bine să evităm?

― Vezi cum au început să ni se potrivească gîndurile? Asta-i

iubire, draga mea! Adică o înţelegere fără ajutorul cuvintelor.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, după despărţire, cum era îm-

brăcată, ce fel de pălărie purta, aş fi ridicat din umeri; nu ştiam. O

sorbisem lacom cu privirile ca să-mi potolesc foamea de ea, mă

îmbătasem de farmecul ce-l răspîndea, dar habar n-aveam încă ce

culoare au ochii ei. Plutea pesemne dincolo de materie ca o

născocire a nevoii mele de a întîlni pe femeia visului de dragoste?

Cîteva zile am colindat Bucureştiul în lung şi-n lat în căutarea

unei camere. Nu era vorba de o cameră obişnuită (îmi repugna aşa

ceva), ci de un cuib cald, intim, în care faptul iubirii să afle condiţii

cît xnai optime. Am găsit-o pe strada Triumfului, cu trudă puţină şi

noroc mult. Era o odăiţă aşa cum dorisem, cu mobilă nouă, scoarţe,

tablouri şi, mai ales, perdele care făceau noapte chiar ziua-n amiaza

mare. În faţa casei un tei al cărui frunziş acoperea curtea ca o

umbrelă, iar ceva mai departe o grădină cu pomi roditori.

― Aici, să ştii, e un adevărat paradis pentru amorezaţi, zise

proprietarul, un bătrînel oacheş, adus de spate, cu chelie strălu-

citoare şi prietenos din fire. Pînă acum a stat o funcţionară de la

C.F.R.; a făcut nunta duminica trecută. Plîngea cînd a plecat, pe

cinstea mea, pentru că, să vezi dumneata, casa asta poartă noroc

chiriaşilor. Cum pune cineva piciorul, gata ― îşi face un rost. Am

avut înaintea ei un inginer care s-a însurat; pe urmă o studentă. Şi

asta s-a măritat.

― După cîte văd, i-am spus surîzînd, volens-nolens va trebui să-

mi pun şi eu pirostriile…

― De ce nu? Dumneata n-ai o fată? Adu-o-ncoace. Doamne tare-

mi plac amorezaţii ăştia! Parcă întinersc şi eu pe lîngă ei. Şi iubiţi-vă

cît vă place, tinereţea e scurtă şi pe urmă îi duceţi dorul ca mine.

Aveţi colea grădiniţa, dincoace teiul cu umbra lui. Zău, nepoate,

dacă te muţi aici, prinzi rădăcini ca pomul şi nu mai pleci. Dar să ne

înţelegem: dacă n-ai o drăguţă, vezi de altul.

Moşul începu să mă intereseze. L-am descusut:

― Mai ai şi alţi chiriaşi?

― Da, încă o pereche. Nu pot să închiriez decît două odăi. La

parter stau eu.

― Căsătoriţi, nu primeşti?

― Ferit-a sfîntul! Se ceartă mereu şi mie îmi place liniştea. Mai

bine lipsă. Pe cîtă vreme prechile mele cîntă, joacă, fac un adevărat

rai din casa mea.

Nu-mi venea să cred urechilor. Bizar omuleţ! Nu-l cunoşteam

decît de cîteva minute şi parcă eram prieteni de cînd lumea.

― Închiriez camera, domnule Coleşiu.

― Ce Coleşiu? Ce domnule? s-a răţoit la mine. Mie să-mi spui

unchiule, iar eu o să-ţi spun nepoate, şi am terminat. Fără multă

tocmeală.

― Bine… unchiule, aşa am să-ţi spun. Dar să ne înţelegem: cît

îmi ceri pe cameră?

― Îmi dai cît poţi şi gata, am încheiat tîrgul!

― Nu, nu aşa. Fixează-mi o sumă.

― Ia mai slăbeşte-mă, dumneata. Crezi că din chirie trăiesc eu?

Cît timp am pensioara, slavă Domnului, nu duc grijă de nimic.

Închiriez ca să nu mă simt singur cuc. Îmi place să aud freamăt în

jurul meu, gîngurit de porumbei, într-un cuvînt: iubire…

I-am oferit o mie de lei, deşi după socoteala mea făcea dublu.

Spre surprinderea mea, bătrînul a acceptat pe loc:

― Bine, o mie să fie! Bate palma!

Colegii de la mansardă rămaseră stupefiaţi auzind că mă mut.

― Ce te-a apucat? Nu te simţi destul de bine între noi?

Ce explicaţie aş fi putut să le dau? Cu toate astea Charlot intui

motivul plecării mele.

― Măi, sînt sigur că ţi-ai găsit o dulcinee şi vrei s-o duci la

budoar. Ce-mi umbli cu şoalda?

Fireşte, am protestat fără convingere. Cînd mă întrebară de noua

mea adresă le-am dat una fictivă. Nu voiam să ştie nimeni unde mă

mutasem, mai ales cei care-mi cunoşteau… dulcineea.

Chiar în prima zi m-am pomenit cu Mihaela. Nu m-aşteptam să-i

placă atît de mult locuinţa şi grădiniţa. S-a aruncat fericită în braţele

mele:

― Ah, dacă am avea o căsuţă ca asta, nimic n-aş mai rîvni. Am

sesizat numaidecît tîlcul vorbelor ei.

― Vom avea, Aimée, poate una şi mai frumoasă. Numai tu să mă

iubeşti.

― De tine atîrnă asta. Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o

păstrezi greu.

La drept vorbind, nu-mi plăcea să discut această problemă. Nu

mă ispitea deloc perspectiva unei căsătorii. De aceea evitam

întotdeauna să iau un angajament, şi am evitat şi de rîndul acesta

să mă leg faţă de Mihaela. Prea îmi intrase libertatea în sînge ca să

mă pot împăca vreodată cu jugul căsniciei. Şi apoi firea mea

capricioasă, nestatornică, n-ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni

pentru amîndoi? Mă dezgusta repede femeia după ce o

îngenuncheam. Dacă nu-mi păstra trează pasiunea, ea înceta să mai

existe pentru mine. Aş fi înşelat-o fără doar şi poate, cu alta, apoi cu

altele, m-aş fi depărtat tot mai mult de cămin. În privinţa asta mă

cunoşteam bine. Pentru căsnicie se potrivesc anumite firi docile care

se înămolesc în obişnuinţă şi tabiet, abdică de la binefacerile

independenţei pentru o iluzorie comoditate. Şi apoi văzusem atîtea

căsnicii nefericite, încît ajungeam să încerc, prin experienţa altora, o

teamă inhibitivă de căsătorie.

După cîteva zile, proprietarul ne invită la el. Mihaela se cam

codea să meargă, dar în urma stăruinţelor mele se hotărî. I-am

prezentat-o lui Coleşiu, cu un gest teatral.

― Iubita mea!

Moşneagul se uită atent la ea, făcîndu-i preţul ca un expert în

materie. Cred că Mihaela reuşi la acest examen cu bilă albă. De

aceea mă bătu familiar pe umăr:

― Tîlharul, aşa mîndreţe de fată mai rar! Dacă aş fi dat, la

vremea mea, de una la fel, tare mă tem că-mi punea popa

pirostriile.

Mihaela roşi toată, pînă în vîrful urechilor.

― Uite, Cosînzeana, ce sfioasă e! îţi vine s-o mănînci ca pe o

piersică şi, fără altă explicaţie, Coleşiu o sărută familiar pe obraz.

― Să nu mi-o scoţi din minţi, unchiule, i-am spus în glumă.

― Lasă, nepoate, că ai scos-o dumneata înaintea mea.

Proprietarul, sfătos, s-a apucat să ne povestească secvenţe din

lunga lui viaţă. Cea mai interesantă mi s-a părut aventura cu Yvonne

Rossignol, vestita primadonă de la sfîrşitul secolului trecut. Venise

de la Paris, cu vreo 45 de ani înainte, să dea o serie de reprezentaţii

la Bucureşti. Pe atunci Coleşiu era un sublocotenent tînăr, chipeş,

plin de vlagă. Îl remarcase la cofetăria Kübler şi îl invitase la ea, la

Hotel Bulevard, unde ţinea un apartament întreg. Ne descrise

iubirea ei capricioasă, scenele de gelozie, certurile şi împăcările.

― Aufurisita in-a ţinut sechestrat în apartamentul ei două

săptămîni încheiate. Nu voia să ştie că sînt militar, că aveam obli-

gaţii de serviciu cu care nu te joci. Îi făceau curte prefectul poliţiei,

comandantul garnizoanei, colonelul Moruzzi. Nimic! Ea se uita la

mine, un pîrlit de sublocotenent căruia abia îi dăduseră tuleiele.

După ce isprăvi reprezentaţiile plecă la Viena, pentru două

săptămîni. Am urmat-o. După aceea m-a tîrît la Berlin, la Petersburg,

la Roma, în fine, în toată lumea.

― Şi cu milităria cum a rămas?

― Cum să rămîie? A trebuit să plec, asta-i! Ce era să fac? Dar

nu-mi pare rău. Zilele acelea n-o să le mai trăiesc niciodată.

― N-ai vreo fotografie de la ea? l-a întrebat Mihaela curioasă.

― Numai una? Am aid un album întreg.

Ne-a arătat o movilă de poze ale celebrei cîntăreţe imortalizată

în diferite roluri. Mai cu seamă în Cio-Cio-San era fermecătoare.

Mihaela plutea de admiraţie. Din cînd în cînd exclama!

― Ce frumoasă e! Aici! Şi aici… Acum, spune, ce face?

― E la Paris. S-a retras de mult din teatru. Nu m-a uitat însă. Ne

scriem mereu, în fiecare lună cîte un răvaş…

― Şi n-ai vrea s-o revezi?

Coleşiu o privi lung, clătinînd capul a tristeţe.

― Nu, nepoată. De ce să-i omor amintirea? O port în mine tînără

şi frumoasă, aşa cum arăta acum o jumătate de secol cînd am

cunoscut-o. De ce s-o revăd devastata de cei 80 de ani ai ei?

Bătrînului i se umeziră ochii. Mihaela se apropie de el emo-

ţionată.

― Domnule Coleşiu, eşti romantic pînă în măduva oaselor şi

acest lucru te înalţă foarte mult în ochii mei…

El o mîngîie pe păr, cu privirile pierdute în gol.

― Iubiţi-vă, nepoţeilor, cît sînteţi de tineri şi frumoşi. Uitaţi-vă la

mine ca să vă daţi seama ce o să facă timpul din voi.

Mai tîrziu veniră şi chiriaşii lui Coleşiu: un tînăr înalt, mult mai

înalt decît mine, şi urît foc, care se recomandă Novac, ataşat de

legaţie, şi fata care-l însoţea, o blondă scundă şi vioaie, plină de

neastîmpăr.

― Iată şi pe ceilalţi nepoţi ai mei: Veveriţa şi ‘Urangutanul! ni-i

prezentă moşul.

Ne-am împrietenit repede. Amîndoi erau deopotrivă de veseli şi

dezgheţaţi. El ne povesti întîmplări exotice din Ţara Soa-relui-Răsare

unde stătuse cîţiva ani.

În casă se făcuse cald. Am ieşit în curte şi ne-am aşezat la

umbra teiului. Acolo Coleşiu ne aşternu masa şi ne ospăta îm-

părăteşte.

Într-un timp, cînd proprietarul lipsea, mi-am exprimat mirarea că

el face atîtea cheltuieli.

― O, nu-l cunoşti, mi-a explicat ataşatul, în fiecare seară ne

pune masa, deşi nu-i plătim decît chiria. La început făceam rezerve:

asta merge o dată, de două ori, dar nu aşa ― la infinit. Ce să vezi?

S-a supărat foc moşneagul şi, nici una nici alta, ne pretindea să ne

mutăm dacă nu ne place, că el nu ţine chiriaşi mofturoşi. N-am avut

încotro: i-am bătut în strună. În cele din urmă ne-am obişnuit cu felul

lui de a fi. Aşa că în fiecare seară înfulecăm pe gratis.

― S-ar zice că-i un tip original…

― M-da… Mai degrabă om de viaţă…

După cîteva zile eram prieteni la toartă unii cu alţii, tutuindu-ne

de parcă ne cunoşteam de cînd lumea. Mihaela nu se sfia să şadă pe

genunchii lui Coleşiu şi să-i mîngîie, cu gesturi ştrengăreşti, chelia

strălucitoare. Nici Veveriţa nu găsea nepotrivit să-mi trîntească un

ghiont în coaste (era fata asta o bătăuşă şi jumătate).

Într-una din seri, după ce ne-am ospătat ca de obicei, începu

concertul. Coleşiu avea un patefon enorm şi cîteva sute de plăci, pe

care abia am reuşit să-l transportăm în curte cîteştrei bărbaţii. (Pînă

acum fusese la reparat, numai de cîteva ore îl aduseseră înapoi.)

― Reîncepem concertele. Ei, ce vreţi să auziţi, nepoţeilor dragi?

Veveriţa propuse Trovatore şi Bărbierul, iar ataşatul ei, Faust de

Gounod.

―Niet! făcu moşneagul, astă-seară facem pe placul noilor mei

nepoţi.

― Aveţi operele întregi? se interesă Mihaela.

― Întregi, fireşte, nepoţico, nu-mi plac lucrurile pe… jumătate.

Vrei să-mi auzi iubita cum ciripeşte?

― Chiar Yvonne Rossignol? Vai, ce curioasă sînt!

Mihaela alese trei din operele lui Puccini: Boema, Tosca, Madame

Butterfly. În timp ce patefonul reproducea glasul de privighetoare al

irealei cîntăreţe, Coleşiu ne explica:

― Uite, aici, Pinkerton o întreabă pe Cio-Cio-San ce virstă are?

Copila surîde galeş, cochetă: „O, sînt bătrînă: am cincisprezece

ani…” Rîde fata, rîde ofiţerul, rîde orchestra, rîd florile din grădină, în

fine, ride la terra…

…Şi noi am rîs emoţionaţi, numai bătrînul Coleşiu avea ochii

umezi. Afară de Mihaela nimeni n-a băgat asta de seamă din pricina

întunericului.

După ce bătrînul se retrase (uneori se retrăgea mai devreme) am

continuat petrecerea fără el. Veveriţa avu poftă să dansăm, după

care începu să alerge prin grădină fugărită de Urangutanul ei. Ca să

nu fie, chipurile, prinsă, se căţără în tei cu o agilitate de pisică.

― Dă-te jos, că faci buf! o rugă Novac.

Ea nici gînd să asculte. Se auzea numai freamătul frunzelor

răscolite.

― Mă supăr, să ştii… Vrei să-ţi rupi gîtul? stărui el.

54

― Nu, nu vreau, ţipă Veveriţa nevăzută. Am nevoie de gît. Vino

să mă iei în spinare.

― Coboară şi singură…

― Singură nu pot… Mi-e frică…

― Cine te-a pus să te urci?

― Ne-cu-ra-tul, silabisi ea.

Logodnicul ei încercă să se suie dar nu reuşi; băuse vârtos şi nu-l

mai ajutau picioarele. Se întoarse oţărît, în vreme ce Veveriţa cînta

din tei:

― Cu-cu! Cu-cu!

― Stai, diplomaţiile, că ţi-o aduc plocon, cît ai zice peşte, i-am

spus şi, dintr-o săritură, m-am urcat în pom. N-o vedeam, se

căţărase tocmai sus, în vîrful teiului. Nu m-am dat bătut şi înălţîndu-

mă de pe o creangă pe alta am ajuns-o.

― Mă dau prinsă, zise Veveriţa, capitulînd.

― Hai, jos, cucuie, să te închid în colivie că, altminteri, faci

pozne.

Am adus fugara înapoi pe pămînt şi am predat-o Urangutanului,

care o duse în casă. Fiind tîrziu, a plecat şi Mihaela, iar eu am

condus-o pînă la locuinţa ei. Pe drum n-a scos o vorbă.

― Ce ai? Eşti supărată?

Din nou tăcere…

― Aimée, ce înseamnă asta?

Rămînea mai departe mută ca piatra.

― Dar, pentru numele lui Dumnezeu, spune, ce ţi-am făcut, cu

ce am greşit faţă de tine?

În clipa aceea, într-o fulgerare a minţii, avui pricina supărării cu o

claritate desăvîrşită.

― Aimée, eşti geloasă? Crezi că mă uit la Veveriţa? Ah, prostuţă

mică, de ce te cobori atît? Nu te-aş da pe o sută de veveriţe.

Ea începu să plîngă şi se cuibări la pieptul meu. Am înlănţuit-o cu

braţele, am strîns-o, am mîngîiat-o, am sărutat-o… Noroc că pe

stradă nu era ţipenie de om.

De ce aş minţi? Îmi păru bine de această întîmplare: era cea

dintîi dovadă a iubirii ei.

Într-o duminică însorită, pe cînd prînzeam cu Mihaela în camera

mea, ne-am pomenit cu o păsărică zburind deasupra capetelor

noastre. Intrase pe fereastra larg deschisă şi, după cîteva evoluţii

sprintene, poposi pe rama unui tablou.

― Uite, o ciocîrlie, strigă Mihaela plăcut surprinsă, gata să bată

din palme, dar paralizînd gestul ca să nu sperie pasărea.

― Nu-i ciocîrlie, i-am spus, cred că e cinteză.

― Ce drăguţ din partea ei că ne-a făcut o vizită. Asta e de bine,

ne-aduce noroc.

― Oricînd avem nevoie de aşa ceva. I-o fi foame? S-o poftim la

masă, ce zici. Hai, micuţă cinteză, nu vrei să guşti ceva?

― N-o speria, Dor, să nu-şi ia tălpăşiţa.

― Nu-ţi fie frică, neamul ei e curajos, lucru mare.

Mihaela stropşi între degete o bucăţică de pîine şi împrăştie

firimiturile pe jos, pe covor. Dar păsărică nepricepînd gestul zvîcsni

în aer, făcu mai multe cercuri deasupra noastră şi se lăsă pe spe-

teaza unui scaun în spatele meu. Voiam să mă întorc ca s-o văd, dar

Mihaela, fricoasă, mă opri:

― Nu te mişca, Dor, că zboară pe fereastră.

Am rămas locului, statuie. Ea a fărîmiţat din nou miez de pîine şi

cu mişcări moi l-a aşternut pe marginea mesei. Cinteza tot n-a

sesizat intenţia gazdei şi a zburat iarăşi oprindu-se de astă-dată pe

pervazul ferestrei.

― Vai, pleacă… ne părăseşte, strigă Mihaela, cu sufletul la gură.

Trebuia să închidem geamul.

Dar cinteza nu se gîndea să, fugă, ci, spre marea noastră mirare,

ateriză de astă-dată chiar pe coşuleţul cu pîine şi începu să-şi înfigă

docul în miezul pufos. Ne uitam la ea încremeniţi, fără a clipi din

ochi, pînă cînd s-a hotărît să-şi schimbe locul şi a zburat pe şifonier.

― Bravo, drăgălaşo, mi-a plăcut îndrăzneala ta, i-am spus

micuţei musafire.

― Sssst… nu vorbi… mi-a închis Mihaela gura cu mîna.

― Tu, Aimée, eşti mai fricoasă decît musafira noastră mititică.

Aveam dreptate. Numaidecît cinteza coborî din nou la masă şi

ciuguli firimiturile puse de Mihaela cu cîteva minute mai înainte, fără

să-i pese de vreo primejdie.

― Să-i dăm un pic de şniţel, ce zici?

― Fii serioasă, nu poate mînui furculiţa şi cuţitul.

Mihaela rîse. Pasărea refuză să se înfrupte din friptură, dar

înfipse de cîteva ori ciocul într-o perişoară moale şi gustă o firimitură

de tort. În acest timp noi continuam să mîncăm cu cea mai mare

grijă, evitînd cel mai neînsemnat zgomot. Cinteza, cît un pumnişor

roz de copil, fremăta fără astîmpăr, sărea din loc în loc, zbura, venea

îndărăt, ciripea şi, făcînd toate astea după plac, în cea mai

desăvârşită libertate, simţea din plin bucuria vieţii. Această bucurie

ne-o transmitea şi nouă şi iată-mă întrebînd-o distih:

Cinteză, ia ciripeşte:

Mihaela mă iubeşte?

― Cirip! făcu pasărea ca la o comandă, parcă ar fi înţeles ceea

ce-i ceream. Răspunsul ei ne inundă cu un val de bucurie.

La rîndu-i Mihaela îi adresă altă întrebare:

― Spune, pasăre măiastră,

Vei veni la nunta noastră?

Cinteza: cirip! cirip! de două ori… Draga de ea, primea invitaţia,

iar eu, chiar dacă n-aveam de gînd să mă însor, tot trebuia să fac

nunta măcar de hatîrul acestei minunate păsăruici.

Pe cînd duceam la gură un pahar de vin m-ai pomenit că-mi pică

drept pe vîrful nasului ceva lipicios. Mihaela se topi de rîs.

― Un mic suvenir!

― M-da, rîdeam şi eu de mica păţanie, asta-i plata. Cinteza

noastră n-a vrut să ne rămînă datoare…

După asta, gingaşa musafiră a ţîşnit brusc pe fereastră, în largul

cerului şi dusă a fost. Dar de vizita ei, o mică minune, ne-am adus

aminte cu drag totdeauna.

Într-altă seară, cam pe la jumătatea lunii iunie, pe cînd ne aflam

în salonul lui Coleşiu (afară ploua) Mihaela veni cu o veste:

― Azi împlinesc 21 de ani. Sînt, după cum vedeţi, mai bătrînă

decît Cio-Cio-San.

Parcă s-ar fi produs o explozie. Toţi am sărit în picioare ca să

izbucnim apoi în urale:

― Să trăieşti! La mulţi ani! Sănătate şi noroc cu toptanul!

Coleşiu, profitînd de ocazie, o săruta mereu cînd pe un obraz

cînd pe altul:

― Mînca-o-ar pe ea unchiul de majoră…

Această aniversare fu o adevărată petrecere spirituală. După

propunerea Mihaelei fiecare din noi trebuia să recite o poezie sau

două pe care le ştiam pe dinafară. Ea, cea dinţii, trecu la pian şi

improvizînd inspirată declamă Luceafărul lui Eminescu. Efectul se

dovedi uluitor. Coleşiu o întrebă dacă a încercat şi altădată o recitare

cu acompaniamentul pianului.

― Numai cu acompaniament de harfă.

Datorită succesului Mihaelei nici unul din noi n-a mai îndrăznit să

recite. Ea n-a stăruit şi a continuat să susţină singură tot programul,

declamînd din Musset, Vigny, Gauthier, Verlaine, Samain, Arvers.

Mai ales sonetul lui Arvers ne impresionă adînc. În timp ce

spunea versurile, cînta la pian unul din valsurile postume, atît de

nostalgice, ale lui Chopin.

Mon âme a son secret, ma vie a son mystère:

Un amour éternel en un moment conçu.

Le mal est sans espoir, aussi j’ai dû le taire

Et celle qui l-a fait n’en a jamais su.

Mihaela nu rămase la clasicii francezi, trecu la Byron, dar fu silită

să renunţe căci i se cerea să traducă versurile în româneşte, fapt

care despuia recitarea de orice farmec.

Coleşiu, plutind în admiraţie, o întrebă:

― Scumpă majoră, cum de-ai învăţat pe de rost atîtea versuri?

― Nu ştiu nici eu… Cred că mi-au plăcut… răspunse ea simplu.

…După recitalul de poezie am trecut în sufragerie unde ne

aştepta masa întinsă, pregătită de menajeră, cu bucate aduse de la

un restaurant din apropiere. Moşneagul ţinea morţiş să golim 21 de

sticle de şampanie (numărul anilor Mihaelei), dar el cel dintîi dădu

bir cu fugiţii, ducîndu-se la culcare pe două cărări.

Rămaşi singuri am mutat petrecerea în grădină continuînd-o sub

umbrela teiului (ploaia stătuse între timp).

― S-a făcut tîrziu, i-am şoptit Mihaelei. Nu păţeşti nimic acasă?

― Soră-mea e în deplasare şi nu se întoarce decît poimîine. ..

― O, ce bine! Atunci poţi rămâne oricît, fără nici o grijă.

Am mai destupat o sticlă. Se făcuseră cinci şi pînă la douăzeci şi

una aveam de străbătut un drum lung. Mihaela ameţise, fredona o

romanţă la modă, cam deocheată, lucru care mă mira mult. Dar se

opri pe la jumătatea cîntecului, speriată.

― A plecat masa cu mine…

― Vino să te odihneşti puţin…

Am luat-o în braţe, pe sus şi am pus-o pe pat. În schimb Veveriţa

n-avea nimic. Le-am explicat:

― Nu-i obişnuită să bea.

Petrecerea în trei s-a spart repede. A început să plouă din nou şi

atunci ne-am hotărît să mergem la culcare. Trecuse de miezul nopţii

şi afară de asta trebuia s-o conduc pe Mihaela acasă.

Am intrat în odaie cu paşi tiptili, ca să n-o trezesc. Dormea

întinsă pe pat, aşa cum o lăsasem. Adică nu chiar aşa ― se întor-

sese în somn pe cealaltă parte şi rochia, puţin trasă, dezvelea im-

pudic pielea roză a unei pulpe, ceva mai sus de genunchi.

M-am tolănit pe un fotoliu ca să-i contemplu goliciunea. Pentru

întîia oară îmi veni în minte că aş putea s-o (reţin toată noaptea,

profitînd de împrejurarea că soră-sa era plecată în provincie, şi s-o

am. Cu toate astea am gonit ispita care îmi insulta un simţămînt

curat de ocrotire faţă de o fiinţă aflată în paza mea. Legătura cu

Mihaela era pură, îmi trezea avînturi de generozitate, îndemnuri la

fapte mari. Aş fi făcut pentru ea chiar acte de eroism dacă vreo

împrejurare le-ar fi cerut.

Ea se trezi brusc şi se miră cînd mă văzu:

― Aici erai? Nu ştiam…

În aceeaşi clipă dîndu-şi seama că-i dezvelită, slobozi un ţipăt de

spaimă şi trase repede pătura pe ea.

― Vai, ce ruşine!. .. În ce hal m-ai văzut!

― Haide, Aimée, nu-ţi face mustrări pentru atîta lucru. Pe orice

plajă se poate vedea cu decenţă mult mai mult…

― Eşti un Cassanova! Apoi mai spuse: Ascultă, nesuferitule, te

rog mai lasă-mă să dorm un pic. Numai un picuţ şi mergem. ..

― Nu prea e de mers, plouă cu găleata…

― Daaa? Atunci ce-i de făcut?

― Nimic mai simplu: dormi aici.

― Ah, nu, nu se poate… Aşteptăm pînă stă ploaia… Şi pe urmă

plec. Hai, vino, culcă-te lîngă mine. Pînă atunci tragem un pui de

somn.

Mi-am făcut loc lîngă ea, am cuprins-o în braţe şi legănînd-o ca

pe un copil, spre marea mea surprindere, a adormit. La început

credeam că se preface, dar pe urmă m-am convins. Nu mult după

aceea mă prinse şi pe mine somnul.

Cît timp am dormit? Ce visuri ne-au legănat fiinţa? Nu-mi mai

aduc aminte. Ştiu doar că într-un tîrziu (era parcă în revărsatul

zorilor) m-am trezit brusc şi în aceeaşi clipă (poate din cauza

mişcării bruşte pe care o făcusem) se trezi şi ea. Buimăciţi de somn,

fără să ne recunoaştem (n-avusesem, pînă atunci obişnuinţa de a

dormi împreună), fără cunoştinţa limpede a situaţiei, gurile noastre

se sărutară lacom, trupurile noastre se lipiră arse de aceeaşi văpaie

şi, ascultînd de o poruncă ce nu avea nevoie de înţelegerea

cuvintelor, se avură.

Totul se petrecu organic, nebulos, între somn şi trezie. N-am

întîmpinat nici cea mai uşoară împotrivire din partea ei. Dimpotrivă.

Sînt încredinţat că şi ea suferi aceeaşi poruncă odată cu mine.

Camera era scăldată într-o lumină ireală, încît uitîndu-ne unul la

altul, păream arătări străvezii ca dintr-o poveste fantastică de Ewers.

Ea întinse mîinile şi mă chemă cu ele. Apoi mă strânse în neştire, mă

lipi de ea, mă sărută de zeci de ori într-o singură sărutare.

.. .Cînd răscolesc clipele acestea care au ceva din adîncul ne-

pătruns al firii, mă cutremur întotdeauna de voluptate şi spaimă.

VII

Toată ziua următoare am fost într-o stare sufletească deosebită.

Nutream convingerea certă că trăisem un eveniment hotărî-tor, de

care trebuia să atîrne soarta mea. (Şi cîtă dreptate aveam!) Mă

simţeam altul, cu alte gînduri, cu alte însuşiri. Eram mai sprinten,

mai încrezător, mai îndrăzneţ, mai mîndru. Parcă ieşisem din

existenţa mea şi intrasem într-alta nouă. Şi odată cu mine, toată

lumea avea altă înfăţişare.

Întreţinusem multe legături cu femei. În toate avusesem numai

obiectul, fără corespondenţă cu dragostea. Poate de aceea încercam

după mistuirea actului un dezgust de femeia cu care împărţisem

patul. Cu Mihaela însă se schimbau lucrurile. Cu ea trăisem un

proces de purificare, de urcuş către zonele înalte ale fiinţei,

înlăturînd zgura care îmi îngreuia zborul către fericire. Ceea ce se

întîmplase aducea într-un fel cu o spovedanie zguduitoare, atît de

necesară pentru regăsirea echilibrului moral.

Prea-plinul sufletesc îmi creştea dimensiuni uriaşe, sfîşiin-du-mi

pielea care n-avea cum să mă mai încapă. Mă înălţasem în proprii

mei ochi, deasupra tuturor oamenilor. Astfel, universului alcătuit din

mine şi Mihaela, i se subordonau toate celelalte universuri, iar eu

eram regulatorul întregului cosmos, o zeitate de care atîrna viaţa şi

moartea. În această dispoziţie sufletească, Bucureştiul îmi păru

chircit, sugrumat, fără aer, încît aveam impresia că mă sufocă.

Palatele de pe Calea Victoriei ― jucării mărunte din vremea

copilăriei, iar universitatea o mică uzină de vorbe, fără sens şi

conţinut! Ce însemna oare ştiinţa dreptului, ce noimă aveau

disciplinele filozofice şi toate celelalte ştiinţe pe lîngă marea ştiinţă a

dragostei?

Dacă şcoala nu ne învăţa să descoperim ţara iubirii şi să în-

treţinem nestinsă flacăra ei, la ce bun toată învăţătura aceea

greoaie şi uscată?

Cu aceste gînduri am trăit zile întregi, zburînd numai pe vîr-furi

de munte, unde mă simţeam asemenea zeilor olimpici. Dacă ar

trebui să dau un nume acestui zbor pe culmi, i-aş spune: fericire. O

fericire necuprinsă, darnică, de lungă durată, aşa cum niciodată n-a

fost fericirea altora. Şi asta datorită numai faptului că avusesem pe

Mihaela.

După o săptămînă de colind prin universul meu mi-am adus

aminte de zeiţă şi m-am abătut pe la mansardă nădăjduind să dau

ochii cu ea sau măcar s-o simt pe aproape.

N-am avut noroc. În schimb colegii mei îmi făcură o manifestaţie

zgomotoasă de simpatie. Fiecare dintre ei se crezu dator să mă

înştiinţeze că Charlot era în formă. Scuturase la cărţi, cu sistemul lui

infailibil, pe nişte greci de o mare sumă de bani, pe care o topise

chefuind, şi acum dormea necontenit de două zile şi două nopţi. Ce

mărunţi şi inexistenţi îmi apărură semenii aceştia! Ce mă interesau

pe mine Charlot şi grecii lui, ce-mi păsa că doctorul căzuse la

examenul de internat sau că Gleber suferise un accident (de altfel

fără urmări grave). Eram asemenea celui care, ocupîndu-se de stele,

e pus să observe viaţa furnicilor.

Mihaeia venea la mine de obicei după-amiaza, pretextînd soră-sii

că are cursuri la facultate. Mă punea să astup ferestrele cu hîrtie

pînă se făcea beznă în odaie. Cînd era lumină, nu mă lăsa nici s-o

sărut măcar. Avea stîngăcii, era jenată, paralizată. Dar în întuneric

devenea îndrăzneaţă, nebunatică, chiar neruşinată.

Erau în ea două fiinţe care coexistau armonios: pe lumină arăta o

fată inocentă, uneori puţin stîngace din cauza timidităţii, dar cu

rafinamente de cochetă consumată. În discuţii cîştiga repede

întîietatea descoperind fără ostentaţie o cultură care-i întrecea

vîrsta. Cînd se lăsa întunericul, irupea nestînjenită cea de-a doua

fire: pasională, un clocot fierbinte de lavă. Vulcanul ei interior era în

necontenită erupţie.

Odată veni, ca de obicei, şi începu să plîngă:

― Ce ai? am întrebat-o. Ţi s-a întîmplat ceva?

Credeam că se certase probabil cu sora ei. Dar nu era asta.

― Pe cînd mă întorceam de la facultate un individ m-a acostat.

Doamne, ce sperietură am tras! Nu e chip să ieşi singură pe stradă!

― Cum, şi pentru asta îţi faci sînge rău?

― Crezi că e puţin lucru? De ce m-a urmărit, imbecilul, atît de

stăruitor? M-o fi luat drept altcineva? Crezi că aş putea fi asemuită

cu o femeie uşoară?

Am încredinţat-o că este exclus aşa ceva, dar că bărbaţii cultivă

obrăznicia pentru că, în genere, femeile se apără rău. Cele care ştiu

să se apere bine, de cele mai multe ori, nici n-au ce pierde…

În orice caz m-a mirat atitudinea Mihaelei faţă de o păţanie care

în mod obişnuit se poate întîmpla zilnic unei femei. Desigur nu

minţea, era sinceră, nu cunoştea prefăcătoria. O vedeam mereu

egală cu ea, firească şi limpede.

…Această legătură mă silea să-mi neglijez cursurile, să întrerup

orice activitate şcolară. Toate preocupările se polarizau în jurul ei.

Dimineaţa mă trezeam cu ea în gînd şi unde mă duceam o purtam

cu mine. Dacă vedeam o femeie, involuntar o comparam cu ea.

Bineînţeles comparaţia ieşea totdeauna în avantajul Mihaelei, chiar

dacă celelalte femei aveau uneori calităţi fizice superioare. Noaptea

adormeam cu ea în gînd şi tot ea îmi umplea visurile.

În după-amiezile cînd trebuia să vină, o aşteptam cu neastîm-păr

şi încordare. Dacă se întîmpla să lipsească mă îmbolnăveam pur şi

simplu de dor. Nu ştiu dacă în patologia umană exista o boală mai

crîncenă decît absenţa Mihaelei.

Şi totuşi, stăruia în mine o idee mereu trează, obsedantă:

― Nu, n-o iubesc. Totul nu se reduce decît la o beţie a simţurilor,

o sete căpiată de făptura ei. După ce-mi potolesc această sete, sînt

sigur c-o voi uita ca şi cînd izvorul ei miraculos nicî n-ar fi fost pe

lume.

Sesiunea de iunie se sfîrşise. Nu m-am prezentat la examene, nu

era chip, pentru că nu pregătisem nimic. Le-am amînat pentru la

toamnă. În timpul verii aveam destul timp să revăd materia de

studiu neglijată, fără obsesia chinuitoare a Mihaelei. În schimb ea se

prezentă la examene şi le trecu, afară de unul singur. Am sărbătorit

succesele ei împreună cu vecinii noştri şi cu proprietarul în frunte.

Odată Mihaela veni să mă anunţe:

― Ştii că facem o excursie studenţească, de două săptămîni, în

Ardeal şi nordul Moldovei?

― Şi ai de gînd să te duci? am întrebat-o.

― Nu ştiu. Stau în cumpănă, deşi soră-mea s-a învoit şi-mi dă

banii. Dar…

― Atunci cine te opreşte?

Ea se apropie şi mă privi lung în ochi:

― Tu!… Ce m-aş face două săptămîni fără tine?

― Dacă-i aşa, merg şi eu. Se poate?

― Cred că da. S-au înscris şi studenţi de la Drept. Am să vorbesc

cu preşedintele nostru.

A doua zi îmi aduse răspunsul. Era favorabil. Ne aşteptau aşadar

două săptămîni de petrecere, într-o societate veselă şi zgomotoasă,

prin locuri şi privelişti necunoscute.

N-aveam toţi banii. I-am scris tatei şi, minţindu-l că-mi trecusem

cu succes examenele primului doctorat, îl rugam să-mi trimită o

sumă bunicică în vederea excursiei pe care o proiectaseră…

doctoranzii în drept. Peste cîteva zile am primit două mandate: unul

era din partea mamei.

În ziua plecării, toţi excursioniştii trebuia să ne întîlnim la şase

dimineaţa în Gara de Nord. Eu venisem încă de la ora cinci şi mă

plimbam de-a lungul peroanelor trăgînd în piept aerul rece al

dimineţii.

Soarele abia răsărise; nu se vedea din cauza acoperişurilor

înalte, dar prezenţa lui o simţiseră toţi călătorii care forfoteau prin

gară: arătau mai sprinteni şi mai voioşi.

După puţin timp se ivi şi Mihaela, grăbită, cu o valiză în mînă.

Era surîzătoare, fragedă şi radia atîta viaţă şi bucurie, încît un

bolnav s-ar fi însănătoşit stînd numai în preajma ei. M-am mirat

văzînd-o singură:

― Nu te-a condus Alexa?

― Nu, Dor, e de serviciu.

Am luat-o de mînă, ca pe un copil, şi ne-am plimbat pe peroane,

privind cum se îmbarcau călătorii în trenurile gata de ducă.

― E aşa de dimineaţă şi uite cîtă mişcare e pe-aici. O viaţă pe

care n-aş fi bănuit-o vreodată, viaţa Gării de Nord…

Mihaela părea de neînţeles. Neastîmpărată ca o veveriţă, în-

torcea capul cînd într-o parte cînd în alta, rîdea zglobiu, se strîn-gea

de braţul meu.

― Ah, îmi vine să alerg nebuneşte, să mă iau la întrecere cu

locomotiva, zise ea trăgînd aer mult în piept. Am văzut într-un film

cum doi îndrăgostiţi alergau pe o plajă. Aşa aş vrea acum ― să alerg

ca ei. Dar unde-i plaja? Doamne, ce frumoasă trebuie să fie marea!

― Cum, tu n-ai văzut încă marea?

― Nu, Dor, închipuieşte-ţi. Dacă-ai şti ce rău îmi pare!

― De ce nu mi-ai spus pînă acum? Ţi-o aduceam aici cu riscul de

a fi înecat Bucureştiul…

― Cu noi cu tot?…

― Nu, noi rămîneam pe uscat…

― Aşadar, tu ai văzut marea, prea-fericitule!

― Nu, n-am văzut-o nici eu… Sînt nefericit ca şi tine…

Amîndoi am pufnit în rîs. Nu ştiu cît timp ne-a trebuit pînă să ne

potolim. În clipa aceea, ca un făcut, treceam pe lîngă un tren care

tocmai trăgea în staţie, Mihaela întrebă:

― Unde merge trenul ăsta?

― Asta e chiar rapidul de Constanţa.

S-a uitat lung la el, cu un fel de tristeţe în priviri. Atunci mi-a

scăpărat prin minte o idee, ca un fulger:

― Aimée, ştii ce? Haidem la Constanţa!

― Haidem! rosti ea spontan, fără nici o deliberare, parcă în clipa

aceea ni se încrucişară în minte două gînduri gemene.

― Cînd pleacă trenul spre Constanţa? am întrebat pe un ceferist.

― Cinci şi douăzeci şi cinci, răspunse laconic omul.

Mai aveam opt minute. O-ho! timp berechet!

― Urcă-te în tren, i-am spus Mihaelei, eu zbor să iau bilete.

Am lăsat-o nedumerită (parcă ar fi vrut să spună ceva) şi am

alergat la casa de bilete.

Ah, casierul se mişca aşa de greoi, ca-într-un film au ralenti. Mi se

părea că nu mai ajung să apuc biletele. În sfîrşit le aveam în mînă.

Într-o clipă eram înapoi pe peron. Am găsit-o pe Mihaela tot acolo

unde o lăsasem. Nu se clintise din loc. Abia acum o apucase

îndoiala: să meargă? Să nu meargă?

― Uite biletele! Hai, urcă în tren! Repede, că pleacă!

― Dar ce facem cu excursia? făcu ea sfios, cu jumătate de gură.

― O înlocuim cu alta. Renunţăm la munţi în favoarea mării. Şi

vom fi singuri două săptămâni, de capul nostru. Alexa n-are de unde

să ştie că tu ai plecat în altă parte.

Avalanşa mea de cuvinte o ameţi. Conducătorul fluieră plecarea.

Trenul se puse în mişcare. Am apucat-o de mînă:

― Sus! Sus!

Ne-am urcat la timp. Trenul începu să alunece încet cu noi ca un

complice care nu pregetă să ne dea o mînă de ajutor.

Plecam! Plecam împreună în necunoscut să cunoaştem oameni

şi privelişti noi ― şi mai ales pe noi înşine.

― Uite, aici e liber.

Am găsit două locuri într-un compartiment unde se aflau doi

domni mai în vîrstă, unul cu o barbă abundentă revărsată pe piept,

şi o doamnă cu un copil în braţe. Mihaela îmi şopti:

― Încă nu-mi vine să cred că am plecat.

― Dar mie? Prea a fost totul pe neaşteptate. Pînă la Constanţa o

să ne obişnuim cu ideea, ce zici?

― Asta-i bună! Niciodată nu mi s-a întîmplat una ca asta.

Neprevăzutul călătoriei ne copleşi de-o bucurie aproape smintită.

Ea nu mai avea remuşcări, se împăcase aşa de repede cu noua

situaţie, încît socotea o prostie dacă am fi plecat cu excursioniştii în

munţi.

― Dac-ar şti soră-mea unde sîntem acum!

― Ei şi? Nu eşti stăpână pe voinţa ta?

Avu un gest de revoltă:

― Nu-mi pasă de ea şi de nimeni, înţelegi tu? răspunse pe un ton

răstit.

― Bine, bine, dar de ce strigi aşa?

Pufni în rîs. Şi rîse copios, cu toată fiinţa.

― Pentru că eşti tartorul tuturor răutăţilor…

― Eroare profundă. N-am nici o vină! jur!

― Dar cine-i vinovatul?

I-am răspuns cu un gest larg:

― Marea Neagră!

Alt val de rîs. Şi pe urmă altul… Eram inundaţi, exuberanţa

noastră nu ne dădea pace, clocotea în noi, neastîmpărată ca marea.

Cum ar fi fost chip să stăm cuminţi pe locurile din compartiment?

Nici pomeneală!

― Ce crezi, n-ar fi cazul să reflectăm la gustarea de dimineaţă?

― Straşnică idee. Tocmai mă pregăteam să leşin de foame…

― Atunci haidem în vagonul-restaurant pentru refacere.

Ne-am aşezat gravi la o măsuţă, jucînd rolul unei perechi

proaspăt căsătorite. Chelnerul a venit şi ne-a luat comanda. Mereu

ni se părea că ceilalţi călători ne tot privesc pe furiş, trăgînd cu

coada ochiului spre noi. Ei, şi? N-au decît să se uite pînă le-or veni

ochii la ceafă…

― Pe tine te admiră, Aimée, observi?… Ai dat gata pe toţi bărbaţii

din tren.

― Şi tu, Cassanova, pe toate femeile de pe glob.

Amîndoi am izbucnit în rîs, ca la poruncă, după aceea am rîs de

ceai, de lămâie, de unt, de nasul ascuţit al unei doamne de alături,

de o reclamă agăţată pe perete. Toate lucrurile, oricît de serioase ar

fi fost, dacă ne ieşeau în drumul ochilor, erau pentru noi motive de

rîs nesfîrşit.

― Ce drăguţi sînt tinerii aceştia, am auzit pe o doamnă spunînd

în spatele meu.

Exclamaţia surprinsă ne îndemnă la o serie întreagă de variaţii

pe aceeaşi temă.

― Drăguţo, nu vrei o cafea?

― Ia tu, drăguţule.

― Măcar o dulceaţă, drăguţo.

― Asta da, drăguţule, nu te refuz.

Şi rîzi, rîzi… Lumea din vagon ne privea amuzată, molipsită de

atâta veselie, dar nu vedeam pe nimeni, nu ne vedeam decît pe noi.

Nu ştiu ce figură aveam, dar Mihaela era strălucitoare, parcă răsărea

soarele din ochii ei. Întotdeauna îndrăgostiţii au o lumină ciudată pe

faţa lor, care-i deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni.

Am aprins o ţigară. Niciodată n-am fumat cu atîta voluptate.

― Tu nu iei o ţigară, drăguţo? Haide, încearcă una.

― Ca să-ţi fac pe poftă, drăguţule.

I-am aprins-o. Mihaela trase cîteva fumuri cu gesturi ştren-

găreşti, se înecă şi începu să tuşească. Apoi zvîrli neîndemânatic

ţigara, încît sări din scrumieră tocmai în clipa cînd un pasager trecea

printre mese. Acesta vrând să se ferească, lunecă şi căzu la

picioarele unei bătrîne cu părul alb, care se sperie şi slobozi un ţipăt.

Acum toată lumea din vagon rîdea. Rîdea şi bătrâna, şi pa-

sagerul, şi mai ales eu cu Mihaela.

Ce frumoasă era! Avea atîta armonie în fiinţa ei, atîta spon-

taneitate, atîta viaţă! Cînd o priveam, ochii mi se umpleau de

bogăţia ei şi bogăţia asta nu se mai sfîrşea. Aş fi putut să mă

consider cel mai bogat om din lume.

Ne-am întors în compartiment. Doamna cu copilul coborîse între

timp. Şi iată-ne legînd, fără premeditare, o conversaţie trăsnită de-a

binelea, pe care tovarăşii de drum o ascultară amuzaţi. Dealtfel,

pentru ei ne apucasem să improvizăm. .

Mihaela făcu începutul, spunîndu-mi cu tonul cel mai serios de pe

lume:

― Să vezi ce bucurie pe Marioara cînd s-o pomeni cu noi. N-am

mai văzut-o de cînd s-a măritat.

M-am pretat jocului şi i-am servit numaidecît replica:

― Trebuia să-i trimitem o telegramă că venim. Ne-ar fi aşteptat

la gară cu Paul.

― Am făcut rău, Tănăsică. Ai dreptate.

Tänasicä. Hm! Bine mă botezase! Lasă, ţi-o coc eu domnişoară

năşică.

― E mai bine aşa, Froso, i-am răspuns, le facem o surpriză. Şi,

închipuieşte-ţi, tocmai la botez!

Trăsnăile noastre se legau spontan una de alta, alimentîndu-ne

surprinzător conversaţia… Uneori Mihaela îşi muşca buzele să nu

pufnească în rîs.

― Ce fericiţi trebuie să fie! Şi mai ales Paul care se topea să aibă

un băiat.

― Iar Marioara, o fată. Pronia cerească le-a împlinit dorinţele şi

le-a dat doi gemeni, un băiat şi o fată.

Am izbucnit în rîs. Nu mai era chip să-mi ţin rîsul. Mihaela, cu

darul ei de improvizaţie, pusese vîrf la toate cu chestia gemenilor.

Domnul cu barbă găsi cu cale să se amestece şi el în vorbă:

― Dacă îmi permiteţi să vă întreb, nu vorbiţi de profesorul

Tomescu?

Am făcut un gest evaziv. El continuă, oarecum edificat:

― A, îl cunosc. Eu sînt directorul liceului. Bun băiat şi fericit tată.

Sînteţi rudă cu el?

― Da, desigur, văr bun, văr primar. Am copilărit împreună, am

făcut liceul, apoi universitatea.

Mihaela mă tot trăgea de mînecă şi tuşea cu înţeles. Dar nu

rîdea: se stăpânea încă. Domnul cu barbă mă întrebă:

― Dumneata eşti tot profesor?

― A, nu. Eu sînt… prim-secretar la legaţia noastră din… Tokio.

De rîndul ăste, Mihaela pufni în rîs, dar ca să nu mă dea de gol,

începu, în aceeaşi clipă, să tuşească. Aşa că naivul tovarăş de drum

nu pricepu nimic.

― Frumoasă carieră, diplomaţia. Mi-ar fi plăcut şi mie, drept să-ţi

spun. Şi staţi la Tokio?

― Da, de patru ani cu nevastă-mea. Acum ne-am întors în ţară

pentru cîtva timp, ştiţi, într-o misiune.

― Foarte interesant. Aţi învăţat limba japoneză?

― Da, o vorbesc binişor. Dar dumneavoastră o cunoaşteţi?

― Aşi, habar n-am… De unde s-o cunosc?

― Păcat! E foarte interesantă…

M-am apucat să povestesc despre Japonia şi locuitorii ei tot ce

aflasem de la Novac, veritabilul ataşat de legaţie. Domnul cu barbă

nu înceta să se minuneze, iar celălalt domn, care stătea în faţa

noastră, se mulţumea să tragă cu urechea şi să surîdă din cînd în

cînd.

Cînd se topiră patru ceasuri de drum? Parcă adineauri pornise

trenul din Gara de Nord. Nu ne dădusem seama nici eu,, nici ea, în

încîntarea noastră! Şi unul şi altul eram miraţi de cele mai simple

lucruri şi totul ni se părea o vrajă anume creată pentru noi.

Acum eram pe culoar şi priveam pomii înşiraţi pe drum care o

rupeau la fugă înapoi.

― Uite, uite marea! i-am strigat Mihaelei ca să-i atrag luarea-

aminte.

― Unde? Unde?

― Acolo! La stânga… Nu vezi? Ce frumoasă o! Era o bucată de

argint viu culcată pe pămînt, care într-o parte se făcea una cu cerul.

Ea scurmă zarea cu privirile dar nu spunea nimic.

― Ce înseamnă asta, Aimée? Nu-ţi place?

― Nu prea, Dorule… Era mult mai frumoasă în închipuirea mea…

― Şi atunci ce-i de făcut?

― Hai să ne întoarcem!

― Eşti nebună? Judeci marea după o bucăţică din ea? Ce-ai zice

dacă cineva văzîndu-ţi degetul cel mic ar spune că eşti urîtă? Stai, ia

uită-te acum…

De astă-dată marea se desluşea bine. Era albastră, sticloasă,

imensă, ca un al doilea cer culcat pe pămînt.

― Iartă-mă, Dor, e frumoasă, dar altfel… altfel…

― Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei… Şi nu aici, ci la faţa locului…

Vezi să nu uiţi…

― Nu, Dor, n-am să uit…

Gara se apropia… Macazurile pocniră asurzitor, trenul încetini

mersul. Înainte de a coborî, ne-am luat rămas bun de la domnul cu

barbă. Am salutat şi pe celălalt tovarăş de drum, care se prezentă:

― Sachelarie, ministrul României la Tokio.

Stupefacţie!

N-am ştiut cum să pier mai repede din faţa lui. Auzi ce po-

triveală! El, ministru plenipotenţiar la Tokio! De aceea trăgea cu

urechea şi surîdea ironic auzind năzbâtiile pe care le debitam bă-

trînului despre Ţara Soarelui-Răsare.

Şi rîzi, rîzi! într-adevăr ― era de necrezut această coincidenţă

buclucaşă! Mihaela însă hohotea să moară… Atrăgeam privirile

tuturor cu rîsul nostru căpiat. Parcă scăpasem amîndoi dintr-un

ospiciu!

― În viaţa mea n-am rîs atîta, rosti ea sfîrşită. Zău, nu-i d-a

bună!

La rîndu-mi m-am adresat unud personaj imaginar:

― Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim

plăceri?

Din pricina rîsuluî, nici n-am prins de veste cînd ne-a adus

trăsura la hotel Palace. Amîndurora ne plăcu mult holul elegant şi

mai cu seamă prezenţa mării. Parcă venise şi ea să locuiască la

hotel. Am completat buletinele de pasageri: avocat T. Petrican cu

soţia.

― Să mergem, scumpă doamnă, în apartamentul ce ni s-a

rezervat, m-am adresat Mihaelei oferindu-i braţul.

― Aici e!

Camera nr. 7 avea două paturi somptuoase, aşezate unul lîngă

altul.

― Patul acela e al… domniei voastre, doamnă Petrican.

― Voi pune să-l tragă lîngă perete, ca să nu-l confundaţi în

timpul nopţii cu al dumneavoastră.

― Ce vină am eu dacă sînteţi răpitoare?

― Daaa? Găsiţi? Atunci, poftim, stimate domn, şi-mi trase în

glumă o palmă. E pentru compliment. Aveţi ceva de obiectat?

― De pe acum aţi început să vă bateţi soţul? Biine! Am să vă

dau replica.

Mihaela întinse obrazul ca să-i întorc palma şi închise ochii în

aşteptare.

― Nu, n-ai să scapi numai cu atît…

Am tradus ameninţarea în faptă îmbrăţişînd-o şi strivindu-i

buzele cu o sărutare.

― Canibalule, strigă Mihaela, gemînd de durere, am să te bat

toată viaţa.

După acest început promiţător am pornit-o razna prin oraş, lipiţi

unul de altul, privind străzile, casele, vitrinele. Apoi am coborît pe

malul mării, în apropiere de Cazino. Apa se întindea nesfîrşită,

dincolo de bătaia văzului. Ne dureau ochii de atîta apă. Soarele rîdea

de sus şi mîngîia marea cu mîinile lui de lumină. Apa tremura

înfiorată şi-i plăcea, se vede, jocul. Din pricina asta avea faţa

strălucitoare, ca un om fericit. Prezenţa mării făcea să ne simţim

uriaşi, ca Guliver în ţara piticilor, şi simţămîntul acesta de grandoare

era atît de puternic, încît crdeam că am ieşit din noi, iar în spate se

tîrau nevolnic rămăşiţele noastre. Şi mergînd aşa la braţ cu marea,

amîndoi îi sorbeam aerul, măreţia, necuprinsul.

― Du-te şi-i cere iertare, i-am spus Mihaelei. Ai făgăduit.

Ea coborî la mal, îşi trase ciorapii şi îngenunche pe nisipul ud.

― Ce faci? Ce faci?

― Vreau s-o sărut.

Spunînd acestea se aplecă adînc şi puse buzele pe apa neliniştită.

― E sărată? am întrebat-o surîzînd.

― O-ho, făcu Mihaela cu un gest plin de gingăşie. Să ştii că mi-ar

fi displăcut dacă noua mea prietenă marea era… nesărată…

Am hohotit din nou. Doamne, nici într-un an n-am rîs ca în ziua

aceea.

Eu şi Mihaela eram de felul nostru reţinuţi, sobri, ponderaţi;

priveam viaţa prin lentile care nu măreau realitatea. Uşurinţa,

superficialitatea, exuberanţa ne erau, oricum, străine. Aşa cel puţin

îmi conturam harta mea sufletească şi cred că avea nu numai

apropieri, dar chiar identităţi cu aceea a Mihaelei. Ce dovadă mai

bună aş invoca decît greul şi perseverentul urcuş pînă la mima ei,

dar şi dîrza rezistenţă a fetei pînă la capitulare care în fond se

numea tot biruinţă? Şi, deodată, după contopire, firile noastre încep

să se transforme, capătă noi însuşiri, devin revărsate, exuberante,

chiar superficiale şi se scaldă în valuri de rîsete.

Cînd am reconstituit mintal scenele petrecute în tren, con-

versaţiile noastre simple, aproape puerile, cu vorbe de toate zilele,

m-a cuprins o mare nedumerire. Nu mă mai recunoşteam nici pe

mine, nici pe Mihaela. Mă întreb, şi pe drept cuvînt: ce ne-o fi venit

să jucăm farsa aceea stupidă cu gemenii, ce m-a împins să mă dau

drept ataşat de legaţie şi să debitez atîtea baliverne gratuite?

Ciudat, chiar Mihaela mi-a mărturisit mai tîrziu:

― Cu tine mă simt alta, parcă am intrat într-o nouă existenţă.

Rid, glumesc, fac nebunii, sînt fericită!…

Găsise cuvintul care explica totul? Fără îndoială! ne simţeam

fericiţi! Mai mult decît atît, ne dădeam lucid seama de prezenţa

fericirii, fapt care îi sporea preţul. Tineri şi fericiţi! Şi această tinereţe

şi fericire ne cerea să rîdem fără a conteni, să comitem orice prostie,

să ne afirmăm ou toată obrăznicia călcînd peste reguli şi

convenienţe, să ne risipim ridicol energia şi exuberanţa care nu mai

încăpeau în fiinţele noastre.

Ce bogată a plecat în trecut prima noastră săptămînă de zbor

prin fericire. Numai un mic nor ne-a umbrit cerul în acest timp.

Într-o după-amiază, pe cînd mă întorceam din oraş cu ziare, am

găsit-o pe Mihaela în holul hotelului, stînd de vorbă cu un tînăr

chipeş şi destul de elegant. Nu pot spune că am observat în

conversaţia lor un aer de complicitate. Însă numai faptul că ea

vorbea cu un străin mă surprinse într-atît că refuzam să cred re-

latarea ochilor.

Am trecut pe lîngă ei, prefăcîndu-mă că nu-i văd, şi am luat

ascensorul ca să urc la etaj. După cîteva minute apăru şi ea veselă,

surîzătoare, puţin aprinsă la faţă. Nu i-am dat nici o atenţie şi ca să

umplu timpul, am deschis un ziar prefăcîndu-mă că citesc. Se

apropie de mine, cu paşi tiptili şi-mi şopti drăgăstos, la ureche:

― Eşti supărat?

Întrebarea o puse în ochii mei într-o lumină de-a dreptul vi-

novată. Se vede că-şi recunoaşte greşeala şi caută s-o justifice sau

s-o minimalizeze. I-am răspuns făcînd pe miratul:

― De ce să fiu supărat?

― Pentru că m-ai găsit vorbind cu… domnul acela.

― Da? Nici n-am băgat de seamă… Cine e? Îl cunoşti de mult?

― Hu, acum l-am văzut pentru prima oară. Era în hol şi mi-a

oferit c revistă. Am impresia că-mi face curte. Mi-a spus că locuieşte

la al doilea.

― Cum, tu catadicseşti că stai de vorbă cu bărbaţi suspecţi pe

care-i cunoşti întîmplător prin hoteluri?

― Nu înţeleg! Ce rău am făcut cu asta?

― Nu-mi place să faci cunoştinţe singură. Acum înţelegi? Şi mai

cu seamă cunoştinţe dubioase.

― Mai întîi nu e o cunoştinţă dubioasă, cum spui tu. Şi al doilea,

nu puteam să întorc spatele aşa, tam-nesam, unui tînăr atît de

curtenitor şi cu maniere alese. Doar nu sînt crescută în pădure.

Ah, femeia, cu capriciile ei bizare, se deşteptase în Mihaela şi nu

trecuse nici o lună de zile de cînd a plîns că un individ o acostase pe

stradă. Mi-am ieşit din fire (şi ca de obicei cînd mi se întîmplă aşa

ceva, cobor în vulgaritate).

― Să-l ia dracu! Să nu te mai prind cu individul acela că… Ea mă

înfruntă cu privirile:

― Că?

― Nu ştiu, zău, ce se întîmplă!

― Eu, domnule, nu dau nimănui socoteală, în afară de conştiinţa

mea. Dacă ea îmi spune că fac bine ceea ce fac, orice discuţie este

inutilă. Aşa să ştii dumneata…

Grav: îmi spunea domnule punînd între mine şi ea o distanţă de o

sută de kilometri. Cearta noastră se înteţi alimentată de îndîrjirea

amîndurara. Dacă Mihaela ar fi omis să-mi spună că tînărul acela era

un curtenitor şi avea maniere alese poate nu s-ar fi întîmplat nimic.

Şi cu toate astea trebuie să adaug că aveam nevoie de o ceartă,

indiferent de motivul care o aprindea, pentru a clădi cu ajutorul ei

cele ce aveau să urmeze.

În timpul înveninatei noastre discuţii, făcînd un gest cu mîna ca

să subliniez o frază, am atins involuntar pălăria mea din cuier, care

se rostogoli pe jos. Am ridicat-o şi fără să o agăţ la loc, am pus-o pe

cap. Acest gest îmi dădu ideea plecării, singura soluţie care curma

cearta fără ca vreunul din noi să fi avut aerul că cedează.

Am plecat demonstrativ, evitînd să trîntesc uşa, deşi tare aş fi

avut poftă. Mihaela a rămas pe loc, uluită de brutalitatea gestului.

Pe stradă, am întors de cîteva ori capul. N-a venit după mine şi

foarte bine a făcut. Intre timp mi-am redobîndit calmul şi judecata

rece, dar remuşcările pentru purtarea mea nesăbuită întîrziau să se

arate. Ajuns la mare (căci la Constanţa toate drumurile duc la mare),

am început să mă plimb pe faleză încoace şi

Încolo fără nici o ţintă. Într-un tîrziu, m-am aşezat pe o bancă.

Întorcînd ochii am zărit la cîţiva paşi de mine o bancnotă împăturită.

Am luat-o în mînă: o hîrtie de cinci sute de lei.

― Ia te uită de unde sare norocul! am exclamat înseninîndu-mă

şi privind fără să vreau spre cazinoul care se afla la o sută de paşi.

Norocul cere noroc. Ce-ar fi să-l pun la încercare? E momentul cel

mai prielnic şi ar fi o prostie să-mi scape printre degete.

Zis şi făcut. Am intrat cu paşi siguri în sala principală. Masa

verde era înţesată de jucători, cu feţele crispate şi mîinile tre-

murînde, nervoase. Am urmărit cu interes jocul cîtva timp: după 21

de învîrtituri ale ruletei nu ieşise niciodată nr. 7. Prin asociaţie, îmi

veni în minte!

― Şapte! E ziua cînd am cunoscut-o pe Mihaela (7 martie).

Numele ei (Mihaela) e compus din 7 litere. E născută la. 14 iunie (de

două ori 7). Numărul camerei noastre de la hotel e tot 7… Şapte,

mereu şapte! Prea mult „şapte” ca să nu iasă! Să încerc puterea

acestui număr copleşitor. Ce-o să pierd mai mult decît ceea ce am

găsit? La urma urmei consider că n-am găsit nimic.

La jocul următor am pus o sută de lei pe 7, în plin.

― Faceţi jocurile! Jocurile sînt făcute! Nimic nu mai cade.

Ruleta se învîrti, bila norocului alergă zăpăcită printre numere

pînă ce osteni.

― Şapte!

Ieşise! Ieşise! Chiar 7, numărul destinului meu. Nu m-am mirat

deloc. M-aş fi mirat dacă nu ieşea.

Crupierul îmi întinse cu lopăţica o grămadă de fise.

― Faceţi jocurile, domnilor.

Am pontat a doua oară, tot pe 7. Puteam să-l schimb? Nu, în

ruptul capului! De rîndul acesta admiteam că voi pierde, dar ce

importanţă avea?

― Şapte!

Iată, ieşise a doua oară! De neînchipuit! Şi iar maldărul de fise

albastre sosi în faţa mea, îngroşîndu-le pe cele dintîi. În ochii

jucătorilor întorşi asupră-mi se citea o reţinută pizmă.

Am jucat din nou pe 7. De rîndul acesta privirile adunate pe mine

surîdeau ironic. N-aveau decît. Cine putea să le împiedice?

Bineînţeles bila alese alt număr. Nu-i nimic, voi rămîne fidel dragului

meu 7, care m-a răsplătit pentru statornicie. După cîteva tururi ieşi

din nou 7, apoi 12 şi iar 7 de cinci ori la rînd, ca şi cum nu mai

existau alte numere decît acest şapte năzdrăvan. Ce uluire s-a stîrnit

printre jucători!… În istoria cazinoului constăn-ţean nu se mai

întîmplase ceva analog. Am auzit pe cineva din spate:

― Dă-i înanite! Ai să spargi banca!

Mi-a venit în minte cazul englezului Wells care, pe la sfîrşitului

secolului trecut, spărsese de trei ori banca la cazinoul din Monte-

Carlo cîştigînd peste două milioane de franci aur. Dar, reîntors la

Londra nu şi-a mai găsit soţia; dispăruse cu un proaspăt iubit. Am

conchis mintal:

„E adevărat ce se spune: cine are noroc de bani pierde în

dragoste”.

O sonerie de alarmă ţîrii strident în fiinţa mea. Ce-o fi făcînd

Mihaela? Am lăsat-o singură şi am fugit ca un bezmetic… Asta nu-i

bine… Hai să dregem, ce-am stricat…

Gîndul îmi puse jar sub tălpi. Am schimbat la casă movila de fise

şi p-aci ţi-i drumul. Cîştigasem peste o sută cincizeci de mii de lei, în

cîteva minute. O avere picată din cer! Ce inspiraţie bună avusesem

să-mi încerc norocul! Şi ce înţelept lucru să spăl putina înainte de a

pierde!

Deşi hotelul era aproape, n-am avut răbdare să fac drumul pe jos

şi am luat un taxi. Cînd să cobor mi-a scăpărat prin minte, ca un

fulger, ideea unei escapade năstruşnice: ce-ar fi să mă îmbarc cu

Mihaela şi, traversînd marea, să poposim pe malurile însorite ale

Bosforului? Bani am doldora şi pun forţa lor în slujba dragostei ca să

obţin un maximum de desfătare. Numai aşa, în paradisul oriental de

dincolo de mare, ademenesc fericirea şi o arestez măcar pe timp de

o săptămînă, cît ne-a mai rămas pînă la întoarcere.

Am strigat şoferului să mă ducă la cea mai apropiată agenţie de

voiaj. Acolo, în dreptunghiul unui ghişeu, s-a ivit un căpşor blond de

fată:

― Cînd pleacă cel dintîi vapor spre Constantinopol?

― Astă-seară la ora 9.

― Cum aş face să nu-l pierd.

Căpşorul a zâmbit galeş:

― Foarte simplu, cumpăraţi un bilet.

― Bine, dar n-am paşaport.

― Atunci se schimbă socoteala. Scoateţi mai întîi paşaportul şi

plecaţi peste patru zile, adică sîmbătă.

― Nu se poate, astă-seară vreau să mă îmbarc, înţelegeţi? E caz

de forţă majoră. Nu există nici o soluţie? Plătesc oricît!

― Dacă-i aşa, există una. Puneţi-vă în legătură cu domnul Iani…

― Cine-i acest Iani?

― Exact omul care vă trebuie. În trei ore vă scoate paşaportul.

Dacă aveţi nevoie de luna de pe cer, v-o aduce şi pe asta.

― Vorbiţi serios?

― Foarte serios. N-aveţi decît să vă interesaţi în oraş.

― Nu-i nevoie. V-aş ruga să-mi spuneţi unde-l găsesc?

Mi-a dat adresa. Pînă la opt seara paşaportul era obţinut, biletele

cumpărate, bagajele transportate la vamă şi revizuite, în fine, toate

formalităţile îndeplinite în vederea plecării. Faptul că a trebuit s-o

trec pe Mihaela ca fiind soţia mea a avut drept urmare dublarea

comisionului. Fie ― că făcea!

În vremea asta draga mea soţie din paşaport mă aştepta. Am

găsit-o palidă, cu ochii plînşi, răsturnată într-un chaiselongue, avînd

pe genunchi o revistă cu filele netăiate.

― Mai eşti supărată? Iartă-mă, am fost barbar cu tine. Nu trebuia

să plec aşa.

Spunîndu-i astea, am îngenuncheat lîngă ea şi i-am sărutat o

mînă, apoi cealaltă.

― Nu-i nimic, Dor. Îmi pare rău că m-a durut purtarea ta.

Am trecut cu uşurinţă peste răspunsul ei tăios. Eram prea vesel

ca să-i fac o imputare. De aceea, i-am propus:

― Hai să uităm totul, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Vrei?

― Asta nu putem s-o facem la comandă. Dar tu ce ai de eşti aşa

de bine dispus?

Antenele Mihaelei înregistraseră pe loc starea mea sufletească.

Era cît p-aci să-i destăinuiesc cele întâmplate şi ceea ce pusesem la

cale, dar m-am oprit. „Mai bine să-i fac o surpriză! Are să se bucure

mai mult!” Aşa că i-am răspuns dînd-o prin glumă:

― Da, sînt bine dispus, pentru că, închipuieşte-ţi, nici una din

corăbiile mele nu s-a înecat în mare… Toate au ajuns la destinaţie.

― În schimb ale mele sînt gata să se înece.

― Atunci, repede, îmbracă-te… Mergem să le salvăm…

― Cum? a făcut ea mirată, acoperindu-şi surîsul cu mîna.

― Foarte bine. Închiriem o barcă şi pornim pe mare în căutarea

lor.

― Ai dreptate, Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine.

Toate iluziile mele s-ar duce la fund.

― Te rog de-aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii. Haide, nu

te faci gata?

Pretîndu-se acestui joc pueril, Mihaela fu învinsă, zîmbi şi începu

să se îmbrace.

― Ah, adă-mi aminte să trecem pe la bijutier. Aş vrea să-mi

întărească rubinul de la inel.

― Stai! Mă reped chiar acum. Pînă te îmbraci sînt înapoi.

― Dar nu-i nici un zor. Mergem împreună.

Prea tîrziu. Plecasem în goană şi coboram scările. Vezi, la aşa

ceva nu mă gîndisem: să-i fac un cadou Mihaelei, în afară de

surpriza cea mare. Iată, acum se ivise şi ocazia asta. Am alergat

într-un suflet, cu inelul ei în mînă şi am ales unul cu briliante care

sclipeau oa ochii ei. M-a costat o sumă frumuşică. Dar cine se uita la

bani?

Cînd m-am întors, Mihaela mă aştepta, gata îmbrăcată.

― Uite, ţi l-am adus.

― Cum, l-a dres aşa de repede?

― Cît ai bate din palme.

I-am pus în deget inelul cel nou. S-a uitat cu o mie de ochi la el,

apoi la mine. Parcă nu-i venea să creadă atîtor ochi. Cînd s-a

încredinţat de realitate a întins mîinile:

― Doruie!

Atît a rostit, gîtuită de emoţie şi m-a îmbrăţişat cu toată fiinţa.

― Ce frumos e! şoptea mîngîind inelul ca pe o vietate gingaşă.

Trebuie să te fi costat o groază de bani. De ce eşti mînă spartă?

― Crezi că mă uit la bani cînd e vorba să-ţi fac o mică bucurie,

iar mie una mare? i-am spus şi am sărutat-o prelung.

― Uite, sărutarea asta costă mult. Aşa că tot eu îţi rămîn dator…

N-a răspuns nimic. S-a dus la fereastră, a deschis-o larg şi a

trimis priviri să adulmece spinarea mării. Nu pricepeam ce vrea să

facă.

― Dorule, vino să-ţi arăt ceva.

― Ce-i draga mea?

― Uite, acolo departe, sînt corăbiile mele. Le vezi?

― Da, văd patru, i-am cîntat în strune. Ba nu, cinci. Prin urmare,

nu s-au înecat?!…

― Nu. Aşa că n-am pierdut iluziile… despre tine…

― Doamne, ce bine-mi pare! Am să dau cinci acatiste la

biserică…

…Am coborît veseli, împăcaţi, şi am zburdat pe străzi bucurîndu-

ne de tot ce vedeam, ca doi şcolari în vacanţă. Apoi am intrat într-un

cinematograf ca să vedem pe Greta Garbo în Dama cu Camelii.

― Aimée, ce zid, mergem peste o oră în port?

― Ce-avem de văzut acolo?…

― Nu ştii? Pleacă „Principesa”. Hai s-o vedem şi noi.

A primit bucuroasă. Pînă atunci ne-am hotărît să cinăm… Am

lăsat-o pe Mihaela la restaurant, pretextînd un telefon cu Bucureştiul

şi am alergat la hotel ca să achit nota şi să expediez bagajul.

― De ce-ai întîrziat atîta?

În loc să-i răspund, i-am spus:

― Haidem, Aimée, e timpul să mergem. Vaporul pleacă la nouă

şi trebuie să fim în port cu cel puţin o oră mai devreme.

„Principesa” mîndră, albă ca o lebădă, se afla sub presiune. O

febră, un du-te-vino necontenit frămînta micul port. Călătorii se

strecurau grăbiţi, înghesuindu-se la revizia bagajelor. Dinspre mare

se stîrnise un vînt răcoros care umfla rochiile femeilor şi flutura

fularele de mătase.

― Ce feridţi trebuie să fie oamenii care pleacă spre ţărmuri

necunoscute, şopti Mihaela, urmărindu-i cu priviri jinduitoare.

Doamne, cît aş vrea să călătorim şi noi o dată pe mare!

― Nu, zău, ai vrea?

― Ei, Dorule, mai întrebi? Nu cred să fie dneva mai lacom de

lucruri noi ca mine. Şi-apoi de cînd visez să văd un răsărit de soare

pe mare. Asta mi-a rămas de la Pierre Loti.

― Dacă-i vorba de Loti, haide, s-o luăm pe urmele lui. Ţi-ar

surîde să vedem Bosforul?

― Ar fi, după cum spune Coşbuc, mai mult decît în visul meu.

Poate are să vină şi ziua aceea.

Am luat-o de mînă şi am tras-o după mine.

― Ziua de care vorbeşti a binevoit să vină. Hai să mergem!

― De ce te grăbeşti? Stăm pînă pleacă vaporul.

― M-ai înţeles greşit. Nu-i vorba să mergem acasă, ci la…

Constantinopol.

Ea izbucni în rîs.

― Dor, ce sînt glumele astea?

― Ba nicidecum, vorbesc foarte serios.

Am împins-o uşor să urce puntea care ducea pe vas.

― Ce faci? Nu e voie! Eşti nebun? Ce te-a apucat?

― Nu înţelegi că plecăm la Constantinopol? Doar nu vorbesc. ..

turceşte.

Ea n-avu vreme să mai spună ceva deoarece ofiţerul de la

capătul punţii ne ceru biletele de drum. Le-am scos din portmoneu

cu toată gravitatea şi i le-am întins, sub privirile uluite ale Mihaelei.

Acesta, după un control rapid, încuviinţă din cap şi ne pofti să urcăm

pe bord.

― Dorule, ce înseamnă asta, plecăm? E adevărat că plecăm?

Văzuse că am prezentat biletele, călcase cu piciorul pe bordul

vasului şi tot se îndoia de realitatea călătoriei. Dealtfel, în

împrejurări identice, cui i-ar fi venit să creadă?

― Da, draga mea, plecăm! Ţi-ai exprimat dorinţa să vezi Bosforul

şi eu m-am executat pe loc. Nimic mai simplu şi natural…

Ea plînse atunci de ciudă. Era într-o stare de surescitare cum nu

văzusem încă: ameţită, nedumerită, lacomă să ştie totul dintr-o

dată, încrezătoare că pleacă şi totodată îndoindu-se.

I-am povestit tot ce se întîmplase în timpul lipsei mele, cum

găsisem bancnota de cinci sute, cum cîştigasem la ruletă, cum îmi

venise ideea plecării, cum aranjasem cu misitul grec obţinerea

paşapoartelor.

― Şi bagajele? tresări ea. Plecăm fără ele?

― Sînt în cabină! i-am explicat cu superioritatea celui care n-a

scăpat din vedere nici cel mai neînsemnat amănunt.

Pe Mihaela abia acum o cuprinse o bucurie vecină cu nebunia.

Mă îmbrăţişa, mă sărută, plînse şi rîse, amestecîndu-şi lacrimile cu

lumina rîsului, ca într-o ploaie cu soare.

― Nebunule, îmi vine să te sfîşii, a scrîşnit printre dinţi, cu ciudă

mare. Ce vrei să faci cu mine?

― Nebun ― zici? Mi-ar trebui prea multă înţelepciune pentru

asta. Din păcate sînt zdravăn la cap.

Strigătul ei era cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care

nu cred s-o mai fi auzit cineva pe lumea asta în afară de mine.

Vaporul fluieră dogit şi ţipătul lui răni adînc văzduhul. Era

semnalul de plecare. Puntea fu trasă, otgoanele desfăcute. Lebăda

plutitoare, descătuşată de chei, lunecă pe apă depărtîndu-se uşor de

ţărm. Batistele dintre cele două lumi, a apei şi a uscatului, fluturau

despărţirea. Din Constanţa nu se mai văzură decît luminile

împrăştiate pe spinarea ei. Farul de la Tuzla, intrat parcă în pielea lui

Coleşiu, clipea şiret ca moşneagul, parcă ar fi vrut să-mi spună:

― Haiducule, pe ce fată ai pus mîna!

Pe măsură ce înaintam în larg, vîntul se înteţea şi aerul deveni

mai răcoros, mai sărat. Nu mai deosebeam nimic în zare: întunericul

mistuia în pîntecele lui marea laolaltă cu cerul. Numai luna

rămăsese nemistuită şi mergea cu noi călăuză pe nesfîrşitul pustiu

de apă.

― Mi-i frig aici, şopti Mihaela.

Ne-am retras în spatele vasului unde curentul era mai potolit şi

noi mai la-adăpost. De aici auzeam clipocitul apei frămîntate de

elice.

― A, acum înţeleg, nesuferitule, de ce arătai atît de bine dispus,

zise ea. Te-am urît prea mult ca să nu cîştigi la joc.

― Am vrut să-ţi fac o surpriză plăcută. Cred că n-a ieşit tocmai

rău, ce zici?

De-a lungul cabinelor erau înşirate cîteva bănci de lemn. Mihaela

se întinse pe una din ele şi-şi puse capul pe genunchii mei. Exclamă,

închizînd ochii:

― Ce fericită sînt! De mult n-am fost atît de receptivă ca acum.

Spune-mi, mai există vapoare de-astea pe lume?

― Ce vorbă! Sigur că există… cu duiumul!

― De ce minţi? Nu coristă… N-am văzut nici unul. E pentru prima

dată cînd mă urc pe un vapor. Şi chiar dacă ar exista nu se pot

asemui cu „Principesa” noastră.

― Asta da. E cea mai mîndră navă de pe mări şi oceane pentru

că ne transportă pe noi, nu-i aşa?

A confirmat din cap foarte serios. Apoi mi-a propus:

― Tare mi-ar plăcea să rămînem aici pînă la răsăritul soarelui.

Vrei?

― De ce nu?

I-am ridicat uşor bărbia şi mi-am lipit buzele de ale ei.

― Ce faci? Să nu ne vadă cineva.

― Asta-i prima sărutare pe Marea Neagră!

― Aş vrea să mă săruţi pe toate mările pămîntului!

― Făgăduiesc! i-am spus pe un ton cam teatral.

― Ah, dacă ai putea să te ţii de vorbă…

A urmat un răgaz de tăcere, pe care tot ea l-a rupt:

― Încă nu-mi vine să cred în realitate. E adevărat, Dor, că

navigăm? Mai spune o dată…

― Aşteaptă mai întîi să ajungem la Istanbul. Pînă mîine

dimineaţă ai destul timp să te convingi.

― Simt că nu mă voi convinge decît după ce ne-om întoarce. Dar

atunci călătoria noastră n-o să-mi pară decît un vis frumos şi scurt.

Pe cînd vorbea îi clănţăneau dinţii. Am cuprins-o în braţe ca pe

un copil, acoperind-o cu pieptul, ca să-i dau căldura mea.

― Ţi-e frig şi aici? Tremuri!

― Nu mai mi-e frig. Mă încearcă un sentiment ciudat… un fel de

teamă…

― De cine ţi-i teamă?

― Nu ştiu… Poate de tine, poate de necunoscut. Nu-mi dau

seama…

― Dacă-i aşa, îmi place că te temi de mine.

― Eşti un dinozaur. De ce-ţi place?

― Pentru că şi eu mă tem de tine. Mai precis: de ochii tăi. Se

cheamă că sîntem chit.

― Adevărat spui, mincinosule?

― Foarte adevărat. Aici, în ochii ăştia frumoşi, locuieşte puterea

ta.

― Ţi se pare. Puterea asta nu-i decît o reflectare: tot din tine

izvorăşte, să ştii. Dinaintea ta, dragul meu Jupiter, chiar munţii se

pleacă.

― Bine spus! În schimb Jupiter, uite, îngenunchează în faţa ta,

scumpă Junonă!

Şi am vrut să-i cad în genunchi, dar Mihaela m-a oprit cu un gest

― Să lăsăm glumele. Nu se potrivesc cu noaptea.

Le-am lăsat la o parte şi am vorbit numai despre lucruri serioase.

Chiar timpul care zbura pe lîngă noi era tot atît de grav ca

întunericul. Ghemuită la pieptul meu, cu mîinile într-ale mele,

Mihaela uitase de mişcare şi nu mai scotea o vorbă. Dacă nu era

caldă şi nu-i auzeam răsuflarea domoală aş fi crezut că-mi murise în

braţe. De o jumătate de oră stăteam în această plăcută inerţie care

aş fi vrut să se prelungească la infinit. Călătorind în ţara străină a

mării, între primejdia apei şi a cerului, ne simţeam mai mult unul al

altuia, fiindcă nu ne aveam decît pe noi.

Regina nopţii, scăpînd dintr-un nor, ne-a inundat cu un val de

argint. Mihaela deveni ireală ca o făptură descinsă din vis.

― În noaptea asta luna oficiază numai pentru noi. Nu crezi?

Ea a înclinat concesiv din cap. N-o interesa banalitatea ce-i

debitasem, altfel ar fi găsit o replică. După un timp mi-a spus:

― Dor, nu vreau să aud din gura ta decît două, numai două

cuvinte… Ştii care sînt?

― Cum să nu? „Te iubesc!”

A încuviinţat din cap: ghicisem. Apoi a spus:

― Nu m-aş sătura să le aud toată viaţa. Hai, spune-mi-le! Cît mi-

ar fi plăcut să pornească de la tine, fără nici un îndemn…

― Doamne, ce capricioasă eşti, Aimée… Ca o fetiţă!

― Nu, nu-i deloc capriciu. Îţi dai anevoie seama de un lucru dacă

nu-i spui pe nume. După ce i-ai spus pe nume ţi se pare că l-ai

definit, îl vezi mai bine, îl simţi chiar.

Aş fi putut s-o refuz? Timp de o oră şi jumătate i-am şoptit

încontinuu, cu pauze mici ca între bătăile inimii, cele două cuvinte

magice care răsună în toate limbile şi pe toate meridianele. De cîte

ori le-am repetat în acest timp? Pe puţin de trei mii de ori. Iar

Mihaela nu se mai sătura de muzica lor.

― Dor, s-a mai întîmplat aşa ceva? Oare totul sa fi fost spus în

materie de iubire?

― Cine ştie? De fapt marile pasiuni rămîn necunoscute, se

consumă în anonimat.

― Marile pasiuni! a exclamat ea ca în extaz. Crezi că noi am

putea să realizăm o mare pasiune, sau o capodoperă de amor cum

zice Balzac?

― Sînt sigur că da, i-am răspuns cu încredinţarea că n-o

minţeam.

― Nu, Dorule, nici n-aş vrea. Ne trebuie o capacitate de a suferi

prea mare şi nu ştiu dac-o avem. Dealtfel, aleşii dragostei absolute

sînt excepţii tot atît de rare ca şi geniile…

…Trecuse de miezul nopţii şi pe bord se înteţise frigul. Mihaela

începu să tremure mai tare.

― Rămînem aici pîn-la răsăritul soarelui?

― Mai bine ne retragem. M-a răzbit frigul!

Am coborît în pîntecele vasului unde se afla cabina noastră cît o

cutie, în care abia era loc să ne mişcăm. Peretele avea un ochi

rotund care privea departe, pe recea şi mişcătoarea singurătate a

apei.

― Aimée, parcă ar fi o celulă pentru deţinuţi.

― Nici la Conciergerie nu erau mad mari…

― De unde şi cum îţi aminteşti de închisorile franceze?

― Crezi că nu pot să mi le închipui? Odată am reconstituit ultima

noapte a lui Camiille Desmotuins şi a frumoasei sale soţii, Lucile

Duplessis.

― S-avem iertare: Lucile a fost decapitată mai tîrziu, după ce a

trimis lui Robespierre o scrisoare protestatară.

― După mine ― nu. În cea din urmă noapte a lor au fost

împreună. Am înregistrat mintal tot ce s-a petrecut…

― Asta-i bună! Ce ţi-a venit să modifici istoria?

― Vreau să fie mai frumoasă. Nu fac bine?

Profesorul de istorie i-ar fi dat nota 3 pentru răspuns, în schimb

cel de psihologie, nota 10. Pe mine însă aceste haust caprices mă

surprindeau trezindu-mi admiraţia. Mihaela avea atitudini rafinate,

un spirit prompt în faţa noutăţii, idei personale, o sensibilitate care

fremăta în preajma poeziei. Şi peste toate ― strălucitoarea avere

feminină. Farmecul ei stătea în faptul că ignora aceste comori,

arătînd modestă, firească, săracă. De ce n-aş spune? O invidiam

subteran, dteodată intelectualitatea ei (deşi lipsită de ostentaţie)

mă înfrunta făcînd să presimt certurile care ne aşteptau. Oricum ―

era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă, decît paradisul cu una

proastă…

În noaptea aceea Mihaela mi s-a dat cu o frenezie care pînă

atunci nu mi se părea că-i este proprie. Dar n-o cunoşteam încă;

fiinţa ei complexă avea nevoie de mult timp pentru a se descoperi în

întregime. Se zbuciuma întruna, tresărea cuprinsă de o nelinişte

apăsătoare, mă îmbrăţişa pierdută, ca în preajma unei primejdii. Şi

deodată o podideau lacrimile. Plîngea cu atîta sfîşiere încît m-am

speriat:

― Ce-i asta? Ce ţi-a venit? Te doare ceva?

― Tu uiţi că în revărsatul zorilor vom muri?

― De ce? am bîiguit prosteşte.

― Pentru că sîntem osîndiţi… ştii bine!… a ripostat nervos şi

ochii ei incandescenţi s-au aprins mai tare.

Înţelegeam… Mihaela fugise în trecut şi trăia un episod tragic din

vremea terorii, pe care puternică ei închipuire izbutise să-l pre-

schimbe în ralitate. (Fortis imaginatio generat casum…)

I-am răspuns jocului (nici nu puteam să fac altfel), de fapt nu era

joc, ci realitate vie, concretă.

― Cîte ore mai avem?

― Patru… Atît!

În aceste patru ore trebuia să trăim pînă la adînci bătrîneţe,

transformînd minutele în luni şi lunile în ani ca să ne recuperăm

viaţa prădată, să stoarcem făpturilor noastre toată vlaga şi volup-

tatea pe care ne-o puteau dărui.

― La ce te gîndeşti?

― Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul?

Discutam chiar prostiile cu toată gravitatea cerută de împre-

jurare.

Numai un Proust ar fi putut să descrie trăirea noastră în ajunul

morţii, analizînd pe întinderea unei cărţi stările sufleteşti, rubedenii

cu nebunia, care ne-au cutreierat. Dar această disecţie, rece, fără

dinamism, prea puţini cititori ar fi parcurs-o.

În orice caz, amîndoi aveam în fiinţele noastre cîte un mic nebun

care trebuia să fie închis. Numai că nebunii noştri, înfuriaţi de lanţuri

şi cătuşe, sfărîmaseră temniţa ieşind afară, în libertate…

…Cînd la orizont se ivi sprinceana de lapte a zorilor, amîndoi

zăceam istoviţi, cu trupurile dogorind ca jarul. Suflam din greu,

sacadat, aerul nu ne mai ajungea. I-am trecut uşor o mînă pe co-

siţele inundate de năduşeală. Ea nu sesiză mîngîierea, rămase

inertă, departe de mine, cu faţa în sus, pe care se citea o vagă

încruntare.

Cît m-am bucurat că nu murise. Îi respiram mireasma (numai a

ei) şi-mi plăcea că nu semăna cu a nici unei fete de pe pămînt.

Delirul voluptăţii care atrage se consumase, e adevărat, dar de ce

nu venea dezgustul care respinge? Ce s-a întâmplat cu legea firii

menită să ţină echilibrul între sexe? De ce o sorbeam şi acum pe

Mihaela tot nesătul de ea, ta de o fiinţă care nu mai soseşte şi

pleacă mereu? Nu cumva dragostea sfărîmase acel echilibru sănătos

şi ne cufunda în nebunie?

Ea făcu o mişcare, parcă s-ar fi trezit.

― Ce-a fost asta? am întrebat-o şoptit, la ureche, temîndu-mă să

vorbesc tare. (Sînt unele lucruri în iubire care nu se pot spune decît

în taină.)

Răspunse tot în şoaptă:

― Nu te bucuri că trăim? Am învins moartea…

După un timp se întoarse şi, trăgîndu-mi capul spre ea cu mîna,

îmi muşcă buzele aşa de sălbatic, încît era cît p-aci să ţip de durere.

Apoi rosti crispat la urechea mea:

― Vreau să-ţi intru în sînge, pricepi?

În clipa aceea m-a trecut un fior prin şira spinării. Cert, Mihaela

avea o sublimă forţă de a iubi şi această forţă mă împiedica să

respir alt aer decît al ei, să mă simt la locul meu altundeva decît în

zona ei de atracţie, să trăiesc altfel decît prin ea. Dacă voia să mă

înlănţuiască astfel, nu era însăşi Mihaela robită, în lanţurile mele?

Cînd am făcut ochi, soarele era sus pe boltă, la înălţimea unui

om. Am trezit-o degrabă:

― Leneşo, ai scăpat răsăritul soarelui!

Mihaela bîigui ceva neînţeles şi se întoarse pe partea cealaltă, cu

un scîncet de fetiţă năzuroasă.

Am descoperit-o trăgînd pătura de pe ea şi am acoperit-o de

sărutări.

― Mmm, lasă-mă, protesta cu ochii cîrpiţi de somn… Vreau să

dorm…

― Haide, sus, copăcel, ai dormit destul.

― Încă un pic… Te rog, Dor…

Nu era chip s-o trezesc altfel: am luat-o pe sus în braţe ca pe un

trofeu. Ea se apăra, striga, zvîrlea din picioare… Dar numaidecît îi

fugi somnul.

― Cît e ceasul?

― Nouă şi un sfert…

― O! de ce m-ai lăsat să dorm atîta?…

― Nu-i inimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele.

― Crezi că merită?

― Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.

PARTEA A DOUA

I

Am petrecut la Constantinopol o săptămînă alcătuită din 1001 de

zile şi nopţi, într-atît mi s-a părut de lungă şi plină. Îmi amintesc de

toate amănuntele şi, fără multă sforţare, aş putea să reconstitui tot

ce am făcut, nu numai în fiecare zi, ci, aş zice, oră de oră. De pildă,

cînd am fost la Jardin du Bosphore (unde am mîncat împreună

îngheţată de dovleac pe malul mării); cînd ne-am dus la Prinkipo, la

Moda, la Kala-Miche; cînd ne-am plimbat cu barca prin faţa palatului

Dolma-Bagtche (Mihaela ţipa ori de cîte ori ne săltau valurile); cînd

am petrecut sus, la Tatavla, în grădina fabricii de bere şi am băut

bere Bomonti de la butoiaş, cu cepul; cînd am vizitat prima expoziţie

de pictură turcească, la Galata Serai.

În fiecare dimineaţă, la 6 (eram dealtfel foarte matinali), luam

vaporul de la podul Galata şi plecam la Altîn-Koum, unde se varsă

Marea Neagră în Bosfor. Ajungeam în mai puţin de o oră, apoi

făceam plajă pe nisipul de aur. Era o privelişte rară. În stînga

noastră se întindea Marea Neagră, şi apele ei păreau că se ridică

mai sus de nivelul Bosforului, pînă se pierdeau în văzduh.

Încercasem s-o învăţ pe Mihaela să înoate, o ţineam de mijloc ca

să nu-şi piardă cumpăna. Ea zvîrlea din picioare, dădea din mîini, şi

mişcările ei erau aşa de drăgălaşe că mă prăpădeam de rîs. Pînă la

urmă ea se supăra şi fugea pe plajă cu trupul muiat şi sclipitor.

Odată i-am tras fără să vreau o spaimă: m-am avîntat în larg, ca

să ajung la malul celălalt. Trecusem Bosforul înot, nu era prea lat în

locul acela, dar Mihaela, nezărindu-mă în preajma ei, crezu că m-am

înecat şi începu să ţipe. Lumea se alarmă, cîţiva barcagii plecară în

pripă să-mi dea de urmă. Am zărit, de departe, o mişcare

neobişnuită pe apă, fără să-mi, dau seama că eu o provocasem.

Lâ întoarcere am găsit-o pe Mihaela leşinată pe nisip. O doctoriţă

franceză, care se afla întîmplător pe plajă, îi dădea îngrijiri. Nu şi-a

venit în fire decît după ce m-a văzut lîngă ea. Parcă văd ce ochi mari

făcuse, zărindu-mă aplecat deasupra ei.

― Dor, tu? Eşti cu adevărat tu? Trăieşti… nu-i aşa?

Se uita mirată la mine, mă pipăia, nu-i venea să creadă în

realitatea mea.

― Ce fericită sînt! Unde ai fost? Cît m-am speriat! Să nu te mai

dezlipeşti de mine. Făgăduieşte-mi, Dor…

Bineînţeles i-am făgăduit. Şi încă o dată mi-am dat seama cît de

indestructibil era ancorată de mine. Dacă cine ştie ce în-tîmplare va

rupe lanţul, fiinţa ei s-ar da la fund.

Şi eu o iubeam mult. Pînă la ea, femeia fusese pentru mine o

pluralitate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu

numele ei. Mihaela n-avea experienţă erotică, eram primul ei băr-

bat, chiar prima iubire. Cu toate astea instinctul îi sugera lucruri de

necrezut. De pildă: nu accepta să dormim în acelaşi pat şi uneori zile

şi nopţi întregi nu mă lăsa nici s-o sărut. Mă supăram foc, dar îmi

trecea repede supărarea, pentru că avea un arsenal de drăgălăşenii

la îndemînă cu care se apăra. Dragostea e foamea de femeie unică,

şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca

să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd, iată secretul lui

Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mihaela cunoştea acest

secret, de care multe din semenele ei vîrstnice şi cu experienţă n-

aveau habar.

Într-o zi, am văzut-o înveşmântată în şalvari şi voal de turcoaică

pe care le cumpărase într-ascuns de la bazar. (Cu fiecare rochie

nouă, femeia luptă să placă mai mult.)

― Luminăţia ta, mi-a spus prosternîndu-se ca în faţa sultanului,

vreau să fac din mine haremul tău, eu fiind întotdeauna favorita…

M-au uluit vorbele ei. Aşa era: se străduia mereu să fie alta…

(poate juca puţin teatru) şi sultanul din mine (care dealtfel există în

orice bărbat) avea într-adevăr la dispoziţie prin ea un harem de

femei.

Într-o seară am cinat la un restaurant francez de pe Pera.

Mihaela consultă lista de bucate şi ceru:

― Espadon grillé…

Era un peşte alb, fără oase, care se frigea în ţeapă, ataşîn-du-se

între fiecare bucată foi de dafin. Înfuleca friptura cu atîta plăcere,

minunîndu-se de gustul ei, încît vecinii de la mesele alăturate, toţi

străini, comandară şi ei espadon.

Într-o zi s-a dus la bazar să cumpere mătase pentru o rochie,

dar, după două ore, s-a întors cu braţele goale.

― Ce s-a întîmplat? N-ai găsit ceva pe gustul tău?

― Ba nu, am cumpărat cîteva păsărele…

― Ei, asta-i!… Păsărele? Ce fel de păsărele! Şi unde sînt?

― Le-am dat drumul în văzduh.

Se aştepta s-o cert pentru risipă, dar n-am certat-o. Mi-a plăcut

trăsnaia ei şi am surîs.

― Ştii, Dor, mi-am adus aminte de cinteza noastră. Mi se părea

că una din păsărici e chiar ea. Păcat că n-am avut mai mulţi bani…

― Neguţătorul ce-a spus văzînd o clientă atît de risipitoare? Nu

s-a crucit?

― Ba da, era grec. Dac-ai şti cîtă lume s-a strîns: Cineva chiar m-

a fotografiat.

― O fi fost reporter de gazetă?!

Nu m-am înşelat. A doua zi (ce surpriză plăcută!) fotografia

Mihaelei a apărut în Journal d’Orient, sub titlul Liberté aux oiseaux!

Dedesubt, un text scurt pomenea despre „o tînără franceză” care

cumpără păsărele şl le redă libertatea. Redacţia întreabă pe cititori:

Face bine sau nu?

Tînăra mea „franceză” a răspuns numaidecît trimiţînd ziarului o

telegramă de două cuvinte: Très bien.

…Cînd vacanţa noastră s-a siîişit, Mihaela s-a mirat ca şi cum se

întîmplase ceva cu totul (neprevăzut.

― Abia s-a împlinit o săptămină şi mi se pare că sînt aici de cînd

mă ştiu. De ce se tîrăsc zilele cu paşi de melc?

Justă remarcă! De fapt şi eu încercasem aceeaşi impresie. I-am

pomenit de Alexis Karel care spune că timpul curge uniform pentru

toată lumea, ca apa unui rîu. Numai că oamenii de pe mal nu merg

la fel. Bătrînii se mişcă anevoie, rămîn mereu în urma apei şi de

aceea li se pare că timpul trece atît de repede. Noi, tinerii, alergăm

vîrtos, lăsînd timpul mereu înapoia noastră.

― Foarte adevărat ce spui. Mi-aduc aminte că vacanţa mare mi

se părea nesfîrşită ca o veşnide…

…Absorbiţi de noi, de noul decorului şi de plinul vieţii, m-am

găsit o clipă ca să ne aducem aminte de Coleşiu, Novac şi de

Veveriţa lui. Nu le-am trimis măcar o ilustrată. Tot aşa l-am uitat pe

Loti şi pe Azyade a lui, n-am mai luat-o pe urmele lor, ci pe alte

drumuri, care au rămas numai ale noastre.

Zilele petrecute pe malurile Bosforului, pline pînă la refuz de

fapte şi mai ales de încîntare, nu semănau unele cu altele.

Pretutindeni eram numai noi, lumea era a noastră şi pluteam într-o

fericire nesfîrşită ca fiind elementul nostru. De fapt fericirea e

scurtă, dar receptivitatea noastră îi modificase structura.

La plecare, i-am făcut Mihaelei o nouă surpriză: ne-am întors la

Bucureşti cu avionul. Nu zburase niciodată, ştiam acest lucru şi

voiam să-i leg de mine impresia pe care trebuia s-o încerce în

noutate.

Primul capitol şi cel mai frumos al romanului nostru de dragoste

se încheiase. Avusesem decor, muzică, soare, lună, bogăţie, în

sfîrşit, tot ceea ce-i trebuie dragostei să înflorească.

Cînd sub picioarele noastre se ivi aşezarea policromă a

Bucureştiului cu petele roşii ale acoperişurilor, spaţiile verzi ale

parcurilor şi grădinilor şi geometria încîlcită a străzilor, ni se

strînseră amândurora inimile, ca dinaintea unei presimţiri.

Ne ajunsese din urmă oboseala fericirii? Se poate. Fericireav

noastră se prelungise din cale-afară, iar ciudata fire omenească,

dacă nu simte fericirea, că se umflă din ce în ce mai mult, ca

broasca din fabulă (păzind gradaţia ― evitînd egalitatea), devine de-a

dreptul nefericire (infelix ― felicitas).

Ne-am luat rămas bun, tăcuţi, îngînduraţi, cu sufletele pustii. Nici

ea nu m-a întrebat ce am de sînt trist, nici eu nu am întrebat-o.

La ce bun? Ne înţelegeam uneori aşa de bine şi pe deasupra

cuvintelor.

III

Ne dădusem întâlnire a treia zi după întoarcere, dar Mihaela,

fiind împiedicată să vină, îmi trimise o scrisoare prin care îşi cerea

scuze. I-am recunoscut numaidecît scrisul şi, pentru că în momentul

acela tocmai citeam un articol de ziar, am pus plicul de o parte ca să

sfîrşesc mai întîi lectura. Mai mult decît atît: am citit gazeta pînă la

anunţurile comerciale.

Uitasem cu desăvîrşire de răvaş, cînd, într-un tîrziu, am văzut

plicul nedesfăcut pe masă. Atunci am tresărit, ca în faţa unei des-

coperiri neaşteptate:

― Dacă n-am devorat rîndurile ei din prima clipă, cînd scrisoarea

a încăput în mîinile mele, înseamnă… Înseamnă…

Am clătinat capul a tristeţe, dar mai mult teatral, pentru că, de

fapt, mă simţeam inundat de o tainică satisfacţie:

― …înseamnă că dragostea agonizează…

În această stare de indiferenţă am parcurs rîndurile Mihaelei. Ea

nu se scuza numai că nu putuse veni, ci îmi scria că mă iubeşte

(repetare fără sens), că se simte alta (infatuare), că îi lipseşte aerul

cînd nu sînt lîngă ea (banalitate exasperantă). Am avut chiar

impresia că împiedicarea invocată nu fusese decît un pretext ca să

încredinţeze hîrtiei tot ce avea pe suflet.

„Eu simt ― scria în continuare ― mi-o spune instinctul, care nu

înşală niciodată, că tu nu mă iubeşti atît cît te iubesc eu.”

Apoi chiar asta mi-ar trebui: să-mi pierd capul! gîndeam surîzînd

cu superioritate şi am aruncat scrisoarea cît colo.

Aş fi putut să-i răspund, aştepta desigur un răspuns. Dar n-am

crezut necesar acest lucru. La urma urmei, ce rost are să-i îndrug

fraze goale de conţinut dacă nu mai am nimic de spus? Tot ce am

avut de spus i-am comunicat la timp.

Din clipa aceea se născu în mine gîndul despărţirii. Era absurd

un astfel de gînd, dacă nu chiar monstruos. Să te desparţi aşa pe

nepusă masă, de o fată cucerită atît de greu, care ţi-a jertfit fecioria

şi a cărei densă convieţuire ţi-a lăsat în suflet urme adînci ca paşii

uriaşilor pe zăpada pură şi proaspătă.

De ce mă frămînta acest gînd? De ce părăsisem atît de crud, fără

certarea conştiinţei, pe celelalte iubite ale mele, care, la fel, îmi

dăduseră totul?

Unde voiam să ajung? Ieşise din nou la suprafaţă acel demon al

raţiunii care mă împingea la asemenea fapte, nu numai în dezacord

cu simţirea, dar chiar primejdioase? Da, asta era. Nu încăpea

îndoială. Îi simţeam prezenţa şi îl auzeam perorînd cu obişnuita lui

forţă de convingere:

― Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-

o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpînul celuilalt. Cel

mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a

legăturii, care dealtfel e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte

fericirea. După ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul

n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei,

al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, cîteodată chiar

mortal. Du-te şi caută altă femeie, mereu ia-o de la început. Nu sorbi

prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a

naufragiatului: cu cît bei, cu atît îţi creşte setea. O fericire egală e

plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire. Isprăveşte cu Mihaela

înainte de a face cunoştinţă cu şerpii paradisului ei.

Raţionamentele îmbrăcate în haina asta abia acum le am limpezi

în minte. Ceea ce izbuteam să desluşesc clar era doar partea finală,

beţia triumfului pe oare o încearcă biruitorul. Aşa de pildă cînd, după

despărţire, proprietara. restaurantului îmi aruncase cu fulgere în

ochi şi tunete la gură, ura şi dispreţul ei total ― atunci, ei bine ―

atunci am trăit o voluptate smintită. Ah, cît mă iubea, sărmana;

numai această ură era capabilă să-i măsoare dimensiunile pasiunii.

Tot aşa avea să se întîmple şi cu Mihaela? Cine ar putea să

prevadă? În orice caz, trebuie să ajung la despărţire. Şi dacă tot am

pornit pe acest drum, nu-i mai prudent să fac pasul cu un ceas mai

devreme pînă nu mă încinge jarul pasiunii? De ce aş minţi? Mi-era

teamă de ea, simţeam plutind în juru-mi primejdia de a fi prins în

mreje. De aceea trebuia lucrat repede, la rece, fără menajamente şi

compromisuri.

Se irosiră cîteva zile în amînări de azi pe mîine. Ezitam gîndind

să cîştig timp; probabil îmi lipsea curajul. Şi căutam să amîn sine die

ruptura. De ce nu m-aş bucura încă de farmecele ei? N-ar fi o

neghiobie să-i dau cu piciorul înainte de vreme?

― Nu, acum e momentul, striga demonul cuibărit în mine. În plină

dragoste! Lovitura trebuie să cadă ca trăsnetul! Acel mai tîrziu e fără

hotar. Poate să fie mîine, poimâine, niciodată.

Mi-am adus aminte de o nuvelă citită cîndva. Un scriitor ajuns în

culmea gloriei e sărbătorit de prietenii şi admiratorii săi. Ospăţ,

şampanie, toasturi! Maestrul se ridică şi, în aplauzele tuturor, spune:

― Iată-mă pe culme. Voi mă sărbătoriţi, cărţile mele sînt citite de

milioane de oameni, am 50 de ani şi o femeie frumoasă care mă

adoră. Toate acestea sînt azi, le simt şi-s beat de ele. Dar mîine cînd

voi îmbătrîni şi pana mea neputincioasă va mucegai ce va fi ―

mâine? Se vor ridica alţii, mă veţi uita şi voi rămîne să mor singur,

neştiut de nimeni. Cîţi oameni se pricep să dispară cînd trebuie?

Adică atunci cînd sînt iubiţi, stimaţi, în plin apogeu, între suişul

luminos şi coborîşul sumbru? Asta e marea artă, să ştii să mori

frumos!

Şi scoţînd un revolver îşi trase un glonţ în inimă.

Oare marea artă în iubire nu e să rupi cînd eşti pe culme? De ce

să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri,

înjosiri, invective, care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să

aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor de care pomeneam

adineauri şi să nu isprăveşti în plină strălucire?

…Chiar în seara aceea am aşternut Mihaelei scrisoarea de des-

părţire. La aceasta a mai contribuit şi faptul că intrasem în vacanţa

mare şi trebuia să plec acasă, la ţară.

Îi spunem că alesesem calea scrisului ca s-o feresc de lacrimi şi

explicaţii care ar fi putut degenera în ceartă. Îi propuneam să

păstrăm unul despre celălalt o amintire frumoasă şi neîntinată. Un

băiat şi o fată s-au întîlnit, s-au iubit şi apoi s-au despărţit. E aşa de

firesc, aşa de simplu! Totuşi, am lăsat o portiţă deschisă; dacă voia

neapărat să-mi ceară desluşiri mă găsea acasă în fiecare după-

amiază, ca de obicei. De fapt, voiam proteste, reproşuri, lacrimi.

Adică întreg cortegiul de implorări care îmi gîdilaseră plăcut orgoliul

de atîtea ori în astfel de împrejurări.

Am expediat scrisoarea prin poştă şi în clipa cînd a lunecat în

cutie, am simţit o uşoară strîngere de inimă. După aceea mi-am

văzut de treburi, dar tot ce am făcut în ziua aceea a fost sub semnul

unei apăsări lăuntrice.

După cîteva zile de aşteptare răspunsul încă nu sosise. Mă

întrebam: îmi va scrie Mihaela sau va veni la mine? Are să mă

acopere de reproşuri amare, o să-mi arunce în faţă toată mîrşăvia

purtării mele, mă va implora să n-o părăsesc?

La drept vorbind, credeam mai degrabă că are să vină, decît să

aleagă calea scrisului. Dar timpul curse ca apa rîului şi Mihaela nu se

arătă. Nu se arătă şi nici nu scrise măcar un rînd. Faptul mă puse pe

gînduri. Nu mă aşteptam ca ea să primească vestea cu atîta

indiferenţă. Va să zică prea puţin îi păsa de ruptură, ca şi cum acest

fapt ar fi fost ceva obişnuit, de fiecare zi. Sau mă dispreţuia atît de

total încît nu mă socotea vrednic să-mi adreseze măcar un cuvînt? O

fi gîndit poate în sinea ei: e un om de nimic, m-aş înjosi ocupîndu-

mă de el două minute.

La urma urmei, ar fi avut la îndemînă un pretext: putea să-mi

ceară înapof lucrurile rămase la mine. Aşa fac de regulă fetele cînd

epuizează toate mijloacele de salvare a despărţirii (deşi în fundul

inimii ar voi să le lase amanţilor, drept amintire). Numai Mihaela

singură procedă altfel. Tăcerea ei îndărătnică, dispreţuitoare, mă

obsedă mai mult decît m-aş fi aşteptat, sau poate pentru că nu m-

aşteptasem.

Pentru ce tăcea? O apucase din nou semeţia de odinioară pe

care i-o îndurasem atît de greu? Voia să mă învingă cu această

îngrozitoare arma? Dar uita că acum jucam amîndoi cu rolurile

schimbate, ea nu moi avea ce să-mi ofere, îmi dăduse totul, era

săracă lipită. Şi totuşi, în pofida acestor constatări, ţineam cu orice

88

preţ să primesc o ştire din partea ei, în orice termeni ar fi fost

concepută. Această nesăbuită necesitate care mi se înfipsese în cre-

ier, m-a împins să-i scriu din nou. Îi explicam, de astă dată, rostul

primei scrisori ca o simplă încercare de a-i verifica simţămintele.

„Şi iată, conchideam, adevărul a ieşit la iveală ca untdelemnul

deasupra apei. Nu, nu m-ai iubit, e limpede. Dacă m-ai fi iubit cît de

puţin, ai fi alergat ca o nebună, după primirea scrisorii cu pricina, ca

să vezi ce s-a întîmplat cu mine. Nu te-ai clintit însă din loc. Ce-ţi

pasă ţie, care ai o inimă de piatră, de dragostea mea? Şi dacă ţie

nu-ţi pasă, îmi pasă mie. Şi abia acum vine despărţirea adevărată,

acum când îmi dau seama cît de indiferent eram pentru tine. E mai

sănătos aşa. Tu nu poţi să-mi dai dragostea după care alerg, pentru

că, hotărît lucru, îţi lipsesc marile resurse pasionale „.

Altă aşteptare încordată, alte zile scurse încet, lung, nesfîrşit.

Nimic! Nici un semn de viaţă. Mereu ― tăcere, tăcere!

― Ei bine, ducă-se la naiba această fiică a Sfinxului, am strigat

scos din fire şi am plecat acasă la ţară…

III

Acolo, în alt mediu, cu alţi oameni şi alte preocupări, nadăduiam

să sugrum tot ce mai rămăsese viu din dragostea mea.

Cîteva zile n-am îndurat aproape deloc amintirea ei şi eram vesel

din cauza asta. Munceam în grădină, mă oboseam fiziceşte şi

noaptea dormeam buştean, fără vise. Însă, în săptămâna următoare,

dulcea ei otravă se revărsă ca un val asupră-mi şi-mi inundă

gândurile. Degeaba căutam să mă eliberez de obsesia amintirilor

scriind primele capitole ale unei lucrări juridice pe care o

concepusem. Munca aceasta se dovedea un paleativ fără nici un

rost. Mihaela îmi polariza gîndurile, le îndruma spre ea cu acea forţă

cu care gravitatea atrage lucrurile spre centrul pămîntului. Mă sim-

ţeam dezarmat împotriva acestei atracţii copleşitoare. Şi poate aş fi

înfruntat-o, în orice caz i-aş fi opus o dîrză rezistenţă, dar ea ―

oiudat ― nu venea din afară, ci chiar dinăuntrul meu. Mihaela era în

mine atotstăpînă…

Neavînd încotro, mă lăsam pradă vrajei. O vedeam cu spaima pe

faţă, atunci cînd o sărutasem întîia oară pe scara mansardei; îmi

tiuia în urechi obsedant: şapte, şapte, şapte! de la cazinoul din

Constanţa; retrăiam nebunia posesiunii sau mă înfioram de strigătul

ei: „Aş vrea să-ţi intru în sînge!”

Aceste puţine gări din calea fericirii noastre aveau un farmec

inedit pe care nu-l descopeream decît foarte tîrziu.

„Dacă Mihaela o fi acum în braţele altuia?”

Simpla insinuare a unui astfel de gînd îmi turna otravă în sînge.

Săream în sus ca muşcat, simţeam în carne colţii înveninaţi şi

durerea toată se aduna la inimă. După asta îmi veneau gînduri mai

bune:

„Nu se poate. Nu m-a uitat încă. Poate şi ea se zvârcoleşte aşa

cum fac eu. Poate mai vîrtos decît mine, pentru că (a spus-o chiar

ea) m-a iubit mai mult decît am iubit-o eu”.

Era o alinare superfluă care-mi ungea rana cu alifie. Şi încă nu

aveam certitudinea unei infidelităţi.

Gîndurile se hărţuiesc între ele cîineşte, luptînd să cucerească

postul de comandă. Cînd unul cade trăsnit se iveşte cu iuţeala

fulgerului altul mai puternic şi-i ia locul. Pe cîmpul de bătălie mor în

încăierare zeci şi sute de gînduri, pînă ce unul, născut din viaţa

celorlalte şi chiar în timpul ostilităţilor, învinge şi pune mîna pe frîne.

Cine va putea să descrie cîndva acest război tăcut, cu armele logicii,

ale intuiţiei sau învăţătura experienţei care se sfîrşeşte ca să

reînceapă iarăşi de pe aceleaşi poziţii sau de pe altele, fără a

conteni vreodată?

Astfel un gînd îmi sugeră cu cruzime:

„Dacă, pentru a se răzbuna, Mihaela şi-a găsit un… amant?”

Un altul, potrivnic, interveni numaidecît:

„E o femeie demnă, şi femeile ca ea nu se dau decît aceluia pe

care-l iubesc. Or, pînă acum n-a avut timpul material ca să înceapă

o nouă iubire”.

„Nu-i un motiv. Dacă vrea să se răzbune, răzbunarea ţine loc de

orice. E una din absurdităţile femeii, care, în orbire, comite cele mai

iraţionale fapte”.

„N-ai decît să faci şi tu acelaşi lucru. Găseşte o femeie şi

înlocuieşte-o. Cui pe cui se scoate!”

Nu-mi păru rea ideea. În orice caz, trebuia să încerc. O nouă

legătură îmi va umple viaţa sufletească, micşorînd din ce în ce

teritoriul ocupat de Mihaela.

Făcusem de cîtva timp cunoştinţă cu învăţătoarea cea nouă din

sat. Era o fată fără însuşiri deosebite. Puţin scundă, puţin grasă, cu

ochii languroşi, cu gesturi moi, abulice. Din toată fiinţa ei se

desprindea o lenevie, o visare oirentală, care în fond nu-mi

displăcea.

Timp de două săptămîni i-am făcut o curte asiduă şi am cucerit-o

fără bătaie de cap. Dar mi-iam dat seama că noua mea legătură nu

era decît o prelungire a dragostei cu Mihaela. În odaia ei făceam

întuneric beznă. Şi astfel mi-o închipuiam tot pe cealaltă, pe

Mihaela, nu numai pentru că n-o vedeam, ci pentru că acest obicei

de a stinge lumina era al ei şi o definea. La început învăţătoarea (o

chema Elena, eu îi spuneam Lena) nici nu voia să audă. Ei îi plăcea

iubirea… pe lumină, dar pînă la sfârşit se obişnui şi cu această

ciudăţenie. Mai mult decît atît, am dăruit învăţătoarei o sticlă din

parfumul pe care-l obişnuia Mihaela, impunîndu-i aproape să-l

întrebuinţeze, pentru că nu-i plăcea.

90

Efortul de a o înlocui în acest chip era mare şi-mi cerea stră-

duinţe prelungite. Deşi simplistă, Lena simţi jocul meu, cu instinctul

ei de femeie. Aşa că, într-o bună zi, îmi spuse pe şleau:

― Tu iubeşti pe alta, asta-i!

Uluiala mea (căci într-adevăr a fost o uluire) luă proporţii aitît de

neaşteptate, încît nu numai că nu i-am răspuns ca să mă apăr, dar

am mers pînă acolo încît am luat-o la fugă ca un hoţ descoperit

asupra faptului. De atunci n-am mai revăzut-o.

Aş fi putut tăgădui foarte bine, invocând un motiv de circum-

stanţă, orice. La ce bun? Din clipa cînd Lena îmi dezvălui brutal jocul

meu subconştient, am simţit că se sfîrşise farmecul care dădea viaţă

acestei legături auxiliare.

După înfrîngere, haita gîndurilor asmuţită de simţiri se năpusti

mai sălbatic asupră-mi, dezlănţuind o adevărată răscoală în fiinţa

mea.

În definitiv, pentru ce părăsisem pe Mihaela? Ce anume mă

determinase să fac acest pas necugetat? Îmi era frică de ea, frică de

dragostea ei atotputernică? Mă temeam să n-ajung sclavul Mihaelei?

Ce raţiune avea teama asta obsedantă? Ea mă iubea (de asta eram

sigur), eu nu ştiu dacă o iubeam (poate că o iubeam, de vreme ce

toată făptura mea o dorea). Atunci, pentru ce provocasem ruptura

prosteşte? Ca să n-ajung să-mi pierd capul şi s-o iau de nevastă?

La urma urmei, pentru care motiv să n-o iau? Fusese o fată

cuminte pînă la mine, fusese a mea, era frumoasă, cultă, inteligentă

(chiar sclipitor de inteligentă). Avea în plus nenumărate însuşiri

sufleteşti. Şi apoi ne iubeam şi asta era principalul.

Am observat, cu surprindere, că nu întâmpinam nici o împotrivire

lăuntrică punînd această problemă a însurătorii. De ce atunci

rezistasem cu atîta înverşunare contra acestei sperietori închipuite.?

Era doar atît de simplu s-o iau de soţie. Aveam o carieră bună în

perspectivă, ea tot aşa, peste un an devenea profesoară. Chiar

părinţii mă iscodiseră, de cîteva ori, dacă n-am de gînd să mă

căpătuiesc odată. Cred că n-ar fi avut ce obiecta dacă le aduceam

pe Mihaela, drept noră.

Acceptarea acestui gînd îmi pricinui o destindere, o uşurare. Mi

se ridicase parcă o greutate de pe suflet. Totuşi, trebuie să adaug că

îndărătul acestei bucurii, stăruia o teamă nedesluşită, care lucra

mocnit. Din cauza ei mă trezeam, uneori, cu hotărîrea zdruncinată,

gata, gata să se prăbuşească.

Luptam încă… Reclădeam, cu o sumedenie de argumente nod

(izvorau potop) zidăria surpată şi reuşeam s-o consolidez.

Aş fi vrut să-i scriu Mihaelei, să-i aduc la cunoştinţă hotărîrea

mea, să-i fac o bucurie. Luasem plic şi hîrtie, eram gata să încep.

Dar teama aceea subconştientă îmi paraliza tentativa.

„Nu te pripi ― îmi sugera monologul interior. Chibzuieşte pe

îndelete. Dacă între timp ea şi-a mutat gîndul şi rămîi descoperit?

Tatonează mai întîi în ce ape se scaldă şi apoi…”

Nu i-am scris. Bineînţeles, nu renunţasem la proiect, îl amî-nam

doar. În orice caz aveam un punct de plecare cîştigat: hotă-rîsem să

mă însor în principiu. Asta era esenţial: restul avea să urmeze de la

sine.

Săptămînile următoare, ideea căsătoriei pierdu o bună parte din

teren. Un argument neaşteptat veni să-mi răstoarne, încă o dată,

hotărîrea coaptă şi mă conduse la un compromis. Judecam astfel:

― De ce să mă însor de pe acum cu Mihaela? Cine mă zoreşte?

Voi continua să trăiesc cu ea un an, doi, trei, pînă ce ne vom acorda

reciproc însuşirile: Dacă convieţuirea noastră înfrunta mai departe

vremea, era indiciul cel mai sigur că ne-am căsătorit. Trecerea pe la

ofiţerul stării civile nu mai însemna în cazul acesta decît o simplă

formalitate, pentru că principalul se făcuse deja.

Se părea că ajunsesem la soluţia cea mai bună.

Angajat în aceste preocupări m-am întors în Capitală decis să mă

împac cu Mihaela. Din Gara de Nord m-am dus direct la fosta mea

locuinţă din strada Amzei. Nu călcasem cu piciorul pe la mansardă

de cîteva luni şi aveam impresia că trecuseră de-atunci ani întregi.

Nu era nimeni pe-acasă la ora aceea. Inima îmi bătea năvalnic,

cuprinsă de emoţie că, poate, voi da cu ochii de Mihaela. Dar timpul

nu sade pe loc, schimbă multe lucruri. Pe uşa odăii unde locuia,

apăruse o carte de vizită cu nume străin. Un fior rece mă spintecă

de sus pînă jos. Va să zică se mutase Mihaela? Unde s-o fi mutat,

cerule? Şi mai cu seamă pentru care pricină?

Am bătut pe la uşile colegilor. Nu răspundea nici unul. Numai

Charlot era acasă, dormea încă la vremea prînzului. Cam morocănos

că-i tulburasem bunătate de somn, dădu drumul glasului:

― Mansardiştii noştri sînt plecaţi toţi în păr. Numai eu am rămas

să mă prăjesc aici toată vara.

― Dar, încolo, ce noutăţi? Am văzut că aveţi un chiriaş nou, l-am

întrebat cu intenţie.

― Apoi au plecat „contesele de Vilafranca”.

― Ce-or fi păţit de s-au mutat? l-am descusut mai departe.

― Aia mică (era vorba de Mihaela), nu-i prea pria atmosfera.

Slăbise ca o scîndură.

I-am mai pus cîteva întrebări ca să aflu adresa Mihaelei, dar

Charlot habar n-avea. L-am lăsat în pace să-şi continue somnul şi

am plecat cu neliniştea în suflet, avînd presentimentul că se

întâmplase ceva grav.

Unde s-o găsesc în necuprinsul Bucureştiului? Pe cine să întreb

unde sade? Cine ar putea să-mi îndrepte paşii pe urmele ei?

Am căutat pe Aurora, colega de la Drept (aceea care mi-o

prezentase în seara balului mediciniştilor). Nădăjduiam că îi cunoaş-

te adresa, şi pe ea aş fi putut s-o întreb deschis. Ghinion: era în

provincie. M-am gîndit atunci la Cici, prietena ei. Dacă nici asta nu

ştia unde şade Mihaela, nu răminea decît să mi-o descopere

întîmplarea. Mă păştea însă nenorocul. Riţa îmi dădu de veste că

fiica proprietarului plecase la mare.

Ce fel, toată lumea părăsise Capitala ― gonită de arşiţă? (Era,

într-adevăr, pe la sfîrşitul lui august.) Poate plecaseră şi ele, surorile

Deleanu. Ce era de făcut? Să aştept aşa sine die? Pînă cînd? N-

aveam răbdare, trebuia s-o găsesc cît mai repede chiar dacă s-ar fi

refugiat la capătul pământului.

Hoinăream, buimac, toată ziua pe străzi, nădăjduind absurd că

aş putea s-o întîlnesc din întîmplare. Orice fată pe care o zăream de

departe mi se părea că e ea! Şd tresăream cu sufletul la gură. În

cele din urmă ini-am dat seama că e pur şi simplu stupid ceea ce

făceam.

Reveneam acasă, frînt de oboseală, în camera mea pustie.

Coleşiu cu care îmi împărţeam urîtul (Veveriţa şi Urangutanul erau şi

ei plecaţi) mă mustra mereu:

― Rău ai făcut, nepoate, că v-aţi certat. (Nu ştia, nu-i spusesem

adevărul, ştia numai că ne-am certat.) Mare greşeală! Caută şi

împac-o! O fată ca ea nu găseşti de două ori. Nu te uita aşa la mine,

că ştiu ce spun.

Moşneagul descoperindu-i valoarea pe care orbirea mi-o mini-

malizase, îmi împlînta cuţite în rană. Şi astfel întărîtat de marele ei

preţ, îmi dublam şi triplam eforturile de a o găsi.

Dar unde s-o caut? Cum să dau de urma ei? Epuizasem toate

mijloacele omeneşti şi aşteptam acum să-mi vină în ajutor o

întîmplare cerească, o minune…

Ciudat! De unde izvora încrederea asta oarbă în hazard? Şi într-

adevăr, se întîmplă ceva neaşteptat… aşa de neaşteptat!…

IV

Menajera lui Coleşiu mă anunţă într-una din zile:

― Domnule Tudor, vă caută o doamnă.

Am zvîcnit ca la atingerea unui curent electric.

― N-o fi Mihaela?

Pe loc am respins ipoteza. Cum să fie ea? Dar cine alta? Care din

cunoştinţele mele ştia unde stau şi venea să mă caute?

Am ieşit în antreu s-o întîmpin. Şi iată-mă faţă în faţă cu… Alexa,

sora Mihaelei. Trăsnet ca din senin! M-am uitat lung la ea. N-am

recunoscut-o decît după cîteva clipe, într-atît mă uluise surpriza.

― Pe mine mă căutaţi? am îngăimat cu glasul pierit.

― Da, vreau să-ţi vorbesc. Pot să intru?

N-a aşteptat s-o poftesc. A pătruns în cameră cu paşi siguri şi aer

de stăpînă. Era voluntară, chiar marţială, ca un comandant de oşti.

Oricine intră într-o încăpere străină, mai ales o femeie, o

examinează sumar transformînd-o la dimensiunile sale. Alexa

refractară acestui proces de adaptare s-a aşezat direct pe scaun şi

cu un gest autoritar mă invită să stau pe alt scaun, în faţa ei. Apoi

zise:

― Cred că bănuieşti motivul pentru care mă aflu aici. De aceea

găsesc că-i potrivit să intru de-a dreptul în chestiune. Dar mai

înainte de asta, vreau să-ţi pun o întrebare:

― Vă rog.

― Ai ştiut, pînă acum, că Mihaela e însărcinată?

M-am uitat la ea îngrozit, făcând un gest involuntar de sur-

prindere.

― Habar n-aveam! Vă dau cuvîntul meu de cinste.

― Nu-i nevoie! Am ghicit din tresărirea dumitale. Ei bine, află că

sora mea trebuie să nască.

― Vorbiţi serios? Cum s-a întîmplat?

Alexa avu un surîs acru, ironic.

― Cred că în privinţa asta dumneata trebuie să ştii mai bine

decît mine.

Am îndurat greu săgeata.

― N-a încercat să scape de sarcină?

― S-a ferit de mine, singura care o puteam ajuta. Cînd am aflat

era prea tîrziu…

― Aşadar, trebuie să nască? am îngăimat îngrozit.

Alexa a confirmat plecînd capul.

― Am dus-o la un medic, rubedenie cu noi, care ar fi ajutat-o cu

orice risc. Nu s-a putut. Aceasta e situaţia… După cum vezi, nu-ţi fac

nici o imputare pentru că ai abuzat de nevinovăţia ei. La ce bun? Eu

sînt mama ei de cînd am pierdut-o pe mama noastră adevărată, şi

acum, cînd pe Mihaela o pîndeşte dezonoarea, vin şi te întreb: ştii

care este datoria dumitale?

― Datoria mea? Ce vreţi să spuneţi?

― Am pus o întrebare clară. Dacă eşti om de onoare, dacă ai

simţămînt omenesc, trebuie, ai obligaţia morală de a repara tot răul

pe care l-ai făcut. A fost o fată cinstită şi nu merită situaţia pe care i-

ai creat-o.

― Domnişoară Deleanu, e adevărat că între noi a existat o

legătură, asta n-o pot tăgădui. Chiar merg mai departe şi vă

mărturisesc că şi acum ţin la ea şi dacă ne-am despărţit vina e

numai a Mihaelei.

― În ce fel s-a făcut vinovată faţă de dumneata?

― Nu mi-a răspuns la ultimele două scrisori pe care i le-am trimis

şi asta mi-a dat să înţeleg că nu mai ţine la mine.

Cu toată minciuna grosolană, apărarea mea păru de-a dreptul

lamentabilă.

Alexa surîse muşcător, ca adineauri (un surîs care îmi provoca

durere fizică).

― Mi se pare ciudat că nu ţi-a răspuns la scrisori, dar ţi-a jertfit

totul. Care lucru cîntăreşte mai mult? Eu nu vreau discuţie multă. Nu

cunosc intenţiile dumitale de viitor. Poate visezi o partidă bogată,

poate urmăreşti o situaţie. N-ai însă dreptul să zdrobeşti o viaţă

pentru aceste ambiţii.

― Mă rog, cum vedeţi ieşirea din impas?

― Nu-i decît o singură soluţie: să te căsătoreşti cu Mihaela,

pentru a da o legitimare copilului. După asta, eşti liber să divorţezi,

pentru că o convieţuire împotriva sentimentelor dumitale nu-ţi

impune nimeni. Aşadar, e vorba de o căsătorie de convenienţă. N-ai

dreptul să i-o refuzi. Ce-mi răspunzi?

― Primesc!

Alexa se ridică şi-mi întinse mîna.

― Eşti mai corect decît m-aşteptam.

― Domnişoară Deleanu, de vreme ce aţi venit aici aş vrea să nu

vă pară rău de cele ce s-au întâmplat. Poate a fost un rău, dar de

atîtea ori răul aduce binele! Un lucru aş vrea să vă rog: să nu-i

spuneţi Mihaelei că m-aţi găsit. Ea nu trebuie să ştie că între noi a

intervenit o învoială. Cred că ar prefera să i se întîmple orice, decît

să fie umilită astfel.

― Habar n-are că mă aflu aici. Mai mult: nici nu-i trece prin

minte că te-am descoperit.

― Cum nu v-a mărturisit chiar ea?

― Nici gînd. Mai repede ar fi amuţit decît să rostească numele

aceluia cu care a avut legătura.

― Atunci de unde aţi aflat adresa mea?

― Am pus mîna pe două scrisori, pesemne ultimele.

― Bine aţi făcut. Sînt cel dintîi care mă bucur. Voi căuta să mă

apropii de Mihaela, de data asta cu consimţămîntul dumneavoastră.

Apoi, cuprins de o generozitate subită, care făcu să mi se

umezească ochii, am continuat: De altfel, domnişoară Alexa, (mi-o

apropiam spunîndu-i Alexa în loc de Deleanu), mă gîndeam să mă

însor cu ea, chiar înainte de a veni dumneavoastră aici. Dar stăteam

la îndoială. Din anumite motive. Acum sînt hotărît: nu vreau o

căsătorie de convenienţă, ci una adevărată, din dragoste. Şi, ştiind

că sînteţi ca şi mama Mihaelei, vă cer mîna ei…

Cum să descriu uimirea şi bucuria bietei fete bătrîne? M-a

îmbrăţişat cu ochii în lacrimi, iar eu i-am sărutat mîinile copleşit de

fericire. Apoi, pus pe destăinuiri, i-am mărturisit într-o avalanşă de

fraze cît o iubeam pe sora ei, cum, ars de dor, revenisem în

Capitală, cum o căutasem la vechea adresă, apoi străduinţele de a o

regăsi cu orice preţ.

― Du-te la ea şi linişteşte-o, sărmana! m-a îndemnat Alexa. Vă

las timp până diseară.

Şi vrednica femeie mi-a spus unde se mutaseră, apoi a plecat cu

inima mai uşoară. Am condus-o cu privirile pînă s-a făcut nevăzută

pe după colţul străzii.

Aşadar, se întîmplase minunea pe care o aşteptam cu o încredere

atît de nejustificată. Însă, în ruptul capului nu m-aş fi gîndit la

intervenţia Alexei şi la situaţia în care se afla Mihaela, deşi, la drept

vorbind, trebuia s-o prevăd măcar ipotetic.

Am lăsat în plata Domnului toate considerentele cu şi fără rost şi

m-am repezit la cea mai apropiată staţie de taxiuri.

― Strada Sapienţei…

Maşina gonea destul de iute, dar nu pe măsura nerăbdării mele.

― Mînă, te rog, mai repede.

Şoferul stopă în faţa unei case cu mai multe etaje. Am urcat

treptele cîte trei şi am ajuns în faţa unei uşi pe care sta lipită o carte

de vizită: Alexandra Deleanu.

Inima îmi bătea să se spargă. Nu atît din pricina scării urcate în

grabă, ci a… emoţiei care mă copleşise. Doamne, ce surpriză pe

Mihaela cînd m-o vedea. Şi cum va sări în sus de bucurie, auzind că-i

propun să ne căsătorim…

Am ciocănit discret, cu răsuflarea tăiată. Uşa se desfăcu îndărăt,

iar în deschizătură se ivi capul iubitei mele.

― Bună ziua, draga mea…

N-am îndrăznit să-i spun Aimée din capul locului. Ea s-a tras

brusc înapoi, slobozind un ţipăt. Ce însemna asta? Se speriase de

mine?

― Ce cauţi aici? m-a întrebat după aceea cu voce aspră, care nu

era a ei.

― Ce caut? am bîiguit privind-o lung ca pe o străină.

Doamne, n-o mai cunoşteam. Avea faţa palidă, suptă, parcă

zăcuse luni întregi în spital, luptând cu moartea. În jurul ochilor se

iviseră cearcăne vinete, iar privirea nu mai semăna cu a ei. Unde

era Mihaela, unde frăgezimea, neastîmpărul şi frenezia ei de viaţă?

Mă duru că o găseam aşa de schimbată faţă de cealaltă pe care o

purtasem în mine. Cît trebuie să fi suferit! Şi asta numai din cauza

mea. Pentru că un gînd scelerat mă îndemnase să-i trimit scrisorile

acelea blestemate. Cum de nu mi-am dat seama ce prăpăd avea să

se dezlănţuie în urma mea! Dar, lasă ― de acum încolo lucrurile se

vor îndrepta, totul va merge pe făgaşul normal. Dealtfel pentru asta

venisem. (Gândurile şi întrebările acestea îmi veniră şi se

consumară în mai puţin de o clipă.)

― Te rog, domnule, să pleci, rosti Mihaela cu glas poruncitor.

Bineînţeles am luat în glumă concedierea. Eram prea bine dispus

ca să mă supăr dintr-atîta. Ş-apoi acel domnule suna atît de strident

în gura ei!

― Bine, am să plec, dar nu m-ai întrebat pentru ce am venit.

(Cînd o afla că am de gînd s-o iau de soţie are să leşine, fără

îndoială.)

― Nu ştiu şi nici nu mă interesează! mi-a retezat-o brusc.

Am surîs. Eram prea sigur de mine, ca s-o iau în serios. Probabil

că acest surîs al omului călare pe situaţie care miji imper-tinent pe

faţa mea o durea, o jignea chiar, în contrast cu suferinţa ei. De

aceea îmi azvîrîi, necruţător, în obraz:

― Tot ceea ce s-a petrecut între noi a fost o eroare!

Eroare? Greul cuvînt mi-a izbit auzul ca un ciocan. În felul cum îl

pronunţase, părea că rănile ei cicatrizate o aduseseră în faţa unei

hotărîri coapte.

― Chiar la o eroare ai redus dragostea noastră? Se vede atunci

cît preţ puneai pe dînsa. Ţi-am mai spus şi repet: scrisoarea de

despărţire n-a fost decît o simplă încercare de a-ţi verifica

simţămintele, o capcană pe care ţi-am întins-o.

― Parcă eu spun altfel? Şi ţi-ai dat seama că n-am decît dispreţ

pentru tine. Şi cu asta am isprăvit.

― Dar n-am isprăvit eu. Admit că am comis o greşeală cînd ţi-am

scris scrisoarea aceea prefăcută…

― Prefăcută? Nu. Era singura scrisoare sinceră din cîte mi-ai

scris.

― Mihaela, îţi dai seama ce spui? Tot ce s-a petrecut între noi a

fost o minciună?

― Nici atît: uneori minciunile sînt aşa de frumoase! Ceea ce s-a

petrecut între noi a fost ceva odios, înţelegi? Aşa cum e odios să

semeni un crin în mocirlă. Dar am vorbit prea mult şi nu-mi face

bine. Te rog să pleci.

Nu numai că-mi pierise cu desăvîrşire buna dispoziţie, dar

simţeam că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Ca un disperat, care

în clipa primejdiei se agaţă de un pai, aşa m-am agăţat de o frază

pe care o citisem cîndva. (Credeam că va face efect.)

― Nu voi pleca de aici pînă nu voi simţi în tine pe mica mea

Aimée de odinioară.

― Aceea a murit. Din cenuşa ei s-a născut alta care vede

limpede şi judecă sănătos…

― Dacă judeci sănătos, de ce mă judeci aşa de aspru? De ce nu-

mi dai posibilitatea de a repara greşeala?

― Să repari? Acum? Tocmai acum?

Şi fixînd un punct în spaţiu, adăugă cu un zîmbet dispreţuitor:

― Sînt greşeli care nu se mai pot repara!

― Exagerezi, Mihaela, nu poate să fie vorba de aşa ceva.

― Dimpotrivă, tocmai de asta e vorba. Dealtfel, n-ai să înţelegi

niciodată unele lucruri. Iată de ce e mai bine să ne vedem fiecare de

drum. Te rog, încă o dată, să pleci; soră-mea poate să Se întoarcă

dintr-o clipă într-alta şi n-aş vrea să te găsească aici.

― Dar vreau eu.

― Nu înţeleg ce mai urmăreşti? Nu ţi-am dat totul?

― Aimée, draga mea! (Am întins mîinile ca s-o îmbrăţişez şi să-i

spun în clipa aceea: fii soţia mea.) Ea mă respinse cu violenţă. Fără

să vreau am surprins în gestul ei o grimasă de oroare, care îmi

sugrumă orice avînt. Covîrşit m-am lăsat pe un scaun, cătînd la ea

cu durere şi uluire. Mihaela rămase în picioare impasibilă, parcă

fugise din ea. O tăcere grea a coborît între noi ca să ne despartă şi

mai mult.

Situaţia,devenise intolerabilă, trebuia întreprins ceva ca să-i pun

capăt. Şi n-am făcut altceva decît să mă apropii de ea, să-i iau

mîinile şi să-i spun:

― Aimée, vreau să ne căsătorim… Ce-mi răspunzi?

N-am observat nici o tresărire pe faţa ei, nici o clipire a ochilor

măcar. Era toată o marmură pe care n-o muia nimic.

― Soţia ta? Niciodată! strigă răspicat, clătinînd negativ capul.

― Niciodată? De ce? Cum poţi să spui asta? Te-am jignit atît de

greu?

Tăcere. Tăcea ca piatra, cînd şi piatra ar fi trebuit să grăiască

într-o asemenea împrejurare.

― De ce? am întrebat-o din nou, aşteptînd răspunsul cu sufletul

la gură. Spune, de ce?

― Prea tîrziu! Chiar dacă aş consimţi e tot degeaba. Simt că n-aş

mai putea fi soţia ta.

Auzisem limpede răspunsul, dar nu-mi venea să cred urechilor.

Eram pradă unei halucinaţii sau mă voiam aşa? Era cu putinţă? Îi

propuneam căsătoria într-o împrejurare grea pentru ea şi mă refuza

cu dispreţ, tăinuindu-şi situaţia cînd ar fi trebuit să-mi sară de gît şi

să-mi mulţumească fiindcă o scăpăm de dezonoare? Atît de mîndră

să fie fata asta încît preferă să îndure orice consecinţe decît să

accepte propunerea mea?

― Dacă voiai să mă iei de nevastă, trebuia să mi-o spui la timp.

― Cînd? la care timp?

― Atunci cînd te iubeam.

― Şi acum nu mă mai iubeşti? (Numaidecît îmi păru că-i

pusesem o întrebare atît de nepotrivită, stupidă chiar.)

― Nu… hotărît, nu!

― Dar te iubesc eu şi ai să mă iubeşti şi tu mai tîrziu. (Şi de

rîndul acesta am dat în gropi.)

― Crezi că pentru o căsătorie e de ajuns să iubească numai unul

din noi? Doar n-ai de gînd să te însori cu un obiect.

― Mihaela, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot să cred că te-

am pierdut. Vreau să devii soţia mea şi pentru asta am venit, ea să

te cer sorei tale.

― Întîi trebuie să mă ceri mie şi pe urmă… Dacă nu vreau eu, ce

poate să facă sora mea?

Trebuia să-i arunc în faţă, sălbatic, fără cruţare: „Nebuno,

gîndeşte-te că eşti însărcinată, că soarta ta e în mîinile mele, afară

de cazul dacă nu vrei să rămîi stigmatizată în faţa societăţii şi să-ţi

creezi dificultăţi grave angajînd viitorul”.

N-am făcut-o: dădeam în vileag intervenţia Alexei înlăturînd pînă

şi ultima frîntură de nădejde ce mai rămăsese în picioare. Pe de altă

parte, gestul n-ar fi părut că pornea din iniţiativa mea proprie, ci

îndemnat, chiar impus din afară., adică despuiat de orice prestigiu.

Asta mai lipsea s-o afle, ca să prăbuşesc singura şansă de

înţelegere.

Dar ceea ce mă contraria mai mult era faptul că Mihaela nu-mi

pomenise încă nimic de sarcina ei. Îşi ascundea taina cu o mîndrie

uluitoare, cînd ar fi putut s-o speculeze în favoarea ei, adăugind:

„Uite, sînt gravidă, iar tu eşti tatăl copilului pe care-l port în

pîntece, prefer însă dezonoarea decît să mă mărit cu tine.”

Impasul în care mă aflam era pînă una-alta fără ieşire şi a

rezolva ceva în aceste condiţiuni părea iluzoriu. De aceea i-am spus:

― Te rog nu-mi răspunde acum! (Ge caraghioslîc: o rugam să-mi

răspundă şi, cînd îmi răspundea, îi ceream să amîne răspunsul.)

Acum eşti prea pornită împotriva mea. Îţi dau răgaz să te gîndeşti,

să reflectezi, să cântăreşti pe îndelete. Mai aştept o săp-tămînă,

două, o lună, cît vrei. Nu trebuie să ne pripim cînd e vorba de o

hotărîre ca asta.

― Hotărîrea mea e luată de mult şi va fi întotdeauna aceeaşi.

― Nu anticipa. Poate că te îmbunezi cu vremea, adică te întorci

la sentimente mai bune. N-aş putea să vorbesc cu sora ta?

― La ce bun? Ea nu poate schimba nimic, nu poate trece peste

voinţa mea.

― Bine! atunci mă văd silit să renunţ la un rezultat pentru astăzi.

Revin săptămîna viitoare. La revedere…

Am coborît scările cu un munte în spinare. Pînă acasă, mutilat de

prăpădul revederii, n-a fost chip să mai leg o idee. Simţeam o

imperioasă nevoie de a fi singur şi intrînd în odaie am nimerit drept

în pat. Poziţia orizontală, cu mîinile reazem sub cap, îmi dădea parcă

senzaţia unei uşurări.

Trebuia să chibzuiesc ce aveam de făcut, cum să ies din acest

îngrozitor impas. E adevărat, o jignisem destul de grav pe Mihaela

părăsind-o fără nici un motiv, după ce îmi dăduse atâtea dovezi de

dragoste. Ea nu-mi reproşase, dar, desigur, gîndea că o luasem

drept o femeiuşcă uşoară, căreia, după ce te saturi, îi dai cu piciorul,

ca unui lucru nefolositor. Şi cine îndrăznise să comită această

fărădelege? Cine îi amăgise simţirea cu o ploaie de cuvinte nesin-

cere? Cine s-a înduioşat cu ipocrizie de tragedia ei familială făgă-

duindu-i s-o apere de orice năpastă? Cine i-a jurat, numai într-o

noapte, de mii de ori c-o iubeşte? Cine a izbutit prin ingenioase

tertipuri să se strecoare în sufletu-i ca să-i jefuiască? Acela eram,

bineînţeles, eu. Judecind la rece, Mihaela avea dreptate cu carul să-

mi întoarcă spatele şi mai mult decît atît ― să se răzbune pe mine.

Mai ales că roata se întorsese în favoarea ei. Putea foarte bine să

raţioneze astfel: Ah, ticălosul, a revenit la sentimente mai bune,

acum vrea să ne căsătorim. S-o creadă el! Dacă mă iubeşte, se

cheamă că justiţia imanentă l-a pedepsit. Nici nu-i doresc o pe-

deapsă mai mare…

…Vezi, eroarea mea pornea de acolo că socoteam pe Mihaela

plămădită din acelaşi aluat ca fetele dinaintea ei care, după ruptură,

încercau să-mi schimbe hotărîrea umilindu-se în faţa mea, plîngînd

(nelipsitele crize de lacrimi), acoperindu-mă de reproşuri şi ocări. Un

singur gest din partea mea ar fi fost de ajuns ca să le împac. Nu-l

făceam, evitînd întoarcerile, şi apoi venea timpul, care vindeca

rănile. Aşa se întîmplase cu văduva, cu Dolly, cu Ninon, cu poloneza,

cu toate.

Singură Mihaela nu catadixise măcar să-mi răspundă, necum să

mă roage ca să n-o părăsesc. Îşi închisese durerea şi revolta în ea,

suferise cumplit (dovadă slăbirea ei înspăimîntătoare), fără să-mi

adreseze un cuvînt; se ivise sarcina aceea neaşteptată şi ea tăcea

mereu, cu îndărătnicie, preferind să piară de ruşine decît să se

înjosească cerîndu-mi s-o ajut. Rămăsese asemenea unei naufra-

giate pe o insulă pustie. Cui să-i ceară un sprijin, căci nu se putea

destăinui nimănui, şi totuşi nu apelase la mine. Fără îndoială aş fi

scăpat-o de sarcină şi dacă n-am făcut-o la timp (şi nu din vina

mea), voiam măcar acum să îndrept tot răul cerîndu-i să-mi fie soţie.

Dar ea-mi opunea un nu categoric, crispant, definitiv.

M-am umilit pentru prima dată în faţa unei femei… Şi dacă aş fi

cîştigat măcar ceva cu preţul acestei umiliri! Nu, umilirea nu merge

mînă-n mînă cu biruinţa.

Deşi aveam uneori porniri de revoltă împotriva Mihaelei, ele nu

ţineau mult şi, cînd îmi revenea luciditatea, începeam s-o preţuiesc,

s-o admir chiar pentru atitudinea ei intransigentă. Ah, draga de ea,

era demnă, dintr-o bucată, şi bucata aceasta avea tăria oţelului.

Făcuse o greşeală cedîndu-mi în afara căsătoriei, dar ştia să îndure

consecinţele cu fruntea sus.

Remarcasem cu surprindere că ideea căsătoriei cîştigase în mine

un teritoriu considerabil. Fusese de ajuns o intervenţie din afară (a

Alexei) ca să înlăture orice piedică. Fără acel îndemn exterior poate

aş fi ezitat, mai aveam încă rezerve de făcut, dar toate acestea

dispăruseră brusc, cînd mi se pusese în vedere că aveam de

îndeplinit o datorie de onoare. Desigur, un compromis. Dacă nu mi-

ar fi plăcut s-o iau pe Mihaela, chestiunea datoriei de onoare nu rn-

ar fi stînjenit nici cît negru sub unghie.

De la un timp am început să văd cu alţi ochi situaţia în care

fusesem pus prin refuzul atît de categoric al Mihaelei. N-o mai

consideram atît de gravă, ba, din contră, privind dintr-o anumită

perspectivă ea prezenta unele avantaje pentru mine.

Ce aş fi spus, de pildă, dacă în urma celor întîmplate, Mihaela mi-

ar fi sărit de gît cînd i-am propus căsătoria? Fără îndoială, aş fi

preţuit-o mai puţin decît o preţuiam acum, deşi la una ca asta mă

aşteptasem oricum. Înlăturam din capul locului bănuiala că în

atitudinea ei ar fi ceva preconceput, în sensul că-mi întindea o

cursă. Nimic nu fusese pregătit, habar n-avea că voi reveni pocăit,

cu cenuşă pe cap. Nu, Mihaela era deschisă, francă şi nu se preta la

jocurile vicleniei feminine.

Aveam nevoie de Alexa. Trebuia să stau de vorbă cu ea, să-i

comunic, în primul rînd, rezultatul întrevederii şi, în al doilea rînd, să

chibzuim împreună ce era de făcut. Acum. Îmi devenise aliată şi

luptam cot la cot pentru a muia îndîrjirea Mihaelei. Poate avea o

părere, o soluţie, oricum, ea era aceea care trebuia să aducă pe

soră-sa la sentimente mai bune. I-am scris cîteva rînduri la serviciu,

că vreau s-o văd cît se poate de repede. Cum a primit scrisoarea mi-

a telefonat şi ne-am întîlnit în aceeaşi zi. Punînd-o la curent cu cele

întîmplate, m-am mirat că nu citeam pe faţa ei dezaprobarea mult

aşteptată. Mi-a spus răspicat:

― E prea mîndră, trebuie s-o luăm cu duhul blîndeţii. Pînă la

urmă n-o să aibă încotro. Dealtfel, în situaţia ei, nici nu are de ales.

Am pus în aplicare un plan de lucru bine organizat, cu stăruinţe

zilnice, corespondenţă asiduă şi intervenţii de-ale rudelor. După un

timp Alexa începu să arate îngrijorare:

― E nemaipomenit ce se întîmplă; Mihaela opune o rezistenţă

inexplicabilă. Nu vrea să audă in ruptul capului de măritiş. Nu o

singură dată mi-a spus: mai bine moartea decît o căsnicie în

asemenea condiţiuni. E de ajuns să deschid vorba ca ea să pă-

lească, s-o apuce un tremur nervos.

Ascultam îngrozit, mi se părea că-i vorba de altcineva, nu de

Mihaela. Şi totuşi…

― S-ar mărita cu primul venit, spunea Alexa, oricine ar fi şi

oricum: urît, sărac, numai s-o vrea, dar cu dumneata ― nu. Şi

probabil are să-l găsească. Altfel, zice că ştie ce-i rămîne de făcut.

― Se gîndeşte la sinucidere?

― Vezi bine. Asta mă îngrijorează mult. După ce am atîtea

necazuri pe cap trebuie de-aici înainte s-o supraveghez îndeaproape.

Cu adevărat, lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce. Chiar Alexa.

femeia călită, care luase aprig viaţa în piept, îşi cam pierduse cum-

pătul.

O ascultam, mai mult înţelegeam intuitiv ceea ce spunea, pentru

că gîndurile mele zburau în altă parte şi nu puteam să prind decît

crîmpeie din frazele ei. Şi starea asta de golire şi apăsare nu mă

părăsi tot timpul.

După cîteva zile, am primit un bilet din partea Alexei:

„Nici o îndreptare, îmi scria. Dimpotrivă, s-a mai întîmplat ceva

nou care agravează situaţia. Un tînăr, nu ştiu prea bine ce-i cu el, de

unde şi cum a răsărit, o cere de nevastă. (Citind: un tînăr, am văzut

cu ochii minţii pe individul cu care o surprinsesem sţînd de vorbă în

holul hotelului, la Constanţa.) Mihaela e dispusă să-i mărturisească

adevărul şi dacă el îşi menţine hotărîrea, atunci…”

― E o nebunie! am gemut ca şi cînd o mînă criminală îmi

înfipsese un cuţit în piept. Nu voi îngădui niciodată una ca asta! Mai

degrabă se va prăbuşi pămîntul în neant, decît să fie Mihaela a

altuia.

N-aveam timp de pierdut. Am ieşit afară în stradă urmărit parcă

din spate de-o armată de ucigaşi. Nu era greu să opresc o maşină,

dar inerţia în care aş fi fost silit să stau pe pernele ei nu cred că

puteam s-o îndur. Mie îmi trebuia goană, mişcare, risipă de energie,

istovire fizică. Mă loveam uneori de trecători, care întorceau capul

după mine, miraţi parcă ar fi avut de-a face cu un nebun scăpat din

balamuc. Nu mă sinchiseam ― ce-mi păsa de ei? Ajuns la locuinţa

Mihaelei, am urcat scările tot în fugă sărind vijelios treptele,

ameninţat în fiecare clipă să-mi rup gîtul. Am bătut puternic în uşă,

gîfîind, cu sufletul la gură.

― Cine e? răsună o voce.

― Eu, deschide!

O femeie înaltă şi voinică (un adevărat Goliat) se ivi în prag şi

mă cercetă ca pe o dihanie.

― Ce, vrei să spargi uşa? Mai încet nu ştii să baţi?

― Scuzaţi, n-am ştiut că…

― Pe cine cauţi dumneata?

― Nu stă aici domnişoara… domnişoara… cum îi spune?!

Buimăcit de surpriza că nimerisem în altă parte, cît şi de

săpuneala pe care mi-o trăsese namila de femeie, am avut un

lapsus penibil de memorie. Nu-mi aminteam numele Mihaelei.

― Cată-ţi de drum, băieţele, că aici nu stă nici o domnişoară.

Şi femeia, privindu-mă cu dispreţ, îmi trînti uşa în nas.

― Ce-a mai fost şi asta? mi-am spus opărit.

Greşisem etajul. Urcasem la al patrulea şi Mihaela locuia la al

treilea. Păţania, prin ridicolul la care mă expusesem, îmi muie ca

prin farmec îndîrjirea.

Am coborît scara încet, treaptă cu treaptă, şi chiar, am avut

poftă să rîd puţin de ridicola întîmplare. Asta îmi produsese o des-

tindere reconfortantă a nervilor.

Am ciocănit sfios la uşa Mihaelei, adică exact invers de cum

procedasem la etajul cu bucluc.

Chiar Mihaela mi-a deschis fără să se arate surprinsă de vizita

mea. Învăţa pesemne, am văzut pe masă un vraf de cărţi şi caiete.

(M-a mirat lucrul acesta ― cum, mai avea răgaz să-şi prepare

examenele?) Intrînd în odaie m-am simţit întrucîtva stingher, ca şi

cînd prezenţa ei nu-mi venea tocmai la îndemînă, cu toate că pentru

ea venisem. Ca s-o ignorez am făcut cîţiva paşi călcînd ca pe vată

pentru a nu stîrni un zgomot cît de mic care ar fi putut s-o supere. Şi

tot aşa m-am cufundat uşor, cu zeci de precauţiuni, într-un fotoliu de

lîngă fereastră. Mihaela s-a aşezat pe scaunul de la masa ei de

lucru, fără să se uite la mine. Aştepta probabil să deschid eu întîi

gura. În această aşteptare, se juca, preocupată, dese-nînd cu

creionul figuri pe o foaie de hîrtie.

Între noi coborîse o tăcere de plumb. Îmi sta pe buze să o întreb

ce avea de gînd să facă, s-o acopăr de mustrări pentru îndărătnicia

ei şi mai cu seamă pentru ceea ce îmi destăinuise Alexa. N-aveam

însă autoritatea morală s-o judec tocmai eu, vinovatul numărul unu.

Ar fi reacţionat numaidecît înăsprind tot mai mult rela-ţiunile dintre

noi şi aşa destul de şubrede. Cel mai cuminte lucru era s-o iau cu

binele (sau cu duhul blândeţii cum spunea soră-sa), să-i trezesc, cu

ajutorul amintirilor, simţămintele de odinioară care dormeau somn

greu. Poate în felul acesta voi reuşi cît de cît s-o înduplec. Nu trebuia

în ruptul capului să scap prilejul. Pentru că, nu ştiu, dar simţeam că

e un prilej unic, decisiv. Ciudat: pentru prima oară nu mă pricepeam

cum să deschid poarta unei discuţii. Mă frămîntam pe loc, căutînd

cuvinte alese, convingătoare. Dar ele nu veneau şi cu cît timpul

fugea, cu atît neliniştea sporea. Ah, ar fi trebuit să-mi pregătesc

dinainte frazele de efect, să studiez din vreme anumite gesturi, nu

să dau aşa buzna peste ea la voia întîmplării. O descurajare adîncă

mă cuprinsese din cauza neputinţei de-a face faţă situaţiei. Tăcerea

care creştea mă înnebunea şi nu puteam întreprinde nimic din cauza

fricii aceleia inhibitorii, ca să nu stric totul printr-o nechibzuinţă.

Mihaela, Mihaela pe care a strînsesem în braţe şi fusese una cu

mine, mă intimida acum, ca o augustă faţă.

Apoi… (şi aici vine o ciudăţenie) mi se păru că tăcerea mea e

poate mai… elocventă decît vorbirea însăşi. Ce aş fi putut să-i spun

mai mult decît îi spusesem de rîndul trecut? M-aş fi repetat, repetînd

şi rezultatul pînă la urmă. Tăcînd însă, îi stimulam închipuirea,

lăsîndu-i cîmp liber să se întrebe orice despre mine: „Ce vrea?

Pentru ce a venit? Şi dacă a venit de ce tace? E supărat pe mine?”

Atîtea întrebări stîrnite de-o simplă atitudine. Şi poate şi altele. Încă.

(într-un rînd mi-a trecut prin minte să mă ridic şi să plec fără să-i fi

adresat un singur cuvînt. M-am răz-gîndit însă ― venisem doar să

rezolv o problemă de viaţă şi moarte, nicidecum să adopt atitudini

livreşti.)

Mihaela, văzînd că mă complac în tăcere ca într-un nou mod de

comportare al cărui sens nu-l înţelegea, nu socoti potrivit să

deschidă ea cea dintîi vorba şi s-apucă să răsfoiască o carte părînd

că mă ignorează. Mi-am făcut de lucru privind absent, pe fereastra

deschisă, acoperişurile caselor învecinate şi o construcţie nouă la

care lucrau mai mulţi oameni.

„De aici, de sus, straşnic loc pentru sinucidere, îmi miji prin cap

un gînd năstruşnic. Cred că pînă jos să tot fie cincisprezece metri.

Destul ca să te faci una cu pământul. Ce-ar zice Mihaela dacă m-aş

arunca pe fereastră.”

Mi-am închipuit actul sub toate aspectele sale posibile. Auzeam

ţipătul ei de groază, îi urmăream fuga nebună pe scări, apoi o

vedeam prăbuşindu-se pe trupul meu zdrobit de cădere.

„De ce, Dor? De ce ai făcut asta! Te iubeam atîta! De ce m-ai

pedepsit aşa?”

O vedeam cum plmgea cu hohote şi îşi smulgea părul. Lumea se

strînsese în jurul ei, fiecare întreba în stînga şi în dreapta ce s-a

întîmplat? Atunci Mihaela, înnebunită de durere, striga către mul-

ţime ca o autentică eroină de tragedie: eu sînt vinovată, eu l-am

ucis pentru că l-am iubit prea mult.

Jalea care mă cuprinsese de propria-mi soartă îmi umezise ochii.

O lacrimă lunecă uşor pe valea obrazului stîng, apoi alta, pe celălalt

obraz. Închipuirea continuă să lucreze febril ţesînd noi scene.

Astfel, prin perdeaua lacrimilor priveam înmormîntarea mea ca

spectator nevăzut. Mihaela era într-o trăsură cu mama, dinapoia

dricului; mama o mîngîia duios, strîngînd-o în braţe mereu şi aceste

mîngîieri parcă îmi sporeau deznădejdea. Îi spunea: „De acum vei fi

copila mea, tu ai să mi-l înlocuieşti dacă n-am avut parte de el”.

Mihaela se ghemuia la pieptul mamei, frîngîndu-şi mîinile, plîngînd

amar: „nu, nu pot. Eu sînt marea vinovată! Din cauza mea a murit!

Şi n-am linişte pînă nu voi fi lîngă el”.

Trăiam aceste scene imaginare cu atîta forţă, încît m-am po-

menit plîngînd în hohote. Ca şi odinioară, în odăiţa scundă de la

mansardă, cînd o cucerisem întîia dată tot cu ajutorul lacrimilor, am

simţit şi acum paşii ei care se apropiau şovăielnici, o mînă care îmi

mîngîia părul. Apoi şoaptele ei îmi sunară în urechi, încet, ca o

adiere!

― Taci… nu trebuie!

Deşi mina era gingaşă iar şoaptele sfioase, în clipele acelea de

crispare mi se părură monstruoase, sfidătoare, adevărate unelte de

tortură.

― Lasă-mă! am strigat năbuşit, dîndu-i la o parte mîna.

Şi continuam să plîng mai tare, mai înverşunat decît pînă atunci,

de parcă aş fi fost într-adevăr la un pas de moarte.

Mihaela se apropie din nou. De astă dată îngenunche lîngă mine,

îmi luă capul în mîini şi-l puse pe pieptul ei.

― Pentru numele lui Dumnezeu, încetează! Linişteşte-te… Haide,

fii cuminte!

N-o mai ascultam. Dezlănţuit, cu zăgazurile rupte, lacrimile îmi

curgeau potop pe faţă. Am respins-o cu asprime:

― Nu mă atinge!

Deodată, ca sub imperativul unui gînd despotic am sărit în

picioare şi m-am precipitat spre ieşire. Mi-a sesizat intenţia de a fugi

şi m-a împiedicat la timp, baricadînd uşa cu spatele.

― Nu se poate! Eşti nebun? Cum ai să pleci în halul ăsta?

― Lasă-mă să trec! Ce-ţi pasă? O clipă nu mai rămîn aici.

Voiam s-o dau la o parte, dar ea rezista cu îndîrjire. O luptă

scurtă se încinse între noi. (Mă războiam cu ea folosind, bineînţeles,

numai o mică parte din forţa mea.) Mihaela, simţind că o voi răzbi,

începu să ţipe de spaimă. Poate îi era frică să nu mă sinucid

ajungînd acasă. A nutrit cert această teamă, deoarece, după ce am

renunţat de a pleca, a închis numaidecît fereastra. Ceva mai liniştit,

dar neeliberat încă de impresia zguduitoare a celor trăite în închi-

puire, mi-am şters faţa udă cu batista. La drept vorbind, mă sim-

ţeam foarte nenorocit.

Mihaela şi-a reluat locul în faţa uşii ca o strajă. Se temea încă să

nu mă răzgîndesc şi să fug? De acolo mă întrebă cu grijă excesivă:

― Nu vrei un pahar cu apă?

Întrebarea mi se păru deplasată, aproape comică. Am dat ne-

gativ din cap.

― Dar o cafea? insistă ea. Lasă-mă să-ţi fac o cafea. Ai să te

simţi mai bine.

Ah, aş fi avut o poftă nebună să sorb o cafea, dar mi-a fost peste

putinţă să primesc, ca să nu abdic de la superioritatea situaţiei pe

care mi-o creasem.

De aceea nu i-am răspuns. Ea luă tăcerea mea drept încuviinţare

şi se apucă să pregătească ceştile.

― Nu vreau nimic de la tine, înţelegi, absolut nimic!

― De ce eşti atît de rău?

Am ridicat din umeri. Ce aş fi putut să-i răspund? După o nouă

tăcere, Mihaela se apropie de mine şi, cu gesturi tandre, îmi şterse

ochii, îmi aranjă părul, îmi potrivi cravata. Am lăsat-o să facă ce voia

sau, mai bine zis, n-am avut tăria a-o împiedic. După ce isprăvi cu

dichisul am întrebat-o:

― Acum pot să plec?

― Cum vrei!

Aş mai fi rămas (o, cum aş fi rămas!), dar mă angajasem să plec

şi nu mai puteam da îndărăt. Mi-am luat pălăria.

― Adio!

Ea îmi prinse o mînă şi strîngînd-o încetişor, şopti angajant:

― Nu, la revedere!

M-am uitat lung în ochii ei. În expresia lor era ceva care aducea

cu implorarea. Nu-mi venea să cred… Dumnezeule, o adusesem pe

calea cea bună: «a mă ruga acum. I-am răspuns laconic:

― Bine, la revedere…

― …pe mîine, la tine, a adăugat sfios parcă îmi fixa pentru întîia

dată o întîlnire.

De astă dată m-a copleşit o imensă bucurie. Am avut grijă să n-o

dau pe faţă, păstrînd-o doar pentru mine.

Zei îndurători, mîine are să vină Mihaela!

Nu-mi spusese te vreau, era prea bruscă şi neverosimilă această

parcurgere de la o extremitate la alta. Dar îmi făgăduise tot pe atîta,

cu alte cuvinte. Mîine va veni! Era acceptarea, întoarcerea,

reînceputul dragostei noastre.

Va să zică îi biruisem îndîrjirea, mi-o apropiasem din nou cu

ajutorul lacrimilor tocmai cînd era cît pe-aci s-o pierd definitiv. Ceea

ce nu făcuseră făgăduielile, stăruinţele, constrîngerile şi ame-

ninţările, reuşiseră să facă lacrimile. Inima unei femei nu se topeşte

chiar dacă ai arunca-o la cuptoarele soarelui, o lacrimă însă o în-

moaie.

…Ciudate sînt unele lucruri! Plecasem de-acasă în goană, ars de

fierul roşu al geloziei (cînd Alexa îmi destăinuise că un tînăr ceruse

pe Mihaela de nevastă). N-aveam limpede în minte ce trebuia să fac,

eram prea înfierbîntat, cu temperatură mare. Poate mă gîndeam să

conving pe Mihaela de a renunţa la o căsătorie nepotrivită de care s-

ar fi căit toată viaţa; mai sigur însă că i-aş fi făcut mustrări aspre,

chiar numai pentru faptul că socotise posibilă o căsătorie cu

altcineva. Aş fi întărîtat-o desigur mai rău cu intervenţia mea

nesăbuită, tocmai cînd aveam mai multă nevoie s-o recîştig pentru

mine. Şi, iată, întîmplarea făcu să urc cu un etaj mai sus, să bat la o

uşă străină, o femeie necunoscută să-mi trîn-tească ostentativ uşa

în nas, şi păţania asta neprevăzută şi comică să-mi tempereze furia

iniţială, ca o binevenită supapă de siguranţă.

Domolit şi calm (căci aceasta era singura atitudine cerută de

împrejurare) am intrat apoi în odaia Mihaelei. Cine-mi dictase să mă

cufund în tăcerea îndărătnică ce se dovedeşte atît de necesară? Sînt

convins că dacă i-aş fi vorbit Mihaelei, conversaţia noastră s-ar fi

transformat vertiginos în ceartă. Privind pe fereastră, îmi venise

gîndul sinuciderii. Clădisem pe acest gînd o dramă imaginară. Nu

era oare pretextul ca să-mi văd lacrimile şi odată cu ele ― rezol-

varea impasului în care mă aflam?

Spuneam mai sus că pornisem la atac fără nici un plan pre-

conceput. Chiar dacă aş fi avut vreunul, sînt sigur că praful s-ar fi

ales de el. Am mers la voia întîmplării, şi întîmplarea aranjase

lucrurile mai înţelept decît ar fi făcut-o cea mai înţeleaptă minte.

Mie nu-mi rămăsese altceva decît să ascult supus sugestiile care

porunceau voinţei mele. Oare acea raţiune necunoscută alcătuise

deasupra conştiinţei mele un plan de recucerire fără greş?

Un lucru e sigur: din mecanica faptelor petrecute, mie personal

nu-mi aparţinea decît executarea.

Am aşteptat-o pe Mihaela toată ziua. Îmi spusese că vine fără să

precizeze ora. Eu n-o întrebasem, nu puteam s-o întreb, pentru că

sînt unele împrejurări cînd vrei un lucru cu tot dinadinsul, spunînd

nu sau măcar tăcînd. Înţelegerea se stabileşte pe deasupra

cuvintelor, printre cuvinte, prin gesturi şi atitudini semnificative, sau

prin glasul mut al ochilor.

În aşteptarea ei, ţeseam febril, închipuindu-mi tot ceea ce mi-ar

fi plăcut să se întâmple după sosirea Mihaelei.

O doream cu atîta rîvnă încît mi se părea că se născuse în mine

o nouă dragoste mai puternică decît cea dintîi (sau era tot cea dintîi

care datorită constrîngerilor suferite crescuse atingînd proporţii

uriaşe gata să-mi înăbuşe fiinţa).

Parcurgeam mintal istoria legăturii noastre, faptele care o

alcătuiau, atît de minunate, atît de proaspete! Mi-aduceam aminte

de prima sărutare smulsă Mihaelei (pe scară), de concertul man-

sardiştilor de pe acoperiş, de vizita temerarei cinteze care ne-a

pricinuit o bucurie fără margini. Dar călătoria de dragoste pe me-

leagurile Bosforului? Dacă ar exista raiul biblic nu s-ar ‘putea asemui

nici pe departe cu raiul construit de noi în cele două săptămîni de

plutire prin reverie.

Visarea mea cu ochii deschişi se prelungea de cîteva ore, fără a

lua seama la curgerea timpului. Dar mult aşteptata mea iubită încă

nu se arăta. Atunci am făcut un calcul al probabilităţilor în legătură

cu venirea ei, ca să-mi dau seama în ce proporţie previziunea mea

are să fie verificată de realitate.

Aşa, bunăoară, spuneam:

1. Vine Mihaela. 2. Nu vine. La punctul 1 (dacă vine) adăugam

diviziuni şi subdiviziuni: a. Va fi supărată; b. Nu va fi supărată; o

subdiviziune: ce vom vorbi. Astfel, punctul 1 (dacă vine) se dilua

într-o serie nesfîrşită de probabilităţi. Asupra punctului 2 (nu vine) n-

am insitat deloc. (Dealtfel, nici nu-mi convenea.)

Mihaela veni pe înserat şi-mi răsturnă tot calculul, pentru că…

era însoţită de Alexa şi acest lucru nu-l prevăzusem. Le-am poftit să

şadă, dar ele nevrind să rămînă am plecat cîteştrei să cinăm în oraş.

Am nimerit fritr-un restaurant şi acolo, timp de două ore, am pus

la cale căsătoria noastră, fixîndu-i data, locul şi celelalte amănute.

(Îmi stătea pe buze s-o întreb pe Mihaela cine era tînărul care o

ceruse, dar mi-am reprimat curiozitatea amînînd-o pe altă dată, cînd

aveam să fim singuri.) Eu trebuia să fac un drum în provincie pentru

a cere părinţilor consimţămîntul. Mi-era indiferent dacă mi-l dădeau

sau nu (eram major de mult). Îmi făceam mai mult o datorie filială.

Dacă mi-l dădeau,aveam de gînd să facem nunta acasă, la ţară, într-

un cadru mai pitoresc şi fireşte pe socoteala babacilor.

Mihaela se opuse. Stărui să facem nunta în Capitală, simplu de

tot, cu cheltuieli cît mai mici. În sfîrşit, asupra acestei chestiuni

rămînea să mai discutăm. Deocamdată trebuia să îndeplinim for-

malităţile la ofiţerul stării civile şi, peintru că fixasem nunta peste

trei săptămîni, am renunţat la logodnă.

Mihaela păstră tot timpul o rezervă neînţeleasă şi nu se ames-

teca în discuţie decît dacă o întrebam ceva. (Mu-mi plăcu atitudinea

ei, dar ce-mi păsa: consimţise, şi asta era principalul.) Am întreţinut

conversaţia mai mult cu Alexa, care îmi dădea prea multe sfaturi

(evident, bune) şi-mi modera înflăcărările cu mult tact.

În sfîrşit! De acum înainte burlăcia mea putea să-şi ia tălpăşiţa.

Zilele următoare le-am folosit cu formele la ofiţerul stării civile şi cu

pregătirile în vederea plecării mele la ţară. Părinţii rămaseră foarte

surprinşi de sosirea mea neaşteptată. (Trebuia să-i anunţ telegrafic.)

Fără să mai pierd vremea cu ocoluri, le-am arătat deschis scopul

venirii. Tata m-a măsurat din creştet pînă-n tălpi, fără sa scoată o

vorbă, apoi s-a interesat, fireşte, de zestrea Mihaelei.

― E săracă, i-am spus, însă de familie bună. Vom munci amîndoi

şi ne vom ţine. N-o să murim de foame. Ce vrei, n-au toţi parte de

avere.

― E o prostie ce vrei să faci. Aşa sînteţi voi tinerii: vă înflăcăraţi

la cea dintîi fantezie şi apoi vă smulgeţi părul din cap. Băiete,

căsătoria nu e dragoste, s-o ştii de la mine că eu am văzut răsăritul

soarelui înaintea ta. Întîi e foamea şi pe urmă dragostea. Voi le

inversaţi întotdeauna.

Şi dă-i, dă-i, mi-a făcut o morală aspră şi cît se poate de paternă.

Îl ascultam posomorît şi cînd sfîrşi (şi era sigur că mă convinsese) i-

am retezat-o brusc.

― Ei bine, sînt hotărât să mă însor!

― Dacă eşti aşa de hotărît, ce rost mai avea să mă întrebi?

― Şi dumneata cînd ai luat pe mama ai trecut peste voinţa

părinţilor. Tel père, tel fils!

L-am văzut pălind. Lovisem în plin.

― Nu i-am ascultat, e drept, dar nici n-am depins de ei. Afară de

asta tu n-ai copii care să-ţi judece faptele.

Atmosfera era încărcată. Seara, la cină, se instaură o tăcere de

gheaţă. Nici el nu mai adusese vorba de însurătoare, nici eu.

Numai mama, cînd am rămas singur cu ea, mă întreabă discret,

cu duioşie:

― E frumoasă?

I-am arătat fotografia Mihaelei pe care o luasem într-adins cu

mine. Îşi puse ochelarii, o cercetă cu luare-aminte şi o lumină de

mulţumire i se ivi pe faţă.

― Mititica, e aproape o copilă!

Exclamaţia mamei avu asupră-mi efectul unei mane cereşti. Am

sărutat-o de mai multe ori pe amîndoi obrajii, apoi, înşfăcînd-o în

braţe am făcut cîteva tururi prin odaie. Şi acum, cînd îmi aduc

aminte de această scenă, mă cuprinde o duioşie fără margini.

― Dacă o iubeşti, ia-o, mi-a spus. Dumnezeu să vă ajute! Cît

despre Stroie (tata), o să se înduplece cu vremea, nici o grijă în

privinţa asta.

Am revenit la Bucureşti fără un cuvînt de dezlegare din partea

tatei. Era intransigent, cu prejudecăţi, nimeni nu-l scotea din ale lui.

Pregătirile de nuntă urmau febril. Am închiriat un mic apar-

tament pe care-l găsise Mihaela şi era pe gustul ei. N-aveam mobilă:

aveam însă economiile mamei, vreo treizeci de mii de lei, bani pe

care mi-i strecurase fără ştirea tatei. Mă gîndeam:

― Hei ce bine ar fi prins acum banii cîştigaţi la ruletă. De la sine

înţeles că nu-mi părea rău de felul cum îi întrebuinţasem: am

cumpărat cu ei atîtea bucurii…

În acest timp, Mihaela se arăta mai prietenoasă cu mine. Con-

statam însă cu surprindere că evita să vorbească despre ruptură,

care constituia pentru ea un subiect tabu. Am încercat, bineînţeles,

să-l aduc de cîteva ori în discuţie, nu de alta, dar ca să-mi uşurez

vina. Nu voiam să trec în ochii ei drept un ticălos, care ademeneşte

o fată credulă şi pe urmă o abandonează, fără scrupule. O ţineam

sus şi tare că tentativa de despărţire a fost prima dată o simplă

cursă pe care i-o întinsesem. Atît şi nimic mai mult.

Oare nu eram în drept să fac, pentru liniştea mea sufletească,

acest sondaj, în fond nevinovat? Mă simţeam prins de tine

iremediabil şi ţineam cu orice preţ să-mi dau seama cît e de adîncă

apa în care te scalzi. Dacă am văzut însă că nu reacţionezi în nici un

fel, că puţin îţi pasă de ruptură, am înţeles că nu mă iubeşti. Ce era

atunci mai firesc decît să ne despărţim? Aşa am judecat.

― Te rog. Dor, dacă nu vrei să mă superi, schimbă subiectul. N-

am auzit ce ai spus: eram cu gîndul în altă parte. Vreau să uit ceea

ce s-a întîmplat şi tu îmi aduci mereu aminte.

Nu mă lăsam cu una cu două. Trebuia s-o conving, chiar cu de-a

sila, sau măcar să-i vîr în cap raţionamentele mele. Astfel reluam

mai tîrziu:

― Dacă tu crezi că nu te iubeam aş mai fi venit la tine? Aş mai fi

căutat să te regăsesc? Ţi-aş fi propus să devii soţia mea? După cum

ştii, habar n-aveam că ai rămas gravidă, cine era să mi-o spună? A,

dacă aş fi cunoscut situaţia în care te găseai, ţi-aş fi dat, desigur, o

reparaţie, ca orice om de onoare. Am făcut eu una ca asta? Nu. Te

iau de nevastă nu dintr-o obligaţie, ci numai pentru că te iubesc. Şi

atunci, dacă te iubesc, ce raţiune mă silea să rup legătura noastră?

― Dor, fii bun, nu mai stărui, mă ruga ea cu o voce duioasă,

plîngătoare. Te cred, cred tot ce-mi spui. Ce mai vrei? Îmi dau seama

că mă iubeşti mult. Merg pînă acolo şi-ţi spun că nu există oameni

de onoare care să repare prin căsătorie o greşeală, dacă nu-i

îndeamnă iubirea. Dar, te rog, să numai vorbim de asta. Nu înţeleg

de ce îţi place să deschizi mereu rănile vechi?

Tot aşa evita orice discuţie despre sarcina ei. Abia am reuşit să-i

smulg o destăinuire.

― Cred că am rămas grea din noaptea aceea pe mare.

M-am bucurat, dar vestea nu mă surprinsese. (Cînd aflasem de

la Alexa că Mihaela e gravidă, mi-a venit spontan în minte noaptea

de dragoste petrecută în cabina vaporului.)

― Dacă o fi băiat, i-am propus, îi punem numele Catarg iar dacă

o fi fată, o botezăm Principesa (numele vasului).

Într-o zi, cînd ne pregăteam să ieşim în oraş, Mihaela scăpă

poşeta din mînă. Toate nimicurile aflate acolo se împrăştiară pe jos.

― Nu s-a spart oglinda? ţipă ea speriată.

Nu se spărsese. Am strîns lucrurile în grabă şi le-am pus la loc.

Printre ele era şi o carte de vizită. Aruncîndu-mi ochii in treacăt am

citit: Nenişor, subadministrator financiar (sau administrator).

N-am dat nici o importanţă faptului, dar numele acela îmi

rămăsese tipărit în minte. (Dacă ar fi fost un nume obişnuit l-aş fi

uitat poate de atunci.) Ba îmi amintesc că am vrut chiar s-o întreb în

glumă: „Cine-i acest Nenişor? Vreun puişor?” Ea îmi luă vorba din

gură şi după aceea am uitat de Nenişor şi cartea de vizită.

Am găsit însă ocazia potrivită ca s-o descos despre o chestiune

care mă rodea mai de mult, dar nu îndrăzneam de teamă să n-o

supăr:

― Apropo, Aimée, cine te-a cerut de nevastă?

― De unde ştii? făcu ea surprinsă.

― Alexa mi-a spus.

― Ce importanţă are dacă nu-l cunoşti? N-ai afla decît un nume.

― Nu cumva e domnişorul de la Constanţa cu care te întreţineai

în holul hotelului? am spus într-o doară, mai mult s-o necăjesc. (Ce

tot aveam cu tînărul acela? De ce mă obseda necontenit?)

Mihaela păli subit. O prinsesem, se trădase… La una ca asta nu

mă aşteptam deloc.

― Aşadar, te-ai mai întîlnit cu el de atunci?

Îmi destăinui, fără să insist, tot ce a fost. Da, îl zărise întîm-plător

(bineînţeles după ce o părăsisem) într-o seară, la un film. Chiar a

condus-o acasă sub pretextul că era tîrziu. După aceea o aştepta ca

un cîine credincios ceasuri întregi, în faţa casei, s-o vadă ieşind în

oraş.

― Aşadar, te iubea?

― Sigur că da, mi-a răspuns cu un gest de cochetărie. Altfel m-ar

fi cerut?

― Şi l-ai fi luat, am descusut-o mai departe, dacă nu erai în

situaţia aceea?

A ridicat din umeri, nepăsătoare.

― Nu ştiu! Se prea poate!

Auzi, colo, asta găsise să-mi răspundă tocmai în ajunul casătoriei

noastre, i-am luat brutal mîinile:

― Îţi dai seama ce spui?

Începu să rîdă, veselă, degajată:

― Nu înţeleg de ce te temi de omul acela? Şi atunci la Constanţa

mi-ai făcut o scenă…

Avea dreptate! Observase şi ea frica ciudată care mă stăpînea.

E ridicol, mi-am spus, să mă împiedic de o umbră! Dacă Mi-haela

se mărită cu mine, înseamnă că mă preferă. Atunci ce noimă are să-

mi fac griji, de asemenea natură?

Acest raţionament mi-a redat liniştea, şi pe bună dreptate.

V

Nu mă împăcăm cu gîndul de a face o nuntă după tipic (fugeam

de stereotip). Îmi plăcea ca această sărbătoare să aibă ceva inedit,

original, care să fie totodată o surpriză de efect pentru Mi-haela (ca

plecarea neaşteptată pe malurile Bosforului) pentru a-i lăsa amintiri

cît mai tari.

Mult mi-am mai bătut capul să găsesc ceva pe plac, dar n-a fost

chip. Mă gîndeam, de pildă, să duc mireasa undeva, pe vîrful

Bucegilor, şi acolo, într-o bisericuţă de lemn improvizată ad-hoc, să

ne cununăm… Sau în largul mării, pe o navă anume închiriată… Sau

deasupra norilor, într-un avion de pasageri.

Visuri născute moarte.

Lucrurile se petrecură simplu de tot, pe pămînt. Căsătoria civilă

am făcut-o într-o sîmbătă, iar a doua zi, nunta. Am avut parte de

vreme bună şi răcoroasă. (În ajun plouase cu găleata.)

Pe la amiază m-am dus cu maşina în strada Sapientei să iau pe

Mihaela şi pe Alexa, care mă aşteptau dimpreună cu două rubedenii

de ale lor.

― Unde mergem? La ce biserică? se interesă Mihaela.

― La Sf. Petru şi Pavel.

― Pe unde vine? N-am auzit încă de ea, întrebară celelalte

persoane.

― Aveţi răbdare. Într-un ceas sîntem acolo.

― Aşa departe?

Automobilul ne transportă în goană la biserica din… Colibaşi, un

sat destul de cuprins, situat cam la 30 de kilometri de Bucureşti,

unde fostul meu coleg de facultate, Bogdan, care avea acolo un

conac spaţios moştenit de la părinţi, ne oferea o largă ospitalitate.

Invitaţii bucureşteni, veniţi ceva mai înainte cu un autobuz, ne

aşteptau. În fruntea lor se afla Coleşiu, ca un comandant de

companie.

O mulţime de săteni şi sătence se adunaseră în curtea bisericii

ca să vadă nunta de la Bucureşti.

Alexa se minuna de ideea mea care nu era deloc năstruşnică. (În

orice caz renunţasem la avion şi la vapor.)

― Nu m-aşteptam la o surpriză ca asta…

Şi Mihaela părea că se bucură, surîdea mereu şi îşi plimba fără

satur ochii incandescenţi pe decorul rural, dar nu spunea nimic. M-

aş fi bucurat dacă participa mai mult la propria-i nuntă. După slujba

religioasă, mare îi fu mirarea cînd veniră să ne facă urări foştii

mansardişti, cu Iliuţă în frunte. Charlot, încă treaz, mă bătu pe umăr,

cu superioritate:

― Bănuiam că nu-i lucru curat cu mutatul. Va să zică, la mijloc

era tot… contesa.

Tot aşa, bătrînul Coleşiu, beat de bucurie, ca şi cînd venise la

nunta propriilor lui copii, ne îmbrăţişă emoţionat (avu încă o dată

ocazia s-o sărute pe Mihaela) şi grăi:

― Nu vă spuneam, nepoţilor, că oricine şade la mine e obligat

să-şi pună pirostriile? Asta-i lege, s-a isprăvit!

― Casă cu noroc, unchiule, i-am răspuns surîzînd.

În curtea conacului ne aştepta masa întinsă şi un taraf de lăutari

băştinaşi. Am jucat hora miresei laolaltă cu flăcăii şi fetele satului,

într-o însufleţire de zile mari. Iliuţă, la rîndul lui, se apucă să cînte

din frunza-i fermecată. Ţăranii se mirau şi căscau gura la

bucureşteamul care se pricepea aşa de bine să zică doina şi alte

cîntece populare. Adevărul era că Iliuţă, deşi purta straie nemţeşti,

neam de neamul lui nu fusese bucureştean, se trăgea tot din opincă.

Nuntaşii petreceau în lege, băutura îi antrenase la joc şi veselie.

Numai eu sufeream de o grijă apăsătoare, absurdă, care în răs-

timpuri lua forme de spaimă neînţeleasă. Încercam s-o alung cu ra-

ţiunea (dealtfel n-avea nici un sens) şi izbuteam pentru o bucată de

timp; dar după aceea revenea tot mai obsedantă şi neliniştitoare.

Aveam simţămîntul că se petrece ceva anormal cu această

căsătorie, că-i lipseşte ceva, că nu-i decît o simplă înscenare. Iată,

mă aflam la propria-mi nuntă şi totuşi nu eram convins că mă însor.

Oare lipsa părinţilor sau altceva neconform cu festivitatea să fi

contribuit la sporirea acelei stranii îngrijorări? Nu ştiu, nu-mi dau

seama ce anume a fost.

Nu-mi venea de nicăieri o încurajare, nici chiar din partea

Mihaelei. Ah, dacă ar fi apărut cinteza noastră dragă aşa cum ne

făgăduise cu ciripitul ei, cum mai zburau gîndurile absurde, ce

încredere pogora peste mine. N-a venit, n-aveam s-o mai văd nicio-

dată.

Trăiam clipe cînd mi se părea că pămîntul de sub picioare prinde

a se scufunda cu mine. De teamă apucam mîna Mihaelei şi o

strîngeam…

― Ce ai? mă întreba ea, cam contrariată.

Nu înţelegea… Ce-i drept nu înţelegeam nici eu atunci. Acum,

da… Numai că acum e prea tîrziu!

VI

La o lună după căsătorie am fost numit avocat într-un contencios

al Ministerului de Comerţ, în urma unei recomandaţii a profesorului

Tîrnoveamu, bun prieten cu secretarul general. Slujba nu era grea;

studiam dosare, obţineam termene şi amînări, iar mai tîrziu, cînd m-

am familiarizat cu lucrările, am început să redactez avize şi chiar să

pledez procese. Şeful contenciosului mă preţuia. L-am auzit odată

spunînd cuiva despre mine:

― Are spirit juridic, băiatul!

Nu ştiu dacă aveam sau nu, dar mă pricepeam să aştern pe

hîrtie, cu abilitate, un aviz într-o formă care nu lăsa nimic de dorit.

În acelaşi birou lucra şi prietenul Bogdan, la conacul căruia

făcusem nunta. (De fapt el îmi indicase vacanţa postului.) Era gras,

mătăhălos, cu un cap enorm, dar foarte simpatic şi bun ca pîinea

caldă. Cu timpul, se împrieteniră şi soţiile noastre. Ne făceam vizite

reciproce, ca să omorîm după-amiezile plictisitoare de duminică, sau

ne duceam împreună la teatru.

Odată, cînd Bogdăneştii veniră la noi, se încinse o discuţie

aprinsă pe tema unei drame pasionale care stîrnise multă vîlvă.

Era vorba de cunoscutul autor dramatic Dimitrie Albu, însurat cu

o frumoasă şi talentată actriţă, Iolanda Manole. Căsnicia ţinea de

trei ani, fără zguduiri, pînă cînd o anonimă vesti pe soţ că soţia îl

înşală cu un prieten, el însuşi scriitor. Torturat de gelozie, acesta

făcu o mare scenă soţiei (ca în actul al II-lea al pieselor sale) ca să

afle adevărul gol-goluţ. Ea plînse, îşi smulse părul, leşină, susţinînd

pe toate tonurile că-i rămăsese credincioasă fiindcă îl iubea ― şi-l

iubise totdeauna. Într-un cuvînt, femeia se apără cu prea multă

înverşunare ca să fie crezută. Soţului nu-i fu greu să-şi dea seama că

actriţa juca teatru şi acasă, nu numai pe scenă. Cedînd unor

reminiscenţe ale educaţiei religioase, o tîrî într-o biserică punînd-o

să jure în faţa Sfintei Fecioare că nu l-a înşelat. Jurămîntul era pentru

el, în aceste circumstanţe, suprema dovadă de inocenţă. Soţia

îngenunche în faţa icoanei şi jură cu evlavie că-i nevinovată ca o

mieluşea. După acest act solemn căsnicia zdruncinată îşi reluă

mersul, bărbatul se linişti. Dar nu pentru multă vreme. Îndoiala

scoase din nou colţii: dacă a jurat strîmb?

Şi într-o zi, prefăcîndu-se că pleacă în provincie chemat de o

telegramă apocrifă, o pîndi în preajma locuinţei amantului ascuns

într-o maşină de piaţă. După ceasuri grele de aşteptare, în sfîrşit a

apărut grăbită, deschise poarta şi se făcu nevăzută în casă. Bărbatul

năvăli în cuibul îndrăgostiţilor şi cinci gloanţe de revolver curmară

viaţa rivalului.

…Acum se judeca procesul. Toţi eram de părere că acuzatul avea

să fie achitat, chiar dacă crima fusese premeditată.

Doamna Bogdan însă (Amely, cum îi spuneam) osîndea cu în-

verşunare pe soţia infidelă.

― Cum a putut, ticăloasa, spumega ea, cum a răbdat-o inima să

jure în faţa icoanei că-i nevinovată?…

― Nu, Amely, nu trebuie s-o condamni astfel, zise Mihaela, nu

ştii ce s-a petrecut în sufletul ei…

― Eu cred că nu s-a petrecut nimic… interveni Bogdan. Multe

actriţe nu sînt altceva declt simple maşini de fabricat plăcere. Ceea

ce mă miră însă e că bărbatu-său i-a cruţat viaţa.

― Aşa se întîmplă de obicei: suprimi pe adversarul cel mai

periculos, care, la rîndu-i, te-ar putea ataca, am spus eu.

― Racine a făcut altfel, reluă Mihaela, a otrăvit-o pe femeia

infidelă, pe actriţa La Duparc.

― Care Racine, autorul Andromacăi…? făcu Amely.

― Da, da,’ chiar el.

― Habar n-aveam că a fost autorul unei drame familiale.

― Şi cum s-a întîmplat, Mihaela, tărăşenia asta?

― Nu se ştiu prea multe în privinţa asta… În orice caz tandrul

Racine, omul sensibil şi delicat, adolescentul pios de la Port-Royai,

poetul iubirii eterne, nu era chiar aşa cum ni~l închipuim noi, ci,

dimpotrivă, un om excesiv de crud, egoist şi tern. Se îndrăgostise de

celebra actriţă La Duparc, o frumuseţe a vremii, care avea darul de

a inspira des folles passions. Unii afirmă că Racine s-ar fi căsătorit cu

ea în taină. Şi după cîtva timp artista a murit în împrejurări

nelimpezite pînă azi…

― Ce s-a întîmplat, în fond?

― Ceea ce, fatal, trebuia să se întîmple. O femeie ca La Duparc,

curtată de celebrităţile vremii, Corneille, Moliere, Boileau, şi ea

însăşi fără virtuţi deosebite, nu putea să rămînă credincioasă unui

singur bărbat. Racine a preferat s-o otrăvească decît să i-o fure alţii.

Aceasta este Le Drame des Poisons. Ministrul justiţiei scria

consilierului de stat Bazins de Bezons, însărcinat cu anchetarea

cazului: „Ordinul regelui pentru arestarea lui Sieur Racine vi-l trimit

îndată ce-l cereţi”. Bineînţeles, consilierul n-a cerut niciodată

arestarea lui Racine, poet ilustru, autorul unor capodopere şi în plus

coleg la Academia Franceză pentru că a dispus fără impunitate de

viaţa unei femei ca de un lucru al său personal.

― Am deplasat chestiunea peste… două secole şi jumătate, zise

Amely. Pornind de la această faimoasă Iolanda Manole, ajunsesem

la… cinstea sufletească a femeii. Mă întreb de ce ea şi-amintit

bărbatul jurînd strîmb şi n-a jucat demn rolul de soţie, divorţînd de

un om pe care nu-l mai iubea?

― De unde ştii că n-a încercat să-l lase? Dar sînt bărbaţi

crampon care, deşi duc o viaţă infernală, nu se pot despărţi de

femeile lor. În orice caz, Amely, e foarte greu ca un om să judece pe

alt om,

― Ce-i cu tine, Mihaela? Iei partea unei infidele? am intervenit

mai mult în glumă (dar puţin şi serios). Nu cumva te simţi cu musca

pe căciulă? Să ştii, astă-seară te pun să-mi juri în faţa icoanei… că

nu mă înşeli.

― Dor, te credeam ceva mai inteligent, a ripostat ea enervată.

Ceea ce faci e lipsă de tact. Nici în glumă nu trebuie s-o spui.

― Mihaela are dreptate, încercă Bogdan să-i ia apărarea. (O

făcea mai mult din curtoazie decît din convingere.) E greu să crezi în

virtutea Iolandei Manole ca şi a consorei sale mai vîrstnice, La

Duparc: nimeni n-a alergat după ele ca să-şi tocească picioarele

pînă la genunchi. Greşeala e a bărbaţilor care şi le-au făcut soţii,

cînd de fapt ele erau flori prea parfumate ca să nu se încaiere

fluturaşii pentru polenul lor…

― Exact: soţul Iolandei, Manole n-a ştiut să se oprească la timp.

A voit să sechestreze numai pentru sine graţiile acestei femei

talentate.

― Ascultă, Mihaela, eu nu mă refer decît la necinstea actriţei. În

loc să mărturisească bărbatului: da, iubesc pe altcineva, ea a minţit

şi această minciună a provocat drama.

― Crezi că e chiar aşa de uşor să spui soţului că iubeşti pe

altcineva? izbucni Mihaela puţin contrariată.

― Nu prea miroase a bine, draga mea. Prea faci cauză comună

cu femeia adulteră, am exclamat cam surprins de atitudinea ei

dîrză, dar, ca să nu atrag atenţia Bogdăneştilor, dădui cuvintelor un

aer de glumă.

Musafirii izbucniră în rîs. Odată cu ei rîdeam şi eu într-o

dezlănţuire care mi se păru cam exagerată. Soţia mea se mulţumi

numai să zîmbească (ce-i drept, cam acru) şi să conchidă:

― În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n-

admite ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergînd pînă acolo îneît

s-o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă.

I-am dat dreptate în sinea mea. Desigur Mihaela se referea la

propria noastră soartă.

…Tîrziu, înainte de culcare, pe cînd soţia mea îşi făcea rugă-

ciunea obişnuită (era, dealtfel, evlavioasă), îmi veni în minte discuţia

pu Bogdăneştii.

― Haide, jură-mi că nu mă înşeli.

― Te rog isprăveşte cu glumele de prost gust, se îmbufnă ea şi

întorcîndu-mi spatele se vîrî în patul ei.

A doua zi sau a treia zi, Zamfira, slujnica noastră, mă întrebă pe

cînd ne servea la masă:

― Conaşule, dacă nu vă e cu supărare, l-au osîndit pe artistu

cela?

Uite ― şi Zamfira ştia de poveste.

― I-au dat cinci ani de temniţă grea. A scăpat destul de lesne.

― Şi nevesti-şi, cît…?

― Nimic. Au pus-o în libertate.

― Rău, rău, conaşule. Pe ea trebuia s-o bage la puşcărie, nu pe

el, trăzni-o-ar Sfîntul de paţachină…

― Firo, vezi-ţi de treabă, o apostrofă Mihaela. Lasă justiţia în

pace; nu-i de nasul tău.

Slujnica plecă opărită, trîntind uşa după ea.

― Toanta! De ce s-o fi amestecînd unde nu-i fierbe oala?

Atitudinea ciudată a Mihaelei îmi dădu de gîndit mult timp după

aceea. De ce luase partea soţiei infidele dacă n-avea nimic pe

cuget? Şi de ce o apără cu atîta îndîrjire? Trebuie că s-a petrecut

ceva cu ea. Prea e cu ochi şi cu sprâncene…

Pe de altă parte îmi veneau şi gînduri bune:

― Ar fi prea proastă să-şi dea astfel în petic. Cred că o face mai

degrabă din încăpăţînate, din spirit de contradicţie.

În tot cazul aveam prea multă încredere în mine, în puterea mea

asupra ei şi-mi spuneam cu o certitudine care nu suferea cea mai

uşoară contradicţie:

― Să mă schimbe Mihaela cu altul? Pe mine, cuceritorul atîtor

femei cărora le-am stîrnit rîuri de lacrimi? Nu, hotărît lucru, pentru

Tudor Petrican nu exista, nu se născuse încă infidelitatea. Cu toate

astea îndoiala (deşi pînă acum străină de simţămintele mele) mă

sfredelea mereu ca burghiul. Şi ca să mă conving de şubrezenia

acestor bănuieli stupide şi să scap de pacostea obsesiei, am

urmărit-o într-o zi pe Mihaela cu maşina, tot aşa cum făcuse

bărbatul Iolandei Manole, eroul tristei drame. După ce parcurse

cîteva străzi, ea ajunse la fosta mea locuinţă şi intră la Coleşiu, iar

seara la masă îmi povesti că făcuse mai devreme o vizită Veveriţei.

Ceea ce era foarte adevărat. În sinea mea i-am mulţumit Mi-

haelei bucuros că o cunoşteam tot mai bine ― fericit că era aşa,

cum o voiam, şi în fine trăind un simţămmt plenar că amîndoi mer-

geam pe drum sănătos.

VII

Relaţiile mele cu tata fuseseră întrerupte de cînd cu însură-

toarea. Nu ine mai scriam (mama îmi scria totuşi), iar eu deocam-

dată nu mă gîndeam la o împăcare, deşi uneori remuşcarea scotea

capul cînd şi cînd fiindcă mîhnisem pe bătrîn. Cam aşa stăteau

lucrurile, cînd mama, într-una din scrisori mă anunţă că babacul vine

la Bucureşti să se arate unui internist şi are de gînd să tragă la noi.

Suferea de o boală la stomac căreia medicii de acolo nu-i dăduseră

de hac. L-am aşteptat la gară. M-a strîns în braţe şi mi-a vorbit atît

de prietenos ca şi cînd n-am fi fost niciodată certaţi.

M-a mişcat gestul lui. L-am condus la cuibul nostru unde ne aş-

tepta Mihaela cu masa pusă. Tata era un fel de arbitru al eleganţei,

aş zice un Petronius contemporan, scrupulos în arta de a se îmbrăca

pînă la preţiozitate. Purta haine de tăietură clasică din stofă

englezească, mănuşi tot englezeşti, guler răsfrînt (Take Ionescu)

chiar pe arşiţa cea mai mare, ghetre albe, monoclu cu şnur şi baston

de trestie ou miner de ivoriu. De cînd îl ştiu exala din făptura lui o

uşoară mireasmă de paciuli.

Cînd Mihaela îl zări, i-am surprins pe faţă o mirare, ceea oe

însemna că i-a făcut o bună impresie. Nu-i vorbă, şi tata o plăcu de

la prima vedere. O sărută părinteşte pe frunte, apoi mă bătu pe

umăr cu un gest ştrengăresc:

― Haiducule, n-ai avut gust prost. Şi eu aş fi luat-o de soţie dacă

eram în locul tău.

Mihaela roşi copleşită de complimentul străveziu ce-l adresase.

Tata preţuind acest gest îmi spuse cînd ea nu era de faţă:

― O fată care roşeşte să ştii că-i soi bun.

La rîndu-i Mihaela îmi destăinui:

― Îmi place bătrînul… E bine pus la punct, nu numai pentru

Bucureşti, dar chiar pentru Paris…

Adevărul e că şi la Petricanii noştri, unde nu-l vede nimeni, tot

aşa se prezintă… Stilul face parte din firea lui.

…L-am dus la un profesor reputat care, după multe şi anevoioase

analize, îi stabili diagnosticul. Nu ştiu nici pînă acum ce avea, dar

doctorul acela îi descoperise boala. Îl internă într-un sanatoriu unde

rămase trei săptămâni ca să iasă de acolo complet vindecat, în

timpul acesta, Mihaela, fără nici un îndemn din parte-mi, se ducea

zilnic la sanatoriu să-i ţină de urît. Îi aducea reviste, jurnale, cărţi,

dar mai ales îi povestea cu darul ei neîntrecut cîte în lună şi în soare.

În felul acesta cîştigă pe teta (fire închisă) care începu s-o

preţuiască. Îmi spunea despre ea:

― Nu ştii ce e mai mult: deşteaptă sau frumoasă? Başca ―

instruită… Cînd o fi avut timp să citească atîta?

― Ast? e zestrea ei, tată. Banii se pot cheltui, chiar pierde.

Averea minţii rămîne însă neatinsă: nu s-a născut pînă acum hoţul

care s-o fure.

― Ştiu unde baţi… Dacă aş fi cunoscut-o mai demult, nu m-aş fi

împotrivit s-o iei, fii sigur. Ba, dimpotrivă, te-aş fi împins…

N-am apucat sâ-i exprim bucuria pentru această schimbare de

atitudine în favoarea noastră. Uşa s-a deschis şi Mihaela a pătruns în

rezerva spitalului unde se desfăşura acest dialog. Venise de la un

control făcut la „maternitate”. Sarcina evolua normal, iar sorocul

fericitului eveniment era după calculul medicului peste două luni.

― Ah, abia aştept flăcăul… să-l joc pe genunchi, se bucură tata.

Mihaela coborî ochii.

― Dacă o fi fată?

― Ce-o da Dumnezeu! Dar parcă tot mai mult mi-ar plăcea băiat,

…Cu o zi înainte de a ieşi din spital, bătrînul mă chemă la el şi

se-apucă să mă descoasă, lucru pe care nu-l făcuse pînă atunci:

― Cîte parale cîştigi pe lună, băiete?

― Opt mii, tată.

― Numai atît? Hm! Şi v-ajung vouă banii ăştia?

― Nu se ajung, dar ne mai strîngem şi noi. Cînd n-avem încotro,

ne împrumutăm.

Nu-mi răspunse nimic. Urmărea în sine firul unui gînd care-l

muncea. Într-un tîrziu, reluă:

― Măi, băiete, cu leafa ta n-ai să faci mare scofală; copilul vine şi

cere, mai vine al doilea, poate şi al treilea şi greutăţile cresc. Eu ştiu

ce înseamnă să ţii o familie.

― Ce vrei să spui, tată?

― Taci şi ascultă. Nu te băga în vorbă! Ce m-am gîndit eu:

băiatul meu n-ar trebui să fie hărţuit de grija zilei de mîine. Hrana,

să zicem c-o scoate el, de bine de rău. Dar dacă-i mai pui pe cap şi

chiria, tare mi-i frică să nu i se moaie şira spinării. D-aia m-am

hotărit să vă fac o căsuţă. Să fie a voastră, s-o stăpîniţi sănătoşi şi

să nu vă mai bateţi capul cu chiria. Că o căsuţă e mare lucru,

băiete!

Eram gata să-l îmbrăţişez, dar el mă opri, aspru, la jumătatea

gestului.

― Lasă, fără înduioşări. Asta nu mă încălzeşte pe mine. Prin

urmare, să ne înţelegem: tu află un locşor bun, să nu treacă de

300000―550 000 lei. Sau dacă găseşti o locuinţă gata, cu atît mai

bine. Se cheamă că m-am curăţat de o jumătate de milion. Numai

nu te grăbi. Caută pe îndelete şi cînd ocheşti ceva bun, bate-mi o

depeşă. Eu vin şi facem treaba. Ne-am înţeles?

Nebun de bucurie m-am repezit acasă să-i duc Mihaelei minu-

nata veste:

― Vom avea casă! Căsuţa noastră! O vilă!

Mă aşteptam să exulte de bucurie, să mă îmbrăţişeze, cu re-

gretul că n-are decît două braţe pentru asta, şi să mă copleşească

de sărutări pe care să nu le uit uşor. Teribilă cădere din cer! Surîse

preţ de o clipă, murmură un do? întrebător, convenţional, sec şi atîta

tot

Eram pur şi simplu consternat de această atitudine glacială şi nu

mă răbda inima să n-o întreb:

― Cum, ţie nu-ţi pare bine?

― Desigur, răspunse. Doar n-oi fi vrînd să ţopăi de bucurie. Vom

avea o casă. Foarte bine! Trebuia s-o avem mai devreme sau mai

tîrziu.

M-am vîrît în pat cu nefericirea în cîrcă. După explozia de bucurie

de adineauri nici că se putea un duş mai rece. Oare Mi-haela mai

purta pică tatei că se împotrivise la căsătoria noastră? E adevărat, îl

îngrijise şi-l acoperise de toate atenţiile, dar toate astea le făcuse

corect, rece, dintr-un anumit caicul. Poate (ştiu eu?) sarcina o făcea

capricioasă, iritabilă, plină de ciudăţenii.

Trebuia s-o cruţ, să trec cu vederea aceste neajunsuri şi chiar

aşa făceam. Niciodată nu m-am purtat mai concesiv şi curtenitor cu

ea ca în timpul sarcinii.

Într-o zi, cînd m-am întors acasă, după ce colindasem un cartier

întreg căutînd o căsuţă după spusele tatei, Mihaela avu o ameţeală

puternică. Se prăbuşi jos, albă ca varul, apucată de dureri atroce.

Am chemat un medic care dispuse să fie numaidecît trimisă la

sanatoriu. Avea o hemoragie puternică şi viaţa îi era în primejdie.

Fără să stau pe gînduri am internat-o la Maternitate, şi acolo lepădă

copilul.

Deşi scăpată de sarcina care îi căşunase atîtea neajunsuri, Mi-

haela arăta tristă, abătută, dusă pe gînduri. N-o mai interesa nimic

şi trăia o viaţă vegetativă, asemenea unei plante. Uitasem de cînd

n-am mai văzut-o rîzînd. Parcă o izbise o nenorocire fără leac, un

taifun crunt care-i devastase fiinţa pe dinăuntru.

Căutasem s-o consolez ca să-şi regăsească echilibrul.

― Ce-i cu tine, draga mea? În loc să mulţumeşti cerului că ai

scăpat teafără, tu îi faci mustrări? Dar, ce? S-a întmplat ceva

ireparabil? Lasă, copii mai facem noi, nici o grijă. Ştii ca nu-i lucrul

cel mai greu.

― Voiam să-l am, susţinea ea, îmi făurisem atîtea nădejdi. Mai

bine aş fi murit. Nu ştiu ce are să se întîmple cu mine…

― Aimée, iarta-mă că-ţi spun: exagerezi peste măsură. Dai

proporţii de tragedie unui fapt mărunt, fără importanţă. Dacă toate

femeile cărora li s-a întîmplat acelaşi lucru ― şi sînt milioane în

toată lumea ― ar proceda ca tine, unde am ajunge? Viaţa nu se

poticneşte dintr-atîta, merge înainte. Şi noi trebuie să ţinem pasul cu

ea.

― Ce vrei să fac dacă simt aşa…? Nici o femeie nu seamănă cu

alta. Ţineam cu orice preţ să am copilul… Ar fi fost pentru mine

icoana vie a dragostei mele de atunci…

― Înţeleg. Însă din nenorocire n-am avut parte de el. Dacă am

concepe un altul?

― Nu, n-aş mai putea. Nu-i totuna…

Era cu neputinţă s-o aduc pe linia de plutire. Am trecut în mîna

timpului această îndatorire, vraci infailibil, care tămăduieşte fără nici

un leac rănile sufletului. Dar el lucra mai încet de-cît melcul şi în

primul rînd mă acomoda pe mine cu noua stare de lucruri, făcîndu-

mă s-o accept prin puterea obişnuinţei. Ce-i drept şi Mihaela

înregistră o ameliorare, dar prea puţin perceptibilă. O duceam la

concerte, la teatru, chiar la baluri, fără a reuşi s-o înveselesc decît la

suprafaţă. În fine, dacă nu se putea altcum, tot era ceva şi atît.

Cici, care venea uneori pe la noi, părea c-o mai trezeşte din

abulie. Era veselă, plină de viaţă şi în prezenţa ei Mihaela se trans-

forma subit. Amîndouă prietenele pălăvrăgeau ceasuri întregi, scor-

monind amintiri din timpul şcolii. Rîdeau cu hohote de ticurile

profesorilor, de maniile pedagogilor, de toate nimicurile. Retrăiau, în

acele clipe, gingăşia vieţii şcolare, cînd totul era soare şi surîs.

Observînd influenţa bună pe care Cici o exercita asupra nevesti-

mii, o rugam să vină mai des pe la noi. Ea făgăduia, dar tot rar

venea. Aveam impresia că e o împiedicare la mijloc, dar că nu se

îndura să ne părăsească definitiv.

Odată, după ce petrecu prietena pînă la poartă, Mihaela reveni în

casă, răsuflînd uşurată:

― Uf, bine că a plecat şi asta.

Am rămas înmărmurit.

― Cum, nu-ţi place tovărăşia ei?

― Niciodată n-am putut s-o sufăr.

― Adevărat? Credeam că sînteţi cele mai bune prietene. Cînd

colo…

― Te înşeli. Nu mă poate suferi nici ea.

Eram din ce în ce mai uluit.

― Cum se explică atunci prietenia voastră?

Mihaela ridică din umeri, n-avea poftă de explicaţii. De fapt n-ar

fi trebuit să mă mir deloc, pentru că între femei se petrec atîtea

lucruri ciudate.

― M-a pizmuit totdeauna, adăugă Mihaela. Dar nu mi-a arătat-o

niciodată pe faţă.

― Aimée, exagerezi. Am impresia că Cici are un suflet de aur.

― Are aur fără suflet, atîta tot!…

― În cazul ăsta aş zice că s-a lins pe bot de împărăţia cerurilor.

― Nu. Cei săraci cu duhul au acces şi acolo.

Reluînd tonul serios am întrebat-o:

― Dacă n-o suferi de ce o cultivi?… De ce prelungeşti fără rost o

situaţie echivocă?

― N-a venit încă timpul. Şi afară de asta nu mă deranjează…

Dimpotrivă…

După un timp, mai spuse:

― Dacă ai şti cît am suferit datorită faptului că i-am fost chiriaşă.

Habar n-aveam că tatăl ei era proprietarul mansardei.

― Bogăţia nu constituie o superioritate, e un bun temporar.

Adevărata bogăţie e a creierului.

― O ştie şi ea. I-am demonstrat-o ori de cîte ori s-a ivit prilejul. În

anul I de facultate ne-am înscris la concursurile „Tinerimii române”,

eu ― mai mult îndemnată de Cici. Au participat peste 800 de.

studenţi şi studente de la toate universităţile din ţară.

― Şi rezultatul? Ai obţinut premiul întîi?

― Nu, al doilea.

― Şi Cici?

― N-a căpătat nimic. Nici o menţiune măcar. Deşi s-au acordat

douăzeci de menţiuni. Cînd a citit lista, s-a făcut albă ca varul, mi-a

întors spatele şi o lună de zile n-am mai văzut-o.

Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela,

am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, Tîrnoveanu. Trata un

subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau

cam aşa ,ceva). Ea manifestă, de la început, un interes viu pentru

acea temă. Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de

elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezrve în privinţa unor

concluzii. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie, m-am întîlnit faţă în faţă cu

distinsul conferenţiar, care tocmai pleca.

L-am salutat, iar el s-a oprit ca să-mi strîngă mîna. I-am

prezentat atunci pe Mihaela şi după un schimb de amabilităţi, s-a

urcat într-o maşină, iar noi am pornit-o pe jos spre casă.

Mihaela îmi luă braţul şi şopti înfiorată:

― Ce bărbat distins! Apoi adăugă pe acelaşi ton: ce mare lucru e

să fii profesor universitar!

Nu ştiu ce mă împinse s-o contrazic (poate aluzia unită cu

regretul ei că nu eram şi eu profesor).

― Te înşeli, dragă. Nu prea e chiar aşa de mare lucru!

Ea pufni, uşor contrariată. M-am prefăcut că nu bag de seamă. I-

am spus oarecum sfidător:

― Crezi că eu n-aş putea să fiu profesor universitar?

Zîmbi ironic, dispreţuitor, poate şi una şi alta. Dar nu-mi

răspunse. Zîmbetul ei mă jigni adînc, atît de adînc, încît am simţit

aproape o durere fizică.

Tot drumul pînă acasă n-am mai scos o vorbă. Mihaela, dîndu-şi

seama că-mi rănise amorul propriu, încercă să repare greşeala. Şi

luînd un ton de glumă, rosti!

― Ştiu, Dor, că ai putea să ajungi profesor universitar… Dar nu

vrei, băiatul mamei, asta-i!

Izbucni în rîs (o spusese atît de caraghios) şi totul se mistui în

uitare. Cu toate astea mi-a rămas crîncen înfiptă în creier exclamaţia

ei: ce mare lucru e să fii profesor universitar, şi nu mi-am dat seama

de asta decît mult mai tîrziu.

VIII

Din cauza avortului Mihaelei am întrerupt cîtva timp alergăturile

pentru găsirea unei case. Le-am reluat însă cu mai multă rîvnă după

însănătoşirea ei. După-amiezile, cînd n-aveam serviciu, colindam cu

jurnalul în mînă cercetînd anunţurile şi verificînd la faţa locului

imobilele de vînzare. Nu găseam însă ceva potrivit pentru noi. Sau

dacă găseam era prea scump, peste preţul indicat de tata.

În acest timp (era prin ianuarie), Novac se căsători cu Veveriţa şl

ne invită la nuntă. Făceau cununia religioasă tocmai la Turnu-

Severin, unde locuiau părinţii ei.

― Apropo, Coleşiu de ce n-a venit? l-am întrebat pe ginere, nu

cumva ai omis să-l inviţi?

― Se putea una ca asta? Am vorbit cu el la telefon şi mi-a promis

că vine.

― V-aţi mutat de mult din casa lui?

― Numai de cîteva săptămîni. Am găsit un apartament într-un

blokhaus…

Cam după o lună de la nunta Veveriţei, m-am, pomenit ca un

domn. Era şi Mihaela de faţă. S-a prezentat:

― Sînt avocatul moştenitorilor defunctului Coleşiu.

Trăsnet! A murit Coleşiu! Cînd? Cum? De ce? Am aflat pe loc

amănuntele de care aveam nevoie. Închisese ochii la cîteva zile

după nunta lui Novac, în urma unei crize care l-a dat gata în cîteva

zile. Şi noi n-am ştiut nimic. Măcar să-l mai fi văzut o dată! Mihaela

izbucni în plîns.

Bietul moşneag, înainte de a pleca în nefiinţă tot avusese un

gînd pentru noi… Îi lăsase Mihaelei, prin testament, albumul cu fo-

tografiile Yvonnei Rossignol şi plăcile de patefon care-i plăceau atîta!

Şi acum avocatul venise să i le aducă.

― Dar casa, cui a rămas? l-am întrebat într-o doară.

― Unui nepot de soră. (Şi noi care ne credeam singurii lui

nepoţi!…)

― Şi ce face? Se mută în ea?

― Nu, locuieşte la Iaşi. E locotenent într-un regiment de acolo.

Casa e de vînzare.

Da? De vînzare? Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? Ar trebui s-o

luăm noi. Asta le-ar întrece pe toate: casa lui Coleşiu, proprietatea

noastră. Cuibul acela unde ne-au rămas atîtea amintiri scumpe. De

ce nu? Sîntem cumpărătorii cei mai îndrituiţi. O parte din noi

sălăşluieşte încă acolo… Mă rog ― cît costă? Moştenitorul pretindea

700.000, bani peşin. Hm, cam scump. Face, fireşte, dar să lase mai

jos pentru noi. De obicei vînzătorul cere mai mult ca să aibă de unde

scădea. În orice caz, trebuie tocmă multă, tocmă la sînge.

Am trimis tatei o telegramă să vină imediat. Aş fi crăpat de ciudă

scăpînd o ocazie atît de rară de a pune mîna pe locuinţa lui Coleşiu.

Tata sosi fără întârziere şi după cîteva zile de tratative ajunse la

înţelegere. Moştenitorul căruia îi crăpa buza după bani, reteză din

preţ şi ne vîndu casa cu o jumătate de milion, aşa cum voia tata.

Dacă ar fi stăruit o obţinea poate mai ieftin.

Aşadar, cuibul unde ne adăpostisem dragostea, în care avu-

sesem pe Mihaela şi unde trăisem cele mai senine zile, era de acum

al nostru. Ale noastre, curtea, grădina, teiul uriaş la umbra căruia

întindeam mesele prelungite pînă în zori.

Mihaela spusese odată:

„Ah, dacă am avea o căsuţă ca asta, nimic n-am mai rîvni…”

Iată, i se împlinise dorinţa. Aveam nu o casă asemănătoare, ci

chiar casa mult visată. Ce noroc neaşteptat! Trebuia să moară

Coleşiu ca să ne iacă parte de norocul acela. Ceilalţi oameni mereu

ne sînt piedici şi aşteptăm să dispară ca să punem mîna pe slujba

sau pe casa lor.

Mihaela se bucură, dar şi de rîndul acesta aveam impresia că

bucuria ei e prea zgîrcită cînd ar fi putut să fie mai darnică. (Parcă

făcea toate lucrurile pe jumătate.) Pînă la urmă i-am dat dreptate.

„Poate din cauza morţii lui Coleşiu”.

Adevărat, bucuria noastră avea un sîmbure de tristeţe şi cred că

sînt rare bucuriile întregi.

Casa nu era liberă decît după cîteva luni. Iar micile reparaţii de

care avea nevoie ne mai răpeau cel puţin o lună. Oricum înainte de

Sf. Dumitru nu puteam să ne mutăm în ea.

Veni şi Alexa să viziteze locuinţa. O cunoştea prea puţin (se

abătuse numai de două ori pe la mine, o dată însoţită de Mihaela),

dar acum cînd o cercetă cu de-amănuntul se arătă foarte entuzias-

mată.

O plimbam din odaie în odaie, iar Mihaela îi explica:

― Uite aici facem o uşă, cu glaswand, aici înlocuim scara cu una

de beton (asta-i aproape dărăpănată), dincolo instalăm dormitorul

că-i mai multă lumină şi-l tapetăm cu albastru. (Ar fi de preferat

mătase plisată, să te interesezi cît costă; cred că nu costă prea

scump.)

― Aici o să trăiţi fericiţi o sută de ani ca-n sînul lui Avraam, ne-a

spus Alexa cu faţa luminată de fericire. (Ţinea mult la Mihaela, încît

toate bucuriile soră-şi erau şi ale ei.)

A, dacă ar fi presimţit ce avea să se întîmple! Şi curînd, curînd…

PARTEA A TREIA

I

Pînă la prînz totul s-a petrecut ca de obicei. Am plecat de

dimineaţă la serviciu într-o dispoziţie de plenitudine. Aveam o

lucrare pe care trebuia s-o isprăvesc chiar în acea zi. Muncind cu

tragere de inimă o dădui gata mai repede decît mă aşteptam.

Norocul făcuse să fiu angajat într-un proces de moştenire, cu cîştig

de cauză aproape sigur şi care îmi aducea un beneficiu însemnat. Am

primit chiar un aconto de 10 000 lei.

„Azi îmi merge din plin”, gîndeam, şi o euforie plăcută se plimba

prin toată fiinţa mea. În cît sîntem astăzi? (Voiam să-mi însemn ziua

în agendă.)

Calendarul din perete arăta 14 iunie! E ou putinţă? Dumnezeule,

dar azi e aniversarea Mihaelei, împlineşte 22 de ani. Mi-am amintit

ce bine petrecusem acum un an de ziua ei, deşi n-am reuşit să

destupăm cele 21 de sticle de şampanie oferite de Coleşiu, şi cum în

noaptea aceea o avusesem pe Mihaela…

Uite, trecuse un an şi parcă toate se întâmplaseră de cînd lumea.

M-a mirat faptul că ea n-a adus deloc vorba de sărbătoarea asta.

Voia probabil să mă încerce dacă nu-mi voi aminti şi singur. De ce să

mint? Mă bucuram că procedase astfel pentru că îmi dădea prilejul

s-o conving că nu uitam aniversările ei.

În fine eram vesel, vesel, şi capacitatea mea părea prea strimtă

ca să cuprindă atîta voie-bună. Bogdan, care lucra la biroul din faţă,

mă întrebă:

― Ce ai de eşti aşa de bine dispus?

― Azi e ziua de naştere a Mihaelei.

― Da? Atunci, mulţi ani înainte!

Mă felicitară toţi colegii; chiar doamna Rozina, dactilografa, nu

se lăsă mai prejos, cu toate că era supărată pe mine. (O admo-

nestasem o dată cam aspru din pricina unor erori la maşina de

scris.)

Mă gîndeam ce cadou să fac nevesti-mi. O brăţară, un inel,

cercei? Nu mă hotăram deloc, nu mă satisfăcea nimic. Dactilografa

propuse:

― Cumpără-i o poşetă.

Poşetă? Haida-de! Voiam ceva mai deosebit care s-o încînte. Mai

degrabă i-aş oferi o cruciuliţă de aur cu 22 de briliante ― cîţi ani

împlineşte ea.

Am cutreierat cîteva magazine de bijuterii pînă să găsesc ceva

pe plac. După cîteva ore, pietrele scumpe erau gata încrustate.

Seara, încă nu ştiam nimic: vom invita pe cineva sau petrecem în

doi undeva într-un restaurant? Rămînea ca Mihaela să ia o hotărîre

în această privinţă. Cînd am ajuns acasă, ea nu se întorsese încă din

oraş.

― A ieşit pe la patru, îmi spusese Zamfira.

Am trecut în odaia de lucru, Şi fiindcă n-aveam ceva mai bun de

făcut, m-am apucat să citesc o carte. Din cînd în cînd consultam

ceasul.

― Opt şi jumătate… nouă… nouă şi jumătate…

Ea nu se întorcea. Începeam să-mi pierd răbdarea:

― Pe unde o fi umblînd?

Am telefonat fără rost la Bogdăneşti. Amely mi-a spus că

nevastă-mea nu călcase pe acolo.

― Trebuie să fie la Cici.

Am ridicat receptorul şi am întrebat-o. Acelaşi răspuns.

― S-o fi dus, poate, la soră-sa…

Alexa n-avea telefon acasă; întrebînd la poştă îmi răspunse chiar

ea (era în tură de noapte). Prin urmare nu se afla nici acolo.

― E la cinema, cu siguranţă. (Obişnuia să se ducă uneori singură

cînd aveam de lucru.) Dar de ce întîrzie atît? Şi mai ales de ce,

tocmai de ziua ei, preferase să meargă la un film? E cu putinţă să fi

uitat ea însăşi de aniversare?

Semnele de întrebare se înmulţeau, dar pînă una-alta nu-mi

dădeau de gîndit. Se făcuse ora zece şi ea încă nu venea. Mă cotropi

neliniştea…

― Niciodată n-a întîrziat atîta. Să se fi întîmplat ceva?

Nu mai eram în stare să citesc un rînd. Grija mă rodea, neliniştea

cucerea cu repeziciune teritoriu. O vedeam în nesimţiri prinsă sub

roţile tramvaiului. Alungam groaznica imagine ca să-mi apară în

locul ei un pat alb de spital. Oricum, trebuia să se fi întîmplat ceva.

Mai ales că umbla pe stradă cu capul în nori. (Be cîte ori nu i-am

spus: fii atentă, draga mea, mergi cu ochii-n patru, fiindcă Doamna

Mor-Mor abia aşteaptă să găsească pe cineva în greşeală.)

Mă plimbam fără astîmpăr prin odaie, ca un leu în cuşcă, fumînd

ţigară după ţigară. Îmi ascuţeam atenţia ca să aud soneria sau paşii

ei apropiindu-se.

De cîteva ori mi se păru că ţîrîie soneria. Trimiteam pe Zamfira

să vadă cine e, dacă nu venise cumva.

― N-a sunat nimeni, conaşule.

― Du-te şi vezi, îi strigam, am auzit că a sunat.

Degeaba. Nu era nimeni.

Grija sporea, legată direct de minutarele ceasului care goneau

fără odihnă şi mai ales fără cruţare.

― Ce s-o fi întâmplat? Cu siguranţă că s-a întîmplat un accident.

Altă explicaţie nu e!

M-am apropiat de telefon, am pus mîna pe receptor să întreb la

Salvare. O frică paralizantă m-a înlemnit… Am învins-o pînă la urmă,

căci îndoiala era mai greu de îndurat. Nimic. Cineva de acolo m-a

sfătuit să mă adresez Prefecturii de Poliţie.

― Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o fi păţit? strigam tulburat cu

glasul gîndului. Şi tocmai astăzi de aniversarea ei! O pacoste ca asta

mai rar!

Mă înăbuşeam în casă. Nori groşi de fum inundau odaia şi nu mai

puteam suferi nici fumul. M-am îmbrăcat să ies.

― Plecaţi? se miră slujnica.

Nu i-am răspuns. Abia jos, în stradă, m-am întrebat:

― În definitiv, ce trebuie să fac? Încotro s-o apuc?

Nehotărît, am rămas deocamdată locului, scurmînd cu privirile în

dreapta şi în stînga, doar-doar voi zări-o apropiindu-se. Nici gînd. Mi

se părea că pietonii trag cu coada ochiului la mine, şi mă miram

stupid că unii oameni pot să umble atît de liniştiţi pe stradă.

Ceasul blestemat arăta unsprezece şi Mihaela nicăieri. Dispăruse

în neant, unde era, ce făcea, ce gîndea? Am alergat înapoi în casă,

îmboldit de o nădejde absurdă. Poate ― ziceam ― s-o fi întors între

timp (deşi n-ar fi fost chip să se întoarcă fără s-o zăresc.) Degeaba!

În odăile lipsite de prezenţa ei se cuibărise pustiul. (Niciodată n-am

simţit mai acut pustiul.)

Înnebuneam de grijă şi tortură. Cerule, ce-i cu ea? E vie ― e

moartă? Unde s-o găsesc? Am cutreierat ca un zănatic prin toate

încăperile apartamentului. Poate o fi leşinat în dormitor, poate zace

în baie şi eu habar n-am. Nici nu îndrăzneam să rîd de neghiobia ce-

o făcusem căutînd-o prin casă. Masa era pusă, scaunul ei şedea gol

şi o aştepta şi el. Toţi o aşteptam, şi ea nu mai apărea.

Hotărît lucru: s-a întîmplat un accident. Altceva nu poate să fie.

Imposibil să întîrzie de bunăvoie pînă la 11 şi jumătate, fără să mă

anunţe la telefon. Trebuie să întreprind ceva. Nu-i altă soluţie. Un

taxi m-a dus în cîteva minute la Prefectura Poliţiei. Comisarul de

serviciu a ridicat din umeri, după ce i-am spus ce mă aduce la

dînsul.

― N-am nici o cunoştinţă, nu mi s-a raportat nimic. Apoi adăugă:

de altfel nici nu trebuie să mergeţi cu gîndul aşa departe.

Comisarul m-a liniştit într-un fel. Bine, nu voi merge cu gîndul

prea departe, dar Mihaela unde-i? Unde-i? Unde-i?

Voiam să plec. Totuşi în pragul uşii, am zvîrlit o întrebare aşa într-

o doară:

― Nu s-a întîmplat. nici un accident azi după-amiază?

― Ba da, însă nu cred să aibă vreo legătură cu ceea ce vă

interesează. E vorba de un accident de automobil petrecut la Şosea.

Să vă arăt cazul? Adu condica, băiete. Un agent alergă în alt birou şi

o aduse. Comisarul o răsfoi:

― Vedeţi aici…

Am citit sărind peste cuvinte: „Maşina de piaţă… viteză o sută

km… derapat… scoşi răniţi… Nenişor cu soţia… spital Filantropia”.

― Nenişor? De unde cunosc numele ăsta?… Parcă am auzit de

el? În nici un caz nu mi-i străin… De asta sînt sigur…

M-am adresat comisarului:

― Altceva nimic?

― Nimic, pînă la ora asta.

Am pufnit de nemulţumire ca şi cînd îmi părea rău că nu se

întîmplase nimic. (Nenişor, mare comedie!) Am plecat repede. (Ne-

nişor, hm! Nenişor!) Graba mea fu remarcată de comisar printr-o

ridicare semnificativă din umeri. (Nenişor! Ne-ni-şor!)

Şi tocmai pe cînd coboram scările interminabile (ascensorul nu

funcţiona) am avut o iluminare subită, asemenea unui fulger, care

mi-a descoperit adevărul.

― Mihaela e aceea cu accidentul. Şi Nenişor? Nenişor, numele pe

care-l citisem în cartea de vizită lunecată din poşeta Mihaelei. E

tînărul care o ceruse de nevastă.

Nu era o simplă bănuială, nici vorbă! Bănuiala implică ezitare,

nesiguranţă, îndoială. Eu aveam o certitudine aşa de netăgăduită ca

însuşi faptul că trăiam. Era acea siguranţă revelatorie cu care vine

minţii noastre dezlegarea unei probleme îndelung frămîntate.

Am oprit un taxi care tocmai trecea prin dreptul meu.

― La spitalul Filantropia!

Circulaţia după miezul nopţii era redusă, automobilul gonea

spintecînd aerul ca o săgeată. Deşi voiam să ajung cît mai repede,

ca să am o clipă mai devreme confirmarea teribilei bănuieli, totuşi

mi se strîngea inima.

― Mai încet!

Aş fi vrut acum să nu mai ajungem, să întîrziem cît mai mult

clipa revederii (pe care mi-o închipuiam grea), aşa cum un bolnav

amînă mereu ceasul operaţiei.

Capul îmi vuia, mă scuturau ameţelile, stoluri, stoluri de gîn-duri

contradictorii se încrucişau învălmăşindu-mi mintea, creînd un haos

din care nu mai putea să răsară o hotărîre cuminte.

― Mai încet!

Am strigat cu atîta furie încît şoferul stopă speriat. Acum maşina

abia se tîra pe asfalt, altele mai grăbite ne-o luau înainte sau

claxonau din spate nerăbdătoare, să mergem mai repede. Nu mai

puteam răbda. Trebuia să se sfîrşească odată cu chinul ăsta.

― Mînă repede! Mai repede!

Nu-mi păsa de ce avea să creadă şoferul, chiar dacă m-ar fi luat

drept nebun. Pagubă-n ciuperci! Atunci numai de părerea lui nu mă

sinchiseam.

Portarul spitalului m-a oprit să intru. Vizite după miezul nopţii?

Unde s-a mai pomenit aşa ceva? I-am explicat că e vorba de un caz

special, soţia mea a fost accidentată, nu ştiu în ce stare se află,

trebuie s-o văd neapărat… Ce importanţă are că-i aşa de tîrziu?

― Nu se poate, avem dispoziţiuni aspre. Vreţi să mă dea afară?

Văzînd că rezistă pe poziţie, am schimbat tactica.

― Cum să te dea afară dacă am bilet de intrare?

― Să-l văd…

I-am strecurat o hîrtie de o sută. Ochii cerberului sclipiră şi

împotrivirea se duse pe copcă.

― Luaţi-o pe aici, numai să nu faceţi zgomot. Salonul 7 e la al

doilea, pe coridor la dreapta…

În timp ce urcam la etaj, o femeie cobora scara. Cînd ajunse în

dreptul meu, am recunoscut-o: era sora Mihaelei. Uluitoarea surpriză

a fost de ambele părţi.

― Alexa, dumneata?

Ea încremeni locului fără grai. Nu se aştepta să mă întîlnească.

― Nu te supăra, eu sînt!

― De unde ai aflat? făcu ea încă nedezmeticită.

Ce puteam să-i răspund? Părea atît de complicată povestea

bănuielilor mele cu tînărul din holul hotelului şi cu cartea de vizită al

cărui nume era acelaşi pe care îl citisem în condica prefecturii de

poliţie, încît înşirînd toate acestea n-ar fi priceput o iotă. Am preferat

să ocolesc întrebarea.

― Ce-i cu Mihaela?

La rîndu-i Alexa a ocolit răspunsul. Recăpătîndu-şi stăpînirea de

sine, m-a luat de mînă, ca să fac calea întoarsă.

― Vino cu mine, Tudor…

― Unde să merg? De ce nu-mi spui ce s-a întîmplat? E atît de

grav?

― Linişteşte-te, nu-i nimic grav. Are o fractură la piciorul stîng,

aşa mi-a spus internul de serviciu…

― Bine c-a scăpat cu atît. S-ar fi putut întîmpla mai rău. Totuşi

mă duc s-o văd.

― Nu te duce… Renunţă, te rog.

― De ce? Doar pentru asta am venit…

― Ascultă ce-ţi spun… Nu e bine!

― Dar lămureşte-mă, de ce? De ce?

Alexa ezită cîteva clipe frămîntate, apoi rosti cu o voce gravă,

care venea parcă dintr-o prăpastie:

― E o uşuratică. Nu trebuie s-o vezi.

Acest cuvînt din gura Alexei a prăbuşit un munte pe mine. Strivit

de greutate mai mult decît de durere, m-am lăsat tîrît de ea, ca un

obiect, pînă ce amîndoi am ajuns în curtea spitalului şi de aici în

stradă. (Mi-aduc aminte că trăgeam cu nesaţiu în piept aerul rece al

nopţii, ca un bolnav care se sufocase pînă atunci.)

Păşind agale pe panglica trotuarului ca o pereche întîrziată,

Alexa îmi destăinui aproape în şoaptă:

― Acum o oră şi jumătate, pe cînd mă pregăteam de culcare, o

infirmieră trimisă de Mihaela îmi aduse un bileţel: Sînt în spital,

rezerva 81, vino urgent. Fug într-un suflet să văd ce s-a întîmplat? Am

vorbit cu medicul-intern de serviciu. „Ce-i cu sora mea, internată în

după-amiaza asta? E aşa de grav?” Nu vă speriaţi, doamnă, n-are

decît o simplă fractură. Mai prost stăm cu soţul ei…” „Cum, au fost

împreună?” (Ştiam că-mi telefonasei mai devreme după ea şi acest

lucru m-a pus în încurcătură.) „Atunci zic, trebuie să fie o eroare la

mijloc, nu-i sora mea…” Internul s-a mirat: „Nu vă interesaţi de soţii

Nenişor?” Ca să nu stîrnesc o bănuială care ar fi pus pe Mihaela într-

o lumină atît de urîtă, am minţit. „Da, chiar de ei mă interesez… Nu

sînt la rezerva 81?” „Da, da, la 81, a confirmat internul”, iar eu am

înţeles ce anume se întîmplase.

― Şi ai văzut-o? Ai vorbit cu ea?

― Eu? De azi înainte n-o mai cunosc.

Spunînd acestea au podidit-o lacrimile. Dumnezeule! Alexa, femeia

aceasta de granit, plîngea pe stradă în văzul şi auzul trecătorilor care

întorceau capul după noi.

Marile dureri nu dor la început. Sînt mari pentru că deschid o

rană care nu se mai vindecă. Poate de aceea mă simţeam atît de

liniştit după destăinuirea Alexei, ca şi cum nu se întîmplase nimic.

Chiar am găsit în mine tăria să dau curaj Alexei pentru a suporta

fapta soră-si. I-am strîns braţul, am dojenit-o cu blîn-deţe, ca pe un

copil:

― Ce faci, Alexa? Dumneata care-mi cereai să mă stăpînesc îţi

pierzi cumpătul? Desigur, e destul de grav ceea ce s-a întîm-plat,

dar trebuie să ne păstrăm capul acum cînd avem atîta nevoie de el.

Să chibzuim pe îndelete ce-i de făcut. Cred că o judecăm prea aspru.

Chiar dacă ar fi făcut ceva reprobabil, n-o să rămînă pe drumuri…

În timp ce îi vorbeam astfel, aruncînd nenorocirea pe spinarea

amândurora (ca s-o îndurăm mai lesne), ea se căina mereu:

― Nefericita! Cum a putut să apuce pe drumul ăsta?

― Mă duc la ea, nu mai pot răbda, i-am spus pierzîndu-mi brusc

cumpătul, pradă unui impuls covîrşitor. Vreau să aflu adevărul din

gura ei.

― Nu, a ţipat Alexa ca muşcată de şarpe. Nu te duce! Nu trebuie

să te duci! Mai ales acum!

― Nu-ţi fie teamă: n-are să se întîmple nimic. Nu vezi cît sînt de

calm?

Ou toate asigurările, ea se agăţă îngrozită de braţul meu:

― Nu, Tudor, ascultă-mă, ai să regreţi. Fă cum îţi spun.

― De ce? Pentru care motiv te împotriveşti aşa?

― Sînt convinsă că e mai prudent. Mîine, da, poţi să faci ce vrei.

Lasă măcar să treacă o noapte… Înţelegi?

Din vorbele ei se desprindea atîta fermitate încît, pentru a le

nesocoti, trebuia să opun o tărie de care nu dispuneam. M-am

supus, deşi toată fiinţa răscolită mă. Îmbrîncea să fac exact con-

trariul.

― Ai dreptate, i-am spus neconvins, e mai cuminte s-o văd

mîine. Dar mi-e aşa de greu să rămîn singur o noapte întreagă.

― Vin la tine. Îmi dau seama cîtă nevoie ai de cineva în preajma

ta.

Am schiţat gestul de a opri o maşină care tocmai trecea pe lîngă

noi. Alexa mă împiedică.

― Mai bine mergem pe jos.

― Dar e prea departe.

― Nu-i nimic. Trebuie să ne obosim ca să cădem apoi frînţi de

oboseală. Aşa vom putea dormi şi unul şi altul.

Am ascultat-o, incapabil de a mă opune voinţei ei. Mergeam

încet, fără grabă (deşi se făcuse ora unu), ca atunci cînd ai de

străbătut un drum lung. Ne duceau mai mult paşii pe străzi ocolite,

întunecoase, pustii… După două ceasuri de umblet, în sfîrşit, am

ajuns acasă.

În bucătărie era lumină. Zamfira nu se culcase, ne aştepta încă.

― Coniţa e la spital, a lovit-o o maşină, dar nu-i nimic grav. Peste

cîteva zile se întoarce acasă.

Femeia făcu ochii mari, speriată, şi izbucni în plîns.

― Vai, biata coniţă, presimţeam eu că nu-i a bună.

În sufragerie masa aştepta întinsă, aşa cum o lăsasem. Alexa

observă cruciuliţa împodobită cu briliante pe care voiam s-o dă-

ruiesc Mihaelei, dar ezită să mă întrebe ce-i cu ea. I-am citit pe faţă

gîndul.

― Trebuia să sărbătorim aniversarea ei. Tocmai îi cumpărasem…

asta.

Părea că nici n-a auzit ce i-am spus şi a schimbat vorba ca să

ocolim o durere mai mult.

― După cum văd n-ai pus astă-seară nimic în gură, mi-a spus.

Stai şi mănîncă, doar n-o să rabzi de foame…

― O aşteptam… pe ea… să vină. Şi vremea a trecut… (Voiam să

spun pe Mihaela, dar ceva mă împiedica să-i pronunţ numele, aşa

cum se face cu un mort scump). Acum nu mai mi-e foame.

M-am cufundat într-un fotoliu şi am rămas inert în poziţia iniţială

(care dealtfel nici nu era comodă) multă vreme! fără să fiu capabil

de a mai face o mişcare măcar s-o corectez. N-aş putea spune că

mă gîndeam la ceva. Oboseala mă secătuise, iar starea de toropeală

îmi dădea o plăcută senzaţie fizică. Într-un tîrziu, prin-tr-o lentă

tranziţie am simţit o apăsare şi dinăuntru şi dinafară. Mă apăsa

materialitatea gîndurilor prefăcute în plumb, mă apăsa inima

îngheţată, aerul, pereţii şi tavanul care sta să cadă. Prins între

aceste două forţe opuse, care-şi exercitau presiunea asupră-mi. mă

vedeam neputincios de a întreprinde ceva pentru a mă elibera. Cu

privirile încremenite, fixam în neştire o dungă de covor, pînă mă

dureau ochii. Îmi alegeam atunci alt punct şi acelaşi joc reîncepea

monoton, obsedant, exasperant.

― Nu vrei să te culci? m-a întrebat Alexa, care stătea mută şi

străină pe alt fotoliu din colţul sufrageriei.

Întrebarea m-a făcut să tresar, aşa cum faci cînd primeşti o

excitaţie puternică din exterior. Uitasem cu totul de prezenţa ei. Am

scuturat din cap negativ.

― Eşti destul de obosit, trebuie să te odihneşti, a insistat ea.

― Dacă vrei, treci dincolo în dormitor şi culcă-te. Doar n-ai să-mi

ţii de urît toată noaptea.

Ne solicitam unul pe altul, cu atenţii şi menajamente, arătin-du-

ne o tandreţe cît se poate de exagerată. S-a apucat să-mi facă patul

şi n-am reuşit s-o împiedic. La rîndu-mi stăruiam să ia o pijama nouă

(voia s-o ia pe cea veche a Mihaelei) şi alte nimicuri ridicole în fond.

Am prins de veste că de cînd plecasem de la spital n-am rostit

nici un cuvînt despre Mihaela, deşi prezenţa ei copleşitoare o sim-

ţeam amîndoi. Era parcă o moartă scumpă pe care trebuia s-o

învăluim în tăcere şi uitare ca să nu ne scormonim în zadar sufe-

rinţa…

M-am întins istovit pe pat, aşa cum mă găseam, căci n-am avut

energia să-mi scot nîci cel puţin haina. (Socoteam la început să mă

odihnesc încă o jumătate de oră, apoi să mă dezbrac, ca de obicei.)

Dar am adormit după aceea cu hainele pe mine.

― Ce dreptate avea Alexa să ne întoarcem pe jos.

Mă simţeam bine, negrăit de bine! Aş fi vrut ca starea mea de

voluptate fizică în care mă cufundasem să se prelungească la

nesfîrşit. Dar o tresărire bruscă mă aduse din nou în zona realităţii.

Din nou am îndurat greutatea aceea nevăzută. Era o apăsare

materială, care-mi oprea parcă bătăile inimii şi-mi sugruma

răsuflarea. Şi cu toate acestea inima îmi funcţiona normal şi de

respirat ― respiram.

În răstimpuri un burghiu nevăzut îmi sfredelea creierul cînd ici,

cînd colo, cînd dincolo. Această unealtă de tortură părea că-i vie şi

avea glas, un glas care nu ştia să articuleze decît două cuvinte, mai

rele decît otrava:

― M-a înşelat! M-a înşelat!

Deşi vorbea la persoana I, ca pentru mine, îi răspundeam ca unei

alte prezenţe, legînd cu el unul din acele dialoguri intime care-mi

erau aşa de familiare.

― Şi ce dacă m-a înşelat? Je m’en fiche! Eu nu i-am dat cu

piciorul după ce ne-am întors de la Constantinopol? Sîntem chit!

― Nu prea! Căci după aceea ai luat-o de nevastă, insinua in-

terlocutorul din mine.

― Ce are a face? Faptul că am luat-o era în măsură să-i schimbe

firea? Nici vorbă! E şi ea ca toate femeile o… (aici îmi veni în minte

eroul lui Gdb Mihăescu din Grandiflora, care afirma sus şi tare că

femeile sînt nişte cîrnăţărese; am completat deci cu o satisfacţie

imensă) şi ea este tot cîrnăţăreasă!

Părea că obţinusem o biruinţă strălucită asupra mea. Repetam: o

cîrnăţăreasă, şi din nou mă copleşea bucuria. Auzi colo:

cîrnăţăreasă! Cu cît repetam cuvîntul acela de total dispreţ, cu atît

mă simţeam mai bine.

― Cîrnăţăreasă! Cîrnăţăreasă!

Acum rîdeam cu hohote, pradă unei voioşii fără seamăn, uitînd

tot ce se întîmplase, nepăsător de ce va mai fi, agăţîndu-mă ca un

deznădăjduit de unicul colac de salvare apărut în cale.

― Cîrnăţăreasă!

.. .Reluam în închipuire subiectul nuvelei La Grandiflora citită nu

de mult. Într-un oraş de provincie, tînărul Manaru îşi prinde soţia

înşelîndu-l. Nu se revoltă, nu strigă, nu omoară. O mentalitate

curentă a grupului de oameni în care trăia îi aduce alin în acea clipă

de răscruce: toate femeile sînt la fel! Adică ― nişte cîrnăţărese. De

ce aş cere neveste-mi mai mult?

Adevărat, cîrnăţăreasă durdulie din piaţa centrală îşi oferea

graţiile oricărui client care i le rîvnea, fără nici o alegere. Dar

„principiul” lui Manaru nu era dobîndit dintr-o experienţă proprie de

viaţă. Îl propagau alţii, iar el îl accepta. Şi acum venise sorocul să

încerce o verificare, căci era el însuşi în joc. Trebuia, pentru liniştea

lui sufletească, să se încredinţeze dacă într-adevăr toate femeile sînt

cîrnăţărese. Şi tînărul frământat ide adevăr începe o furibundă luptă

de cuceriri. Una după alta femeile îi cedează, învinse de puterea

supranaturală a acestui deznădăjduit. Şi tocmai cînd e pe cale să

aibă confirmarea, intervine ceva neaşteptat care-i răstoarnă, din

temelie, credinţa. Soţia unui proaspăt cunoscut îi rezistă cu o

dîrzenie pe care numai virtutea poate s-o dea. Dar pentru Manaru

nu există obstacole. El o îngenunchează cu forţa şi o siluieşte. Dacă

a doua zi femeia va tăcea (şi-i va deveni astfel complice) principiul e

confirmat. Însă femeia batjocorită reacţionează: bestiala faptă i-a

frânt echilibrul sufletesc. Mutilată de remuşcări şi ruşine îşi curmă

zilele.

Ce lovitură de trăsnet pentru Manaru!

― Cum, nu toate femeile sînt cîrnăţărese? Există, prin urmare şi

femei cinstite? Dacă-i cu putinţă aşa ceva de ce (nu se află şi soţia

mea printre ele?

Abia atunci vine pedeapsa: o împuşcă.

Pendula bătuse ora trei după miezul nopţii cînd am coborît din

pat şi, scotocind prin bibliotecă, am dat peste cartea lui Gib

Mihăescu.

Voiam să recitesc povestea (am parcurs cîteva pagini), dar n-a

fost chip să continui pînă la capăt. Morala care se desprinde din

acele pagini mă zguduia:

― Şi Mihaela ar fi putut să nu fie cîrnăţăreasă! Şi totuşi a fost! S-

o pedepsesc aşa cum a făcut Manaru cu nevastă-sa? Nu ştiu… nu

ştiu încă… Sînt atît de obosit! Nu pot să mai leg un gînd…

Am adormit din nou. Cînd am făcut ochi se luminase de ziuă. O

durere ascuţită mă încerca în coşul pieptului. Cred că această durere

mă trezise. Încă buimăcit de somn, aveam impresia că tot ce se

întîmplase azi-noapte nu fusese decît un vis urît şi o clipă mă scăldă

o bucurie imensă. Dar frumoasa amăgire nu ţinu mai mult de o

clipă. Luciditatea îmi reveni şi, odată cu ea, conştiinţa îngrozitoarei

realităţi.

Atunci am suferit o sfîşiere îngrozitoare: parcă o mînă de fier s-a

introdus în coşul pieptului nimicind tot ce se afla acolo. Nu era însă o

durere fizică, ci una sufletească. Degeaba încercam s-o alung

invocînd justificări neroade sau gîndindu-mă la falanga inepuizabilă

a cîrnăţăreselor. Cumplita sfîşiere interioară stăruia, e drept, cu

intermitenţe, dar tocmai din cauza asta devenise mai insuportabilă.

Era de ajuns să-mi închipui pe Mihaela în braţele lui Nenişor (ce

nume!) dîndu-i-se cu frenezie, aşa cum făcea cu mine odinioară, ca

să-mi simt toată fiinţa măcelărită de acele degete vrăjmaşe,

adevărate cuţite.

Mă înăbuşeam. Am deschis larg ferestrele spre cer. Aerul rece al

zorilor năvăli în odaie şi-mi schimbă direcţia gîndurilor. M-am

îmbrăcat (mi-era frig) şi această operaţie pe care o prelungeam cît

mai mult îmi îndepărta pe Mihaela din actualitate. Cu atît mai bine.

Pendula bătu patru lovituri sonore, prelungi. Aşadar, nu dormisem

decît o oră şi mie îmi părea că sînt în pat de o săptămînă încheiată.

M-am aşezat la fereastră, rezemînd coatele de pervaz. Respiram

nesăţios aerul proaspăt al dimineţii şi, prin asociaţie, îmi amintii că

citisem cîndva că omul şi-ar prelungi viaţa cu cel puţin o cincime

dacă ar inspira adînc aerul în piept, de cel puţin cincisprezece ori pe

zi.

Am făcut şi eu la fel o dată, de două ori, de zece ori. Căutam să

mă angajez în tot soiul de preocupări, nu pentru a-mi prelungi

existenţa, ci numai să scap de hărţuiala gîndurilor.

Nu era cu putinţă. Abia acum, îmi dădeam lucid seama de gra-

vitatea „faptei”. Otrava ei, care lucra mocnit încă de aseară, reuşise

în fine să-mi cuprindă toată fiinţa.

Cum s-a putut întîmpla acest atentat împotriva mea? Eram

incapabil să concep aşa ceva. Cum să-mi închipui pe Mihaela tre-

murînd în braţele altcuiva, ― ea, pe care o consideram atît de a

mea? Cum de nu prinsesem nimic de veste? Am avut, e drept, o

bănuială vagă de cînd cu discuţia la Bogdăneşti; toţi acuzam pe

soţia adulteră a dramaturgului, şi numai Mihaela singură îi lua

apărarea. (De ce nu i-ar fi luat-o dacă era în aceeaşi situaţie?)

Aveam prea multă încredere în mine şi încrederea asta nesfîrşită mă

orbise. O urmărisem după aceea fără convingere, încredinţat că fac

o prostie. Nu descoperisem nimic, o protejase norocul, în-demnînd-o

în ziua aceea să se ducă la Veveriţa. Ştiu, nu trebuia să mă declar

mulţumit numai cu atît, ci s-o supraveghez mai departe, s-o

urmăresc mereu. Ştiu, dar ce folos?

Şi limpezeam în continuare atîtea lucruri care mai înainte îmi

păruseră oarecum ciudate. Acum ştiam de ce nu explodase de

bucurie cînd îi spusesem că tata ne cumpără o casă. Ce-i păsa ei de

casă cînd avea alte preocupări? îmi explicam de ce mereu era

îngîndurată, nervoasă, de ce nu-i intra nimeni în voie? (Păcătuise şi

o chinuiau fără îndoială mustrările de cuget.) Tot aşa, după avort,

cînd o consolam de pierderea suferită şi îi propuneam să concepem

alt copil, ea îmi spusese: simt că n-aş putea. Nu ştiu ce are să se

întîmple cu mine. (Hm, nu era greu de ghicit!…)

Poate altcuiva i-ar fi stîrnit bănuiala şi mai puţine elemente decît

acestea. Numai eu n-ajungeam s-o bănuiesc, chiar dacă mi-ar fi dat

să înţeleg pe şleau. Într-atît eram de orbit de orgoliul fără margini

care mă stăpînea.

― Ai văzut, tată, ce soi bun este femeia oare roşeşte? Şi tu,

Alexa, care spuneai c-o să trăim o sută de ani în casa lui Coleşiu?

Hotărît, ne-ai dat prea mult. Poate nici n-apucăm a ne muta acolo.

În defintiv de ce îmi fac atîta sînge rău? Mă revoltam încercînd o

eliberare; doar nu sînt nici primul, nici ultimul încornorat. Apoi am

strigat cu pumnii strînşi:

― Şi ce dacă m-a înşelat? Doar nu se va sfîrşi lumea şi pămîntul

din pricina asta.

Fraza rostită cu glas tare mă convinse de zădărnicia chinurilor

mai mult decît sugerarea mută a gîndului.

…Şi cu toate acestea mi se părea că nu sufăr destul. Aş fi voit

(ciudăţenie!) să parcurg toată întinderea suferinţei omeneşti pînă la

hotarul morţii. Or, mă aflam încă departe de acest liman primejdios.

Se vede că nu iubeam integral pe Mihaela şi dispreţul care luase

locul dragostei îmi era o salvatoare supapă de siguranţă, în orice

caz, starea mea sufletească era asemănătoare cu aceea a soldatului

din primele săptămîni de luptă: se miră că nu dă piept cu duşmanul

şi se întreabă: oare ăsta-i războiul? El vrea războiul din închipuirea

lui, crîncen, îngrozitor ― şi dă peste războiul adevărat care poate să

aibă zone de acalmie.

Am vrut să răsucesc o ţigară, deşi nu prea aveam poftă de fumat

la ora aceea. În drum spre cutia cu tutun, m-am oprit în dreptul

ferestrei şi m-am rezemat din nou de pervaz. Priveam de acolo pe

strada pustie, fără să văd sau, mai precis, vedeam proiectate

propriile mele închipuiri. Am rămas aşa, nemişcat (deşi îmi era frig),

mai bine de o oră. Uitasem complet de fumat.

Acum mă preocupa ceva de care încă nu-mi dădeam seama,

pentru că altfel cum se explica nevoia aceea de încremenire şi

linişte absolută? Hotărît ― trebuia s-o pedepsesc pe Mihaela.

(Pedeapsa includea divorţul ― de asta nici vorbă.) Dar ce pedeapsă,

oricît de crudă, m-ar fi satisfăcut din plin? Dacă o prindeam asupra

faptului poate aş fi omorît-o, fără discuţie. Însă felul cum aflasem de

necredinţa ei excludea o asemenea răzbunare sîngeroasă, prin

aceea că pregătirea calculată cu sînge rece m-ar fi lipsit de

spontaneitatea gestului şi în acest caz impulsul ar fi fost sugrumat,

anulat de tendinţele bune ale eului.

― În definitiv, am destul timp să hotărăsc ce-mi rămîne de făcut.

Gîndeam fără gînduri, sau mai precis în absenţa conştiinţei.

Situaţia era desigur cîntărită în străfundurile inconştientului, care

lucra febril fără să-mi comunice deciziunile. (Şi acest lucru aveam

să-l verific mult mai tîrziu.) Deocamdată în conştiinţa mea domnea

pustiul, acalmia, haosul ― ca după o catastrofă.

Cum stăteam aşa plecat, am prins de veste că şi fereastra de

alături, din dormitor, era tot deschisă. Cînd m-am uitat mai bine, am

descoperit un cot subţire de femeie.

Alexa! Ea era! La ora asta! Probabil că şi ea avusese o noapte de

insomnie.

Am lăsat-o acolo netulburată, din nevoia de a rămîne mai

departe singur. Şi oricît ar părea de ciudat, chiar azi-noapte îmi

păruse rău că o luasem cu mine.

Cînd a venit la micul dejun, era palidă ca un cadavru. Tot timpul

ne-am ignorat unul pe altul, ca doi străini care întîmplă-tor luau

gustarea de dimineaţă într-un local prea aglomerat, siliţi să şadă la

aceeaşi masă. Într-o vreme ea rupse tăcerea şi mă întrebă:

― Te duci la birou?

― Cred că nu.

Numai de lucru n-aveam poftă. Şi cînd mă gîndeam ce vor spune

Bogdăneştii, Cici, Veveriţa şi ceilalţi prieteni auzind că… Fulgerul

unui gînd neaşteptat m-a făcut să tresar.

― Ziarele! Dac-or afla din ziare?

Pînă acum nu-mi trecuse prin minte o asemenea eventualitate.

Zamfira a coborît să-mi aducă repede gazetele de dimineaţă. Le-am

frunzărit în pripă. Nici unul nu dădea în vileag adevărul întreg. Toate

anunţau la fel: „Accidentul de la Şosea… D-l Ne-nişor şi soţia, grav

răniţi” (grav ― era o exagerare şi bineînţeles altă poveste).

Surîdeam acru, maliţios:

― Auzi, domnul Nenişor şi soţia. Adică doamna Nenişor! Mihaela

Nenişor! Straşnic sună! Nimic de spus.

I-am trecut Alexei gazetele:

― Citeşte, e interesant, foarte interesant! Păcat că nu le-a pus şi

pozele: faţă, profil şi trois quarts… Ştiţi, ca la delicvenţii de drept

comun.

N-a scos un cuvînt: s-a uitat prin ziare şi le-a pus grămadă alături

pe o măsuţă. Clătina doar din cap a dezaprobare şi atîta tot. N-o mai

puteam suferi nici pe ea, ca dealtfel tot ce venea din partea

Mihaelei.

II

Dintru început hotărîsem ca tot timpul cît femeia adulteră va

rămîne la spital, să nu calc cu piciorul pe acolo. Nu de alta, dar

voiam să evit explicaţia dintre noi care s-ar fi produs în condiţii

defavorabile. Mai întîi ea fiind suferindă iar eu sănătos, diferenţa

aceasta dintre condiţia noastră fizică ar crea un dezavantaj de oare

nu mă gîndeam să profit, cu atît mai mult, cu cît nici nu aveam

nevoie. În al doilea rînd locul unde se afla (şi unde bineînţeles

trebuia să purtăm discuţia) era total nepotrivit: rezerva mai

adăpostea trei paciente, deci şase urechi în plus care aveau ce auzi

şi difuza. Astfel stînd lucrurile m-am gîndit: de ce n-aş lăsa pe

Mihaela să treacă mai departe în ochii personalului medical drept

soţia celuilalt aşa cum fusese considerată din capul locului? Prin

absenţa mea (atitudine care însemna pur şi simplu abandonare) îi

aplicam cea dintîi pedeapsă pentru fapta ei, dîndu-i totodată a înţe-

lege la ce trebuie să se aştepte cînd se va întoarce acasă.

Cu toate astea, după cîteva ore, mi-am schimbat hotărîrea cu

alta exact contrarie. Nu aveam clar în minte mobilul ce-l urmărisem,

am acţionat mai degrabă datorită unui impuls lăuntric. Ştiu că eram

foarte neliniştit şi ieşind în oraş ca să scap de inerţie, cel dintîi lucru

pe care l-am făcut a fost să opresc un taxi.

― La sanatoriul Filantropia!

Aş fi rămas de o sută de ori şi aş fi plecat o singură dată. Şi

totuşi am plecat. Străzile, casele, pomii, oamenii ― toate erau altfel

decît ieri dar nimic nu mă reţinea. Deşi între ieri şi azi se lăsase a

barieră grea, de netrecut, ca între două ţări vrăjmaşe, eu încercam

să dobor bariera. Să fi fost capitularea sau mai precis „acceptarea”

noii stări? încă nu-mi dădeam lucid seama.

Trecînd prin faţa unei florării i-am spus şoferului să oprească. Am

revenit cu un buchet uriaş de crini albi ca neaua.

Ce mă apucase? Pînă în clipa cînd imaginea magazinului de

florărie mi-a apărut pe retină, nu m-am gîndit absolut deloc să

dăruiesc femeii adultere candizii crini care de cînd lumea simbolizau

nevinovăţia. Şi cu toate astea!

Ce se întîmpla cu mine? Ascultam peste voinţa mea de porunci

străine, neconforme cu propria-mi fire? Îmi ieşisem din conştiinţă

acţionînd ca un automat sub stăpînirea altei forţe mai puternice?

Am pătruns în camera ei albă de spital, cu o teamă de copil.

Mihaela, surprinsă (nu se aştepta probabil să mă vadă), slobozi un

ţipăt uşor, ascuţit. (Mai repede cred că era de spaimă decît de sur-

priză.)

M-am precipitat spre ea, îngînîndu-i numele de alint:

― Aimée, draga mea!

Apoi am întrebat-o convenţional:

― Cum te mai simţi?

Înainte de a-mi răspunde, zări florile şi uluirea luă pe faţa ei locul

spaimei. Întinse o mînă şovăielnică spre buchet de parcă s-ar fi

îndoit că am să i-l ofer. I-am luat-o înainte:

― Ţi-am adus astea! Iartă-mă, n-am găsit altele mai frumoase.

Nu mi-a mulţumit. Înţelegeam cît de greu îi venea. Gestul meu

(în fond un omagiu de preţuire) mai mult o contraria şi dacă primise

florile n-o făcuse decît călcînd pe mîndria ei. (Mă întreb: ar fi putut

să le refuze în prezenţa celor trei tovarăşe de suferinţă, care ne

priveau ca pe scenă )

M-am aşezat pe marginea patului (nu era nici un scaun în

cameră) şi i-am vorbit cît mai cald şi prietenos cu putinţă. (Făceam

un efort mare, aproape vizibil.)

― Ştii, Alexa a fost acasă la noi. A petrecut noaptea acolo. Sper

că va veni şi după-amiaza asta. Nu te nelinişti din cauza fracturii.

După cît am înţeles nu-i ceva grav. Într-o săptămîna te faci bine.

Dacă ai nevoie de Zamfira…

― Da, trimite-mi pe Zamfira, mi-a spus fără să mă privească.

(Îmi evita privirea şi o făcea destul de stîngaci.)

În atmosfera încărcată a camerei de spital plutea ameninţătoare

explicaţia, marea explicaţie. „Cum ai ajuns aici? Ce s-a întîmplat? De

ce m-ai înşelat?”

Totuşi, în ciuda acestor întrebări inevitabile pe care trebuia să i le

pun şi la care trebuia să-mi răspundă, continuam să conversăm

despre lucruri indiferente, fără nici o legătură cu teribila faptă. Se

cunoştea că-i un joc penibil, apăsător, pe care mă încăpăţînam să-l

duc pînă la capăt cu toată sforţarea supraomenească pe care mi-o

cerea.

Zîmbeam îngheţat, vorbeam cu sufletul pustiu şi mîna care

trebuia s-o sugrume o mîngîia, ca şi cum nu se petrecuse nimic.

Numai dacă cineva a trăit vreodată o întîmmplare identică, ar putea

să-şi dea seama de cîtă stăpînire am dat dovadă ca să-mi înăbuş

clocotul de revoltă care-mi fierbea sîngele. Am plecat făgăduindu-i

că voi reveni. Şi m-am ţinut de vorbă. Am revăzut-o de cîteva ori,

dar explicaţia tot nu s-a produs. Îi povesteam de reparaţiile casei

care erau pe sfîrşite, o întrebam ce tapet i-ar plăcea pentru salonaş,

o consultam de unde să ne procurăm mobila. Uneori, îi priveam pe

furiş chipul senin, cu aerul ei inocent de copila. Mînia mă aprindea

brusc:

„Ah, ticăloasa!”

Ce putere stranie mă împiedica să dezlănţui urgia? De ce nu-mi

răcoream sufletul care mă ardea, în loc să continui acel joc stupid de

om iertător care întoarce răul prin bine? Oare conştiinţa că era

bolnavă (deci într-o stare de inferioritate) să fi fost cauza? Nu ştiu!

Mai mult decît atît: bizarul joc începu să mă amuze cu timpul prin

aceea că sîcîia pe Mihaela pînă la exasperare. Ea nu mai putea

întîrzia la infinit explozia explicaţiei. Orice amînare o scotea din fire,

îi nimicea pînă şi simulacrul de mîndrie ce-i mai rămăsese. Simţind-o

nervoasă, evitam să mai calc cu piciorul pe la spital cîtva timp. În

schimb se ducea Alexa.

Fractura mergea spre vindecare. Alexa mă asigură că Mihaela se

va întoarce acasă în săptămîna viitoare.

III

Într-adevăr se întoarse. După o absenţă de aproape o lună.

Zamfira, cum o zări la poartă, coborî fuga în curte s-o întîmpine şi

să-i ducă valiza cu lucruri. Zburda slujnica de bucurie, ca un cîine

credincios la vederea stăpînului. Vazînd scena de la fereastră, mă

întrebam: cum azi, sîmbătă, trebuia să iasă din spital ― nu poimîine

― luni? Îi dăduse probabil drumul mai devreme cu două zile la

stăruinţa ei.

― Ai fi putut să mă anunţi, Mihaela. Veneam la spital să te iau.

― Credeam că eşti la serviciu, n-am vrut să te deranjez.

― Să mă deranjezi? Ce vorbă e asta? Intre noi menajamentele de

acest fel sînt fără sens. De ce n-ai chemat-o pe Alexa?

― N-a putut veni… M-am descurcat şi singură după cum vezi.

Am ajutat-o să urce scările, şchiopăta destul de rău; aş fi luat-o

pe sus, în braţe, dar nu m-a lăsat. Cum ajunse în apartament dădu o

raită prin odăi. Cred că nu i-a displăcut inspecţia sumară, toate erau

în ordine, aşa cum le lăsase. Pe măsuţa toaletei zări o cutiuţă de a

cărei existenţă încă nu ştia. A luat-o în mînă şi, curioasă, i-a deschis

capacul:

― O cruciuliţă cu briliante? Vai, ce frumoasă e? De unde a răsărit

aici?

― Închipuieşte-ţi, soţul ţi-a dăruit-o cu prilejul aniversării tale.

S-a posomorit brusc:

― Ah, uitasem de ziua asta…

― Vezi, eu n-am uitat…

Răspunsul meu era zdrobitor, fără replică. A tăcut, stînjenită,

fiartă, şi discuţia luă numaidecît alt curs fără să-mi adreseze un

cuvînt de mulţumire. (Nici nu era nevoie.)

― Eşti bun să mă laşi singură? Aş vrea să mă odihnesc măcar o

oră… M-a obosit drumul…

― Da… De ce nu? Mă duc la mine în birou, tot am de făcut

concluzii scrise la un proces.

Lucram de o săptămînă la aceste blestemate concluzii fără nici

un spor. Cîteodată ore întregi nu izbuteam să leg două fraze. Nici

acum nu era chip să lucrez, mai ales acum… Mă tot întrebam de ce

venise Mihaela fără să mă anunţe? O făcuse într-adins pentru a-şi

lua lucrurile personale în lipsa mea ca să evite iminenţa explicaţiei

dintre noi? Sau fusese doar o simplă întîmplare?

Apoi, la naiba, ce-mi venise s-o urc în braţe pe scări, ca să-i

uşurez eu însumi consecinţele pasului ei greşit? Bine că n-a vrut, aş

fi fost de-a dreptul ridicol.

Şi de ce s-a retras în dormitor, rugîndu-mă să n-o tulbur?

Niciodată n-a simţit nevoia să fie lăsată singură: Probabil că a

încuiat chiar uşa. Se teme de vreo obligaţie conjugală? Haida-de!

Chiar dacă aş muri după o îmbrăţişare a ei încă n-aş cerşi-o. Cînd

am revăzut-o adineauri mi-a părut, e drept, atît de frumoasă şi

fragedă (însăşi şchiopătatul nu era lipsit de graţie), încît bogăţia ei

feminină m-a durut pur şi simplu ştiind că nu-mi mai aparţine…

Dacă accidentul acela ar fi urîţit-o fizic anulîndu-i farmecul, trădarea

ar fi fost mai suportabilă?

Abia trecuse o jumătate de oră şi Mihaela se arătă în pragul uşii.

Toată încăperea se umplu de fiinţa ei. (Doamne, tot mai bine că

scăpase de ciopîrţire: Mihaela urîtă părea un nonsens, ceva de

neconceput.)

― Te-ai odihnit aşa de repede?

― Am încercat, dar n-am putut.

― De ce?

A surîs imperceptibil dîndu-mi a înţelege că ştiam tot atît de bine

ca şi ea motivul care îi zădărnicise odihna. După aceea faţa ei îşi

reluă gravitatea.

― Trebuie să-ţi vorbesc!

Ce avea să-mi spună pe tonul acesta dictatorial? Nu-i de crezut

că intenţionează să atace problema infidelităţii care fierbea mocnit

în noi, pentru bunul motiv că avantajul e întotdeauna de partea

nevinovăţiei, şi nevinovăţia are primul şi ultimul cuvînt. Afară de

cazul cînd vinovăţia pierde măsura şi vrea să acuze în loc să-şi pună

cenuşă în cap…

Am întrebat-o ce vrea să-mi comunice, dar ea tăcea, oscilînd

între îndrăzneală şi lipsă de curaj, ca în pragul unui verdict care

odată rostit nu mai poate fi schimbat.

― Ce este?

― În urma celor întîmplate, spuse cu privirile călătorind departe,

în afară de noi, nu mai putem rămîne împreună

― Cum vrei! am replicat sec, fără glas, străpuns de o sabie rece.

― Ştiu că nu se poate altfel.

…Aşadar, tot „vinovăţia” avusese primul cuvînt. Mihaela îşi

recunoscuse greşeala şi trăgea consecinţele.

― Cînd ai de gînd să pleci?

― După-amiază…

― De ce nu aştepţi să te faci bine de tot?

― Nu se poate! Ar fi lipsit de sens.

O, zei, ce înfrîngere ruşinoasă! Unde-mi erau minţile? Ce se va

întîmpla cu mine? Evadasem din propria-mi fire? Sau ascultam de un

stăpîn necunoscut? În loc s-o alung necruţător din casă, aşa cum

merita, şi mai ales cum ar ţi cerut nevoia mea de răzbunare, uite,

pleca singură, din proprie iniţiativă, ca şi cînd voia să mă

pedepsească ea pe mine.

De ce nu i-am zvîrlit în obraz josnicia trădării, umilind-o,

zdrobind-o în picioare ca să trăiesc voluptatea răzbunării de care

aveam atîta nevoie pentru a-mi răcori sufletul? Acum era prea tîrziu!

Trecuseră 27 de zile şi 27 de nopţi de la descoperirea faptei şi timpul

acesta îmi măcinase forţa. Aş fi fost de-a dreptul ridicol cerîndu-i

socoteală după o lună de păsuire fără sens. Scăpasem ca un

neghiob frînele din mîini şi acum mergeam la voia întîmplării.

Cu toată furtuna mea lăuntrică arătam pe faţă cel mai desă-vîrşit

calm. (Calmul stîncii izbită de valuri.) M-am aşezat pe colţul biroului,

adăugind sub mine şi cîteva cărţi groase. De acolo, de sus, o

dominam. Nu-i lipsită de semnificaţie nevoia acelei poziţii. (Probabil

de aceea instinctul mă îndemnase să-mi schimb locul.)

― Bine, i-am răspuns consimţind să plece după-amiază, aşa cum

voia.

― Şi pentru că am ajuns aici, trebuie să-ţi explic ce-a fost…

― Nu e nevoie…

― Nu eşti deloc curios să afli?

― Nu!

Păru contrariată, foarte contrariată de refuzul meu.

― Rău faci. Sînt unele lucruri care ar aduce lumină.

― Nu mă interesează deloc.

Mă privi îndelung, apoi ridică din umeri:

― Fie!

Cîştigam teren. Ah, cît aş fi vrut s-o descos, în ce împrejurări mă

înşelase, de cînd începuse legătura ei extraconjugală, în sfârşit,

toată istoria trădării. Nu înţelegeam ca să-mi facă aceste destăinuiri

înainte de a i le fi cerut şi mai ales (aşa cum probabil urmărea Mi-

haela) să tragă profiturile disculpării.

După o tăcere destul de lungă ana întrebat-o cu o uşoară nuanţă

de ironie:

― Ai de gînd să te duci la el?

Întoarse ochii, nu-mi suportă privirea. Răspunse fără glas, dînd

negativ din cap.

― Te rog să fii cît se poate de sinceră.

― Nu! (Cuvîntul părea turnat în bronz.)

― Foarte bine. Atunci pînă la pronunţarea sentinţei ai să locuieşti

în casa noastră…

― Aici? (Pe faţa ei poposiră semnele mirării şi întrebării.)

― N-am spus aici, am spus în casa unde trebuia să ne mutăm şi

care e gata cu reparaţiile.

― Prefer să mă duc la soră-mea. (O replică reţinută a mîndriei.)

― Te rog foarte mult să faci aşa cum îţi spun.

Mihaela tresări, mirată de tonul meu poruncitor. Parcă ar fi voit

să spună ceva, dar se răzgîndi şi tăcu.

― Vom face acţiune de divorţ prin consimţămînt mutual pentru a

nu irosi timpul degeaba. Eu îţi dau scrisoare la mînă, tu ― la fel.

― Bine… (Cuvîntul avu o rezonanţă gravă).

― Şi acum ceva foarte important. După pronunţarea sentinţei te

vei mărita cu el.

Ea nu mai putu să rabde. Sări de pe scaun şi-mi ripostă:

― Nu-ţi dau voie! (Ţipase mîndria rănită.)

Am continuat imperturbabil:

― Mihaela, am fost adînc jignit şi am dreptul la o stisfacţie.

Repet: după pronunţarea sentinţei ai să te căsătoreşti cu omul

acela. (îmi stătea pe buze să-i spun amantul tău.) Aş înţelege să te

revolţi dacă ţi-aş impune o căsătorie în afara voinţei tale. Dar cînd ţi-

ai ales singură viitorul soţ, reacţiunea ta e absolut deplasată. În felul

cum îţi vorbesc, cred că-ţi dai seama că nu glumesc deloc. Tu nu eşti

femeia cu care cineva poate să-şi satisfacă un capriciu şi apoi să-i

întoarcă spatele.

Aproape se sperie de glasul meu şi plecă în piept capul. Ade-

vărat, nu glumeam deloc.

― După cum vezi m-am gîndit la toate şi-am hotărît ca în actul

de proprietate să trec casa lui Coleşiu pe numele tău. Ea va constitui

zestrea ta.

― Nu! Pentru numele lui Dumnezeu, nu pot primi. E prea mult!

Asta, nu! (Cîte răni pe fiinţa ei!)

― Mihaela, de ce nu mă înţelegi? Nu vreau să te las, nu pot să

las soţia mea în voia soartei, fără nici un sprijin. Am fost legaţi unul

de altul, ne-am iubit, asta n-o poate nimeni tăgădui, şi avem

îndărătul nostru un trecut care va trăi cît vom trăi şi noi.

La auzul acestor cuvinte Mihaela, mutilată, izbucni în plîns. O

furtună violentă se dezlănţuise în ea rupînd zăgazul lacrimilor. Se

căina cu respiraţia întretăiată şi îngăima printre suspine:

― Ce nenorocită sînt! Cît mă doare nenorocirea mea!

― Nu spune asta… eşti nedreaptă cu tine. Doar n-ai să opreşti

viaţa în loc din cauza unei greşeli. Ai curajul de a privi înainte.

Vorbele n-o potoleau, era nevoie de o forţă mai mare decît a lor.

Plîngea tot mai amarnic scuturată de sughiţuri. Văzînd aşa, am

cuprins-o în braţe şi am acoperit-o de sărutări pe faţa răvăşită de

lacrimi, pe gura arsă. Surprinsă de această neaşteptată atitudine

surise palid a bucurie şi se lăsă copleşită de mîngîieri. Nu-mi trebuia

mai mult. Am ridicat-o pe sus ca pe un trofeu şi deschizând uşa

dormitorului cu piciorul am depus-o pe pat. Într-o clipă storul fu

lăsat, zăvorul tras, îmbrăcămintea zvîrlită pe jos. Şi cu complicitatea

întunericului de, zi am avut pe amanta celuilalt, într-un delir care se

lua de mînă cu nebunia. Pasivitatea ei iniţială se topi ca gheaţa

peste care torni apă clocotită. Şi după aceea prinşi de şuvoiul

simţurilor, beţi de licoarea pasiunii, n-am mai ştiut de noi. Ne

trezeam uneori şi forţa aceea uluitoare a firii ne înlănţuia din nou,

storcind trupurilor vlaga pînă la sleire.

Mi-aduc aminte că într-un moment de relaxare Mihaela îmi şopti

la ureche:

― Nu te-am înşelat, Dor… Dor… N-a fost decît o năpastă la

mijloc…

Tăceam. Încerca să se dezvinovăţească, să-şi justifice infide-

litatea, tincturînd-o fără necesitate şi cu puţin tragism. Trudă za-

darnică! Mai convingătoare decît orice argument pleda pentru cauza

ei chiar situaţia în care ne găseam: era a mea din cap pînă-n călcîie

şi îşi trăda cu mine proaspătul iubit. Dovadă evidentă că puterea

mea asupra ei se menţinea încă la altitudine mare.

Mi-a mai spus că bărbatul acela îi făcea curte, o urmărea mereu

şi, de ziua ei, întîlnind-o din întîmplare (absolut din întîmplare) i-a

propus să meargă la Băneasa pentru a ciocni împreună o cupă de

şampanie. L-a refuzat, el a stăruit (stăruia ne-cotenit, fără sens).

Piaza rea făcu să treacă prin dreptul lor o maşină. El a oprit-o ca şi

cînd voia s-o pună în faţa unui fapt împlinit. (N-am înţeles cînd s-a

întîmplat accidentul: la ducere sau la întoarcere?) Aş fi putut s-o

întreb dacă dădea vreo importanţă acestui basm de adormit copiii,

cînd convingerea mea era deja făcută.

În vreme ce Mihaela zăcea consumată pînă la inerţie de arşiţa

pasiunii, m-am îmbrăcat, am aşternut lucid scrisoarea prin care

consimţeam divorţul (pentru a-i servi la proces, după cum îi făgă-

duisem), apoi i-am spus Zamfirei:

― Coniţa pleacă după-amiază. Ajut-o să-şi împacheteze lucrurile

şi să le ducă la noua ei locuinţă…

― De ce pleacă, Doamne, iartă-mă? făcu slujnica uluită,

crucindu-se.

― Nu întreba, fă ce-ţi spun. Eu iau masa în oraş şi nu mă întorc

decît noaptea tîrziu…

Am coborît scările uşor, plutind într-o dispoziţie sufletească de

plenitudine.

Ce nerozie! În loc ca nesăbuita patimă cu care avusesem soţia să

mă pună pe gînduri, asemeni unui clopot de alarmă al fiinţei pîndite

de primejdie, dimpotrivă, îmi gîdila orgoliul avid de satisfacţii:

― Măcar de şi-ar da ea seama ce-a pierdut înşelîndu-mă!

IV

Eram aşa de calm şi de împăcat cu situaţia încît mi se părea că

mă aflu într-o zonă din stăpînirea neverosimilului. Cum? Mă

despărţeam de femeia căreia îi dădusem numele şi îmi legasem

viaţa de a ei, nu numai fără nici o zguduire sufletească ci, dim-

potrivă cu un sentiment de uşurare? Atunci, era limpede: n-o iu-

beam şi nici n-o iubisem vreodată. Dragostea noastră fusese doar

plăsmuirea mea, frumuseţea Mihaelei ― creaţia mea, toată bogăţia

asta izvora din mine. Dacă în noaptea aceea mă duruse infidelitatea

ei, ce putea să fie altceva decît o simplă rănire a amorului propriu?

Am intrat, la întâmplare, într-una din cafenelele de pe bulevardul

Elisabeta. La o masă, Bogdan îşi sorbea tacticos şvarţul. Fiind un

virtuos al biliardului ne-am apucat să jucăm cîteva partide de

carambolaj. Am pierdut pe toată linia, ceea ce făcu pe adversar să

constate:

― Azi nu prea eşti în formă.

Înainte de plecare, Bogdan (referindu-se la „familie”) mă întrebă:

― Ce faceţi mîine? (A doua zi era duminică.) Dacă n-aveţi vreun

proiect, veniţi la noi.

― Imposibil, dragul meu.

― De ce?

― Pentru că… ne-am despărţit.

Bogdan holbă ochii. (N-am să uit niciodată mutra lui cara-

ghioasă.)

― Vorbeşti serios, Tudore?

― Foarte serios.

― Şi, mă rog, cînd s-a întâmplat povestea asta?

― Chiar adineauri. Mai precis: ou o jumătate de oră înainte de a

intra aici.

― Şi arăţi atît de calm? Ai avut răbdare să joci cu mine trei

partide?

― De ce nu?

― Acum înţeleg de ce jucai atît de prost.

Nu mă descusu mai mult, prietenul meu avea tact. Convorbirea

se opri aici. După ce ne-am despărţit mă tot întrebam: ce m-a

împins să dau în vileag cu atîta grabă secretul nostru? N-aveam decît

să-i spun că ne ducem la Alexa sau în altă parte. Nu cumva ţineam

să mă angajez cît mai puternic în hotărîrea de a divorţa, dînd sfoară

printre oamenii grupului în care trăiam despre acest lucru, de teamă

că dacă l-aş ascunde s-ar putea să dau îndărăt fără inconvenientul

ruşinei?

Foarte posibil!

Pe la ora cinci (supunîndu-mă unui gînd) m-am dus întins la

Filantropia să stau de vorbă cu domnul Nenişor, rivalul meu. Nu l-am

găsit: părăsise spitalul (ca şi Mihaela) în cursul dimineţii; nu era încă

vindecat, continua tratamentul medical acasă. (Faptul presupunea o

prealabilă înţelegere între ei.) I-am aflat adresa din fişier şi iată-mă

în strada Clopotarii Vechi sunînd la uşa unui apartament de la etajul

al cincilea. O bătrînică (probabil servitoarea) veni să-mi deschidă.

― E acasă domnul Nenişor?

― Da. Sînteţi doctorul?

― Nu. Anunţă pe avocatul Petrican.

Am aşteptat cîteva minute pînă să se întoarcă. Încă nu ştiam ce

trebuia să fac în caz că ar fi refuzat să mă primească. (Şi motive

avea destule.) Din fericire nu se întîmplă acest lucru. Slujnica se ivi

din nou:

― Poftiţi!

În timp ce parcurgeam vestibulul, ea adăugă grijuliu:

― Vă rog, nu-l ţineţi mult, e tare bolnav, chiar azi a ieşit din

spital.

― Ştiu, ştiu…

Rivalul mă aştepta în dormitor, întins pe pat. Era palid, cu capul

bandajat şi mîna dreaptă în ghips. Paliditatea lui crescu dînd cu ochii

de mine. Mi-l reaminteam ca pe o veche cunoştinţă, într-atît mi-l

păstrase de proaspăt memoria în cele două sau trei clipe cît îl

zărisem în holul hotelului Palace din Constanţa. Acum aveam prilejul

să-l examinez cu amănuntul. Avea fruntea înaltă (la ce i-o fi

servind?), ochii lipsiţi de expresivitate, nasul puţin borcănat, o gură

mare cu buze groase. (Dumnezeule, buzele astea pe gura Mihaelei?

― nu concepeam ceva mai monstruos, mai împotriva firii.)

Trăsăturile feţii nu armonizau laolaltă, păreau separate, asimetrice.

Nu, nu mă înşelam, era urît individul, semăna cu cel puţin un milion

de oameni. Cît m-a bucurat descoperirea asta! Va să zică nu avea

asupră-mi avantajul superiorităţii fizice, tot eu eram mai bine decît

el, mie la sută… Şi dacă scumpa mea doamnă alesese un bărbat

inferior mie, să-i fie de bine şi la mulţi ani!

Plutind pe valurile acestei satisfacţii, am ţinut din capul locului să

domin pe rivalul meu prin orice mijloace pentru a atinge scopul

urmărit. Trebuie să recunosc că n-a fost deloc greu.

― Probabil că te aşteptai la vizita mea, i-am spus aşezîndu-mă

pe un scaun la o distanţă convenabilă, înainte de a fi poftit.

Pe faţa lui se citea neliniştea, ochii îi jucau sperioşi în orbite şi

chiar tremura. (Dacă era teafăr, cred că ar fi luat-o la sănătoasa.)

Frica bietului omuleţ îmi aducea apă la moară.

― Nu trebuie să te temi de mine, am continuat pe ton înalt,

protector. N-am venit să te ucid, nici să te provoc la duel, deşi aş fi

fost îndreptăţit s-o fac, pentru că te-ai amestecat în viaţa mea şi mi-

ai distrus căsnicia…

― Eu… să… să vedeţi… se bîlbîi el nevolnic…

― Nu mă întrerupe, n-am terminat, i-am retezat-o cu asprime. În

urma celor petrecute ştii care este datoria dumitale?

― Dar, vă rog, nu s-a întîmplat nimic incorect… Să vă explic.

― Nu am nevoie de explicaţii. Incepînd de azi m-am despărţit de

soţia mea. Ea nu poate să rămînă dezonorată dacă a făcut greşeala

să răspundă sentimentelor dumitale. Singura soluţie care împacă

lucrurile este s-o iei de nevastă… Asta numesc datoria dumitale.

Înţelegi s-o îndeplineşti sau nu? Una din două.

― Da, desigur… desigur…

― Ţin ca acest răspuns să nu fie de circumstanţă. Bagă bine de

seamă ce angajament îţi iei…

― Vă dau toate asigurările… vă dau chiar în scris dacă vreţi…

― Nu e nevoie. Prin urmare sîntem înţeleşi, nu-i aşa?

― Noi, da… Dar dînsa? Credeţi că e de acord?

― Va fi! Dacă în prima săptămînă după pronunţarea divorţului nu

introduci actele la starea civilă, te împuşc oriunde te voi găsi,

înţelegi?

Un ţipăt de femeie, de undeva din apropiere, ne strivi auzul. Am

înţeles numaidecît despre ce era vorba.

― Cum, dumneata permiţi servitoarei să asculte ce vorbim?

― N-am servitoare. E mama!…

Bătrîna se ivi şi cu toată spaima pe care o trăsese, îmi ceru

scuze.

― Liniştiţi-vă, doamnă; fiului dumneavoastră nu i se va în-tîmpla

nimic dacă de aci înainte înţelege să se poarte corect. Trebuie să

recunoaştem însă că pînă acum corectitudinea lui a lăsat mult de

dorit… Dovada e chiar starea în care se află…

― Of, of, l-a pedepsit destul Dumnezeu!

― Mamă, te rog, lasă-ne singuri… Nu înrăutăţi lucrurile.

― Numai un minut, doamnă, şi am terminat.

Bătrîna se retrase supusă. Rămaşi din nou singuri i-am luat un

scurt interogatoriu. Era titrat (absolvise Facultatea de drept), avea

28 de ani (mai vârstnic decît mine), de curînd fusese avansat

administrator financiar (va să zică tot administrator era).

― Dar vicii? Ce vicii ai?

S-a uitat la mine descumpănit. (Împingeam sondajul peste mă-

sură?) Totuşi mi-a răspuns:

― Nu am vicii. Îmi place să joc cărţi, dar asta se întîmplă atît de

rar, încît nu poate fi considerat un viciu.

Voiam să-i mai pun şi alte întrebări, dar a venit un medic şi

atunci am renunţat.

― Aşadar, sîntem înţeleşi, nu-i aşa?

― Vă puteţi bizui pe mine…

Am plecat pe deplin satisfăcut. În stradă, trecînd pe lingă un

afişier, privirile mele reţinură un titlu scris cu litere de-o şchioapă:

„Magnificul încorporat”. (Ce tîmpenie mai e şi asta?) Cum poate să fie

magnific un simplu încorporat? (Sau mai bine zis recrut.) O fi făcut un

act măreţ de arme? în acest caz îi spunea: Eroicul încorporat,

nicidecum magnificul. Ducă-se naibilor de prostie ― ce-mi pasă?

Mai departe, dădui peste altă pancartă cu afişe multicolore şi din

nou Magnificul încorporat îmi captă atenţia. Pe legea mea, unii autori

dramatici (era vorba de o comedie) sînt bătuţi la cap cu leuca, îşi

aleg nişte titluri pur şi simplu absurde.

― Ce faci, iubite conte?

Mă abordase Charlot. (Acum îmi spunea conte pentru că mă

căsătorisem cu contesa, aşa cum o porecliseră mansardiştii în de-

rîdere pe Mihaela.)

― Măi, explică-mi şi mie ce înţelegi tu prin Magnificul încorporat?

Uite, citeşte aici…

― Încornorat nu încorporat, rîse el, corijîndu-mă.

Formidabil! Aş fi putut să zgîiesc ochii o zi şi o noapte şi tot

greşit citeam. În speţă era vorba de Magnificul încornorat de

Cormmelink, care se juca la Teatrul Comedia. Rîdeam cu poftă de

ceea ce mi se întîmplase, dar în acelaşi timp eroarea mea simpto-

matică mă punea pe gînduri: de ce evitasem persistent să citesc

corect? Ce mecanism subtil mă ferise de veninul acelui cuvînt

modificîndu-mi datele percepţiei vizuale din pricina actualităţii mele

sufleteşti căreia nu-i convenea să se vorbească de funie în casa

spînzuratului?

Am intrat cu Charlot la Continental. I-am destăinuit şi lui, fireşte,

că mă despart de contesă. (Mă angajam tot mai adînc în hotărîrea

de a divorţa.)

― Condoleanţele mele, baroane, spuse el primind vestea cu

obişnuita-i indiferenţă. (îmi schimbase totodată şi… titulatura.) Ai

prins-o în flagrant delict?

― A, nici vorbă!… Nu ne înţelegeam… Asta a fost pricina…

― Va să zică nepotrivire de caracteriologie?

― Chiar aşa… Ne despărţim prin consimţământ mutual…

― Dacă mulier nu e doloroza să ştii că are în vedere un homo-

homini lupus. Attent, il treno!

…M-am întors acasă devreme (pe la ora 9), sătul pînă-n gît de

vocabularul lui Charlot şi de el însuşi. Zamfira mă aştepta cu masa

întinsă şi mai ales cu ochii umflaţi de plîns. Am înţeles numaidecît că

Mihaela plecase. Foarte bine. Chiar asta voiam…

― Ai dus-o la noua ei locuinţă?

― Nu, n-a vrut coniţa…

― Nu te-ai gîndit cum o să se descurce singură cu bagajele? Mai

ales că avea piciorul bandajat?

― Ba m-am gîndit, da’ dacă mi-a spus să rămîi acasă? De dus i-

am dus geamantanele la maşină… (În definitiv ce-mi păsa de toate

astea?)

― Nu ţi-a lăsat nici o vorbă?

― Nu. Cînd să plece m-a podidit lacrimile. Coniţa a zis să nu mai

plîng şi mi-a dat o sută de lei.

Am făcut o scurtă inspecţie prin odăi. Dumnezeule, ce pustii

arătau, deşi toate imobilele rămăseseră pe locul lor. Poate lipsa

Mihaelei provoca această impresie pur subiectivă. Nu-i nimic, ne

obişnuim şi cu asta; peste o săptămînă-două ne va părea că aşa a

fost de cînd lumea.

Dar nu „pustiul”, ci altă chestiune mă preocupa în clipa aceea.

Voiam să ştiu dacă se dusese în casa noastră aşa cum îi porun-

cisem) sau preferase alt domiciliu? Nu s-o fi mutat chiar la el? Tare

aveam poftă să mă reped pînă la Alexa ca să aflu din gura ei unde

trăsese Mihaela. Mijam reprimat îndemnul şi bine ana făcut pentru

că, după o jumătate de oră, m-am pomenit chiar cu Alexa. Pentru

întîia dată ne priveam rece ca doi străini. Deşi ardeam de nerăbdare

să cunosc noul domiciliu al Mihaelei, am lăsat-o pe ea să vorbească

mai întîi. Ca şi cînd intuise ceea ce mă interesa, mi-a spus:

― Mihaela se află la mine acasă. (Hm, nu era chip să asculte de

mine.)

― De ce ai primit-o?

― Ce era să fac? Sînt sora ei şi dacă am fost cea dintîi care i-am

reproşat fapta, tot eu o iau sub scut şi o apăr cînd se află în

primejdie.

― Nu înţeleg. De care primejdie e vorba?

― Ai izgonit-o şi ţi se pare că n-o ameninţă nici o primejdie?

Alexa mă privea dispreţuitor şi-mi zvîrlea săgeţi de ură. (Tocmai ea

care spusese: n-o mai cunosc, nu e sora mea.)

― Dragă cumnată, nu m-am gîndit nici o clipă să lipsesc pe

Mihaela de sprijinul meu. Ar fi fost din parte-mi o răzbunare josnică

de care nu sînt capabil. Dimpotrivă, am căutat să-i asigur o stare

materială destul de bună, s-o pun la adăpost de orice nevoi. Şi ca să

te convingi că nu pălăvrăgesc verzi şi uscate, află că am trecut casa

pe numele ei.

― Ai făcut într-adevăr asta? mă întrebă ea numai mirare.

― De ce nu? Peste cîteva zile actul de proprietate, autentificat şi

transcris, va fi predat sorei dumitale. (Mihaelei îi spusesem că era

deja făcut; o nevinovată minciună pe cît de necesară pe atît de

inofensivă.)

― Şi tu rămîi aici mai departe să plăteşti chirie?

― Ce-ţi pasă?… Poate cu vremea devin încă o dată proprietar…

― Ascultă, Tudor, neînţelegerea voastră e mare numai în în-

chipuirea ta. Am stat de vorbă cu Mihaela, am conjurat-o să-mi

spună tot ce a fost. Ei bine, n-a fost nimic, absolut nimic.

― Soţia mea s-a găsit într-o maşină cu bărbatul care îi făcea

curte asiduă. Conteşti acest fapt?

― Nu. Dar atîta nu-i suficient ca să vă stricaţi căsnicia. O mică

slăbiciune se poate oricum ierta femeii.

― Unii iartă şi slăbiciuni mai mari. Eu nu pot. Dacă am ră-mîne

mai departe împreună sînt sigur că tot aici vom ajunge. Firea mea

nu cunoaşte tranzacţii în această materie. Recunosc, sînt un om

ciudat, dar aşa sînt, ce vrei? Cine altul în situaţia mea i-ar dărui o

casă ― unica mea avere personală?

― Ai mai spus-o, şi cu toate astea încă nu-mi vine a crede.

― Cum, te îndoieşti?

― Iartă-mă, e aşa de neobişnuit… încît…

― Îţi dau cuvîntul meu de cinste că-i trec casa pe numele ei.

Ajunge?

― Da, da, te cred, şopti ea emoţionată.

― I-am spus şi Mihaelei, ştie şi ea de acest lucru. Chiar am

rugat-o să locuiască acolo. N-a vrut să asculte, a venit la dumneata.

Foarte rău a făcut.

― Lasă că o conving eu pînă la urmă.

― Te rog chiar. De ce să şadă în altă parte şi nu în casa ei? Mută-

te şi dumneata acolo, de ce n-aţi sta împreună? Unde găseşti o

grădină ca aceea în tot Bucureştiul?

― Eşti un om deosebit ― nu ciudat cum ziceai, izbucni Alexa, şi-

mi strînse bărbăteşte mina. Dacă hotărîrea de a te despărţi e

definitivă, nu-i rămîne nefericitei decît să-şi spargă capul de pereţi.

Îşi va da ea seama odată ce a pierdut.

A plecat tare bucuroasă de dania mea, dar a lăsat mai multă

bucurie în urma ei. Da, Alexa, ai spus bine ce-ai spus. Mihaela are

să-şi dea seama cîndva de ceea ce a pierdut…

…Se întîmplă atîtea lucruri ciudate în viaţă!”

Am auzit de sute de ori repetîndu-se fraza asta, am citit-o tot de

atîtea ori şi chiar eu am întrebuinţat-o în cursul acestei spovedanii.

Niciodată însă nu i-am dat vreo atenţie. Adevărul e că, în relaţiile

dintre oameni, nu se întîmplă nimic ciudat. Ce înseamnă ciudat?

Cînd spui: s-a petrecut ceva ciudat, înseamnă că faptul, purtînd o

haină nouă, care-i schimbă înfăţişarea, iese din ordinea firească. Şi

te opreşti la această constatare (cum fac cei mai mulţi) ridicînd

nepăsător din umeri. Există însă o explicaţie pentru cine ştie s-o

caute. Dacă scrutezi sub înveliş, dacă înnozi întîmplări din trecut de

altele actuale, dacă analizezi efectele şi le legi de cauză, vei

descoperi fără îndoială resortul care a declanşat fapta, logica ei

lăuntrică, şi atunci ea apare nudă, fără acel voal de mister.

Auzind că am constituit casa drept zestre soţiei necredincioase

pentru a-i înlesni căsătoria cu amantul ei, oricine ar striga, sus şi

tare:

― Asta-i o ciudăţenie, dacă nu nebunie curată!

Într-adevăr, chiar mie pe atunci mi se părea aşa. Acum însă îmi

dau seama că era o faptă logică, normală, pe linia firii mele, născută

în subteranele inconştientului care urmărea un scop cu adevărat

diabolic. (Despre restul şi urmările lui voi pomeni la timp.)

Peste cîteva zile, am trimis Alexei actul de proprietate, aşa cum

fusese vorba. Săptămîni întregi, Mihaela nu vru să audă de dania

aceea.

Ţinea morţiş că nu poate să primească nimic de la mine, după

cele întîmplate între noi. (N-am înţeles la ce se referea?)

Alexa o convinse în cele din urmă. Probabil îi evocă spectrul

mizeriei îndurate după moartea tatălui lor, cînd fuseseră silite să

locuiască în mansarda din str. Amzei, îi aminti că din salariul vii-

torului soţ nu va putea să trăiască fără lipsurile care otrăvesc viaţa,

pînă cînd Mihaela vrînd-nevrînd se hotărî să accepte.

De atunci n-o mai zării nici la înfăţişările procesului. Sora ei

motiva:

― Îi e ruşine să dea ochii cu tine.

V

Alexa n-a crezut că voi duce divorţul pînă la capăt, socotindu-l un

simplu joc din parte-mi ca s-o sperii pe Mihaela şi s-o cuminţesc

pentru multă vreme de aci înainte. Dacă ar fi fost posibil să-i

fotografiez gîndurile atunci cînd i-am vorbit de casa dăruită soră-şi,

sînt sigur că Alexa îşi spunea în sinea ei:

„E viclean, face pe generosul; locuinţa tot a lui va fi pentru că

nu-l lasă inima să se despartă de soţie ― o încearcă numai.”

De aceea, cînd peste cîteva luni sentinţa fu pronunţată şi

transcrisă, vestea o puse pe gînduri mai abitir decît prima dată cînd

aflase de această hotărîre.

Aşadar, se încheia un capitol din viaţa mea, poate cel mai

strălucitor de fericire, dar şi întunecat de furtună.

Cînd tata află de ispravă, veni la Bucureşti, cu o falcă-n cer şi

una-n pămînt să-mi ceară socoteală. (Habar n-am cine îl informase.)

Niciodată nu l-am văzut aşa de enervat:

― Ce-i cu tine, băiete, ţi-ai pierdut minţile? Mi-am călcat pe

inimă şi am vîndut pădurea să-ţi fac rost de banii aceia pentru casă

şi acum te lipseşti de ea cu atâta uşurinţă. Spune-mi şi mie, din ce

aluat ai fost plămădit? În ce lume trăieşti?

Îl priveam absent, pietrificat, cu gura cusută. Cum să mă apăr?

Ce argumente ar fi putut să-mi. acopere fapta? Nici unul. Am făcut

aşa ― pentru că aşa simţeam că trebuie să fac. Dar asta nu era o

justificare valabilă decît pentru mine. Mă gîndeam cît e de greu să

judeci un om cînd n-ai putinţa de a privi în fiinţa lui. Într-una din

grelele clipe cînd ochii noştri îşi încrucişară privirile, tata scăzu

vocea şi se apropie de mine apucat de o subită grijă. Ce proces

psihic s-o fi petrecut cu el, ce i-o fi spus faţa mea ca să-şi schimbe

radical atitudinea? Îmi luă mîna, o mîngîie tăcut şi stîngaci (nu era

sentimental) şi zise:

― Nu-i nimic… Ducă-se pe pustii! Banii se fac la loc! Numai tu să

fii sănătos.

Nu cred că eram bolnav (nici vorbă!), mai degrabă într-o stare

sufletească de continuă febrili cate care, din pricina duratei,

înclinam s-o consider destul de normală. Am renunţat la slujbă şi m-

am pus cu burta pe carte, ferm decis să-mi iau doctoratul neglijat.

De unde-mi venise rîvna aceea de învăţătură? Pentru că citeam

încordat, frenetic, cîte 10―15 ore pe zi, tomuri groase de cri-

minologie, fără a-mi îngădui o odihnă cît de mică. (De altfel nici nu

încercam nevoia.)

Nenişor nu respectă termenul de o săptămînă pentru introdu-

cerea „actelor de căsătorie”, aşa cum îşi luase obligaţia faţă de

mine. Nu era bineînţeles vina lui. Nu înţelegeam pentru ce se

împotrivea Mihaela? Opunerea ei n-avea nici o raţiune. I-am atras

atenţia Alexei că potrivit clauzei puse într-adins în actul de donaţie,

fosta mea soţie pierde casa dacă nu se căsătoreşte cu Nenişor. În

sfîrşit, după luni de tergiversări şi amînări, cununia lor civilă fu

oficiată la Primăria de Negru. N-avea noimă să iau parte la

festivitate, însă le-am trimis o telegramă de felicitare. (Nu-imi aduc

aminte conţinutul ei, ştiu numai că am pierdut o oră întreagă ca să

redactez două fraze pe cît de calde pe atît de nesincere.)

Am trecut doctoratul cu „magna cum laude”, iar după cîteva luni

numai am fost abilitat docent pentru specialitatea Psihanalizei

judiciare. La banchetul pe care decanul facultăţii l-a dat în cinstea

mea am invitat-o şi pe Alexa. Ţineam să cunoască succesele mele

pentru că la rîndu-i le comunica Mihaelei. (De ce aş minţi? ― nu-mi

displăcea acest lucru.)

― Ce mai face Mihaela? am întrebat-o într-o doară.

― Aşa şi aşa. Şi-a luat licenţa şi vrea să obţină o catedră…

― Ce nevoie are de catedră? Soţul nu cîştigă destul de bine?

― Nu prea. Ea se plînge că nu le-ajung banii.

― Cum se poate? Administratorii financiari au buzunarele

doldora.

― Afaceriştii, dar… El e un fricos şi jumătate…

― De ce nu-l avansează?

― N-are protecţie. Dacă ar trece în administraţia centrală a

ministerului s-ar schimba lucrurile.

― Bine că mi-ai spus. Voi interveni eu.

Am profitat de faptul că secretarul general de la finanţe era

fratele profesorului Tîrnoveanu. În cinci minute se făcut treaba.

Decizia fu semnată şi Nenişor se văzu peste noapte transferat în

minister aşa cum dorea.

Tot în ziua aceea m-am pomenit cu Alexa.

― Mihaela îţi mulţumeşte din suflet pentru gentileţea ta.

Mi-a displăcut termenul gentileţe. (Hm! crede ea că-s gentil?

Rău se mai înşală!)

― Zici că s-a bucurat mult, nu-i aşa?

― Nu prea mult. Dacă binele acesta venea din altă parte sau în

alte împrejurări, poate că…

― N-o înţeleg. De ce să nu se bucure dacă vine din partea mea?

De fapt pentru ea am făcut intervenţia, nu pentru Nenişor. Ajuţi

uneori un necunoscut pe care-l vezi pentru întîia oară, dar nu o

femeie de care ţi-ai legat viaţa şi căreia îi datorezi cele mai

frumoase zile.

Totuşi o înţelegeam! Îi păruse rău? De minune! Era o dovadă că

mă regreta. M-ar fi întristat însă dacă i-ar fi părut bine. Lasă să-i pară

rău! Cu cît îi va părea mai rău, cu atît va fi mai bine. Am s-o

copleşesc şi pe ea şi pe soţul ei netot de bunuri şi de bine, cu voia

sau fără voia lor, oricîte jertfe m-ar costa, numai şi numai să mă

regrete Mihaela cît mai mult, să mă regrete şi să plîngă după mine

pînă i-o seca de tot izvorul lacrimilor…

…Acum ţineam un curs liber la facultate în specialitatea docenţei

(păcat că nu-l frecventau decît prea puţini auditori, în special

studentele), lucram la o carte Principiile de bază ale Codului Penal şi

ceva mai rar conferenţiam la Fundaţie ori Ateneu. La una din aceste

conferinţe luă parte şi Alexa fără s-o fi chemat. (Ce-i drept făceam

multă publicitate.) O, dac-ar şti cît m-am bucurat!

― Mihaela n-a venit?

― Nu, n-a putut… Era cam… indispusă.

„Cam indispusă”? Numai pentru atîta lucru? Credeam c-o

interesează tema (era vorba de La Drame des Poisons) mai ales că

odată (ce mult mi se pare de atunci) discutasem cu Bogdăneştii

despre „crima” lui Racine. De curînd, citisem în Conferencia un studiu

foarte documentat în legătură cu această afacere, iscălit de

academicianul Henri-Robert.

După plecarea Alexei mi-a mijit în minte întrebarea:

― Oare pentru Mihaela am ţinut conferinţa asta?

Am gonit furios gîndul şi mi-am văzut de treburi.

Ascensiunea mea continua vertiginos, drumul îmi era larg

deschis. Nici o barieră nu mă ţinea în loc şi toate împrejurările,

vorbite parcă între ele, îmi creau cele mai prielnice condiţii. Pro-

fesorul Tîrnoveanu, împlinind limita de vîrstă ieşi la pensie, iar ca-

tedra lui deveni vacantă. Ne-am înscris cinci candidaţi la concurs.

Unul se retrase, mai rămaseră patru adversari. Adversari? ― vorbă

goală: i-am lăsat înapoi la mare distanţă şi cred că aş fi dărâmat

universitatea dacă vreunul din ei mi-o lua înainte.

Ajunsesem la 28 de ani profesor universitar, ţinînd la un braţ

prezentul şi la celălalt viitorul, iar în amîndouă mîinile cheia mi-

raculoasă cu care se deschide orice uşă. Am fost sărbătorit de colegi

la Athenee-Palace. Toasturile, departe de a-mi gîdila amorul propriu,

mă indispuneau ştiind că sînt de regulă apologetice. În schimb m-a

emoţionat elogiul fostului meu profesor Tîrnoveanu care îmi prezicea

un viitor strălucit. (Ce păcat ― după o lună s-a stins din viaţă). Au

venit şi părinţii mei, mai fericiţi ca oricînd. Altă petrecere, alt

banchet, de astă dată intim, cu prietenii mei, printre care

Bogdăneştii, Veveriţa cu Urangutanul ei şi cîţiva mansardişti (Gleber,

Charlot, Iliuţă).

Dar toate astea mă lăsau rece, indiferent. Nu mai vibra nimic în

mine, parcă mă transformasem într-un bloc de piatră. Era golul

visului împlinit? Nu, încă nu!

Numai cînd mi-a telefonat Alexa (destul de tîrziu) ca să-mi spună

că Mihaela aflase de numirea mea şi mă felicită din toată inima, abia

în clipa aceea blocul meu de piatră s-a cutremurat şi am trăit plenar

bucuria succesului.

― A plîns, sărmana, cînd a citit în ziar.

„Cred şi eu, mi-am spus lăsînd receptorul în furcă. Vedeţi,

stimată doamnă Nenişor, că pot să ajung chiar profesor universitar

cînd vreau? Şi dumneavoastră care vă îndoiţi de posibilităţile mele,

cu o fină şi reţinută ironie… Cred că vă aduceţi aminte în ce

împrejurare, nu? Ei bine, v-am dovedit-o acum cu vîrf şi îndesat.

Sînteţi satisfăcută?”

Din pricina acestei emoţionante destăinuiri nu mi-am găsit

astîmpărul toată ziua. În sfîrşit, mă felicitase Mihaela! Şi plînsese

pentru ea, pentru tot ceea ce pierduse ea! Deşi o durea, desigur,

succesul meu, ţinuse totuşi să mă felicite. Mie îmi ajungea numai să

fi ştiut că a plîns.

Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, dar cine i-ar

fi îngăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume!

VI

Urcuşul vertiginos continua. Voiam să ajung sus, tot mai sus, în

vîrful piramidei, şi truda mea nu mai găsea astîmpăr. Ca să cuceresc

un pisc social, gîndeam, trebuie să fac politică militantă, să mă

înregimentez într-un partid. Eram tînăr, aveam timp înainte. Dar

trebuia s-o iau de la început, să activez cel puţin cîţiva ani.

Cîţiva ani? Cerule, cine avea atîta răbdare? Eu, nu, în nici un caz.

Voiam imediat, la repezeală, o demnitate cît mai înaltă. Parcă mii de

braţe mă împingeau din spate fără a-mi da răgaz să răsuflu.. După o

scurtă chibzuire m-am înscris la democraţi. Acolo aveam cîţiva

prieteni şi într-acolo mă îndreptau dealtfel şi convingerile mele.

La una din şedinţele comitetului executiv, unul din fraţii pro-

fesorului Tîrnoveanu mă prezentă fostului ministru Chintescu, tatăl

Ceciliei, pe care nu-l cunoşteam încă personal, deşi locuisem atîta

vreme în casa lui, la mansardă. El mă întîmpină foarte amabil şi mă

trată ca pe o veche cunoştinţă.

Aflase despre mine lucruri bune şi părea că mă apreciază. (Ştia şi

de divorţ, probabil de la Cecilia.) Mă pofti de cîteva ori la el acasă şi

astfel, în scurt timp, am ajuns colaboratorul lui cel mai preţuit. Se

ocupa de un proiect de lege cu privire la reorganizarea serviciilor

publice pe o bază ştiinţifică de raţionalizare a muncii.

(Era şi preşedinte al Cercului de studii al partidului.) Am dez-

bătut proiectul cu pricina în cîteva şedinţe prelungite, uneori după

miezul nopţii, după care l-am aşternut pe hîrtie. Fostul ministru s-a

arătat foarte satisfăcut de lucrare şi de atunci nu s-a mai putut lipsi

de serviciile mele.

Într-o zi, ducîndu-mă la el ca de obicei, nu l-am găsit acasă. În

schimb mna întîmpinat fiică-sa, Cici.

― Tata te roagă să-l scuzi, a fost chemat urgent la club şi se

întoarce peste o jumătate de oră. Pînă atunci am să-ţi ţin de urît.

― O, dacă-i aşa, i-am spus în glumă (de fapt era un compliment)

aş prefera să se întoarcă peste… cinci ceasuri.

― De cînd ai început să-mi faci curte? surîse glacial Cecilia,

ameninţîndu-mă cu degetul.

Am privit-o lung, încordat, şi mi s-a părut că abia atunci o

vedeam bine pentru prima dată. Era o frumuseţe marmoreeană, cu

un corp dăltuit de măiestria unui sculptor, căruia îi şedea mai bine

pe un soclu decît pe pămînt. Aşa că aveam de ce să mă mir văzînd

că ea se mişcă şi chiar vorbeşte ca toţi oamenii.

― De ce mă fixezi aşa? Nu vrei să stei?

S-a trîntit într-un fotoliu, punînd picior peste picior. (Făcu gestul

acesta cu o graţie neîntrecută.) Cum stătea aşa, arăta tot ca o

statuie, însă în altă poziţie.

― Ce-i cu dumneata? Am impresia că mă studiezi…

― Iartă-mă, fără să vreau… Regret că nu sînt sculptor. De pildă

un Canova sau un Rodin…

― De ce?

― Pentru că te-aş fi imortalizat în marmură.

Statuia vie zîmbi imperceptibil în loc să rîdă cu poftă.

― Ştii că ai intuiţii? Am primit două oferte de acest gen pe care,

bineînţeles, le-am refuzat numaidecît…

― Rău ai făcut, rău, domnişoară Cecilia…

― Nu, deloc. Nu-mi place cum sînt. Aş vrea să fiu alta, zbur-

dalnică, vie, plină de viaţă. Eu încă nu mă pricep să rîd. Din cauza

asta, la şcoala, Mihaela devenise simpatia mea.

― Ai fi vrut să fii ca ea?

― Nu mă refer la fizic, ci la firea ei exuberantă, dinamică,

pasională…

Profitînd că tăceam, Cecilia mă întrebă:

― Ce mai face ea? Am auzit că s-a remăritat…

― Da, cu un funcţionar de la Finanţe.

― În fond, de ce v-aţi despărţit? Iartă-mă că sînt indiscretă. Nu v-

aţi înţeles?

Ce puteam face decît să-i dau un răspuns vag, lăsîndu-i loc

pentru orice interpretare:

― Cu toate străduinţele mele n-am putut obţine un echilibru

între noi. Ne deosebeam prea mult. Dumneata ai mai văzut-o?

― O singură dată. Ne-am întîlnit întîmplător pe stradă. A fost pur

şi simplu insolentă cu mine. De-atunci m-am jurat că nu-i mai

vorbesc.

― Credeam că sînteţi bune prietene.

― Numai la suprafaţă… În fond mă invidia. Şi nu ştiu, zău, pentru

ce…

― E greu de ghicit? Pentru că eşti foarte bogată.

Cecilia strîmbă din nas.

― O, asta îmi displace profund. Înţeleg să fiu pizmuită pentru

calităţile mele proprii, dacă le am, nicidecum pentru ceva exterior

cum e averea, care de fapt nici nu-i a mea, ci a părinţilor.

― Nu te mira. Un prieten rîvneşte la celălalt tocmai ceea ce îi

lipseşte lui. Mihaela nu îndura sărăcia, după ce trăise în opulenţă.

Dar să lăsăm asta. Răspunde-mi mai bine la o întrebare care mă

obsedează de la un timp încoace: de ce nu te-ai măritat pînă acum?

― Ştii de ce? Pentru că nu iubesc pe nimeni şi nimeni nu mă

iubeşte pe mine.

― Cum, n-ai avut nici o dragoste, nici un flirt măcar?

― N-aş zice că nu mi-a plăcut nimeni, dar asta e atît de puţin! M-

au cerut cîţiva, nu pentru mine ci tot pentru avere.

― Nu se poate… Dă-mi voie să nu cred.

― Ba da, ba da… sublime ea cu o tărie mai mult decît trebuia.

Un ţîrîit strident ne întrerupse: suna telefonul. Cecilia, solemnă,

cu fruntea sus, parcurse cu paşi rari distanţa care o despărţea de

receptor.

Mersul ei mă încîntă mai mult decît un sonet shakespearean.

Hotărît era o regină neîncoronată care-şi purta majestatea simplu,

firesc, fără ostentaţie. Iar preajma ei degaja o impresie de gran-

doare, de fastuos, proprie unei curţi regale.

Pe legea mea, mi-am spus, fata asta răspunde integral nevoii

mele de trai pe picior mare. Cum se face că n-am remarcat-o pînă

acum, deşi împrejurările au adus-o în cîmpul meu de atîtea ori? (Din

păcate rar ne uităm unii la alţii cu ochii deschişi.) Şi iată-mă la

porţile concluziei:

„Dacă aş lua-o de nevastă?”

Am tresărit, ca odinioară Arhimede în scăldătoare. Găsisem ceea

ce căutam prin haosul meu. Doamna Cecilia Petrican? Da, sună

frumos, numele acestea se leagă, prezintă din capul locului garanţii

de trăinicie.

Cu siguranţă că ideea căsătoriei nu se născuse spontan, ci îmi

venise abia acum în actualitatea conştiinţei coaptă gata, de aceea

mi-o însuşisem fără a întîmpina cea mai mică rezistenţă. Toate bune,

numai ea dacă…?! S-ar putea oare să nu m-accepte? Greu de

crezut… Am cucerit galoane strălucite, mă trag dintr-o familie tot

atît de bună ca şi a ei, dispun de o avere care-mi asigură in-

dependenţa, cine ar cere mai mult?

Convorbirea telefonică se sfîrşi. Nu durase, dealtfel, nici un sfert

de minut.

― Tata mi-a comunicat că se întoarce peste o oră…

― Foarte bine. Îl aştept…

Am reluat dialogul de unde îl lăsasem.

― Mă îndoiesc, domnişoară Cecilia (Cici, numele de alint, îl

abandonasem; parcă o micşora), că nu te-a iubit cineva… pînă

acum. Probabil că n-ai dat nimănui putinţa să se apropie de dum-

neata… N-o fi asta?

― Ai dreptate, sînt cam distantă… Am auzit ades spunîndu-se pe

seama mea: e inaccesibilă. Ce vrei, asta mi-e firea, nu pot ieşi din

mine. Poate se va ivi cîndva un bărbat temerar pe care să nu-l

intimidez şi…

― Şi?…

― Să-mi placă, bineînţeles. Cred că i-aş fi o soţie bună…

― Ce înţelegi prin bună?

― Nu mă preocupă cotidianul care ne umple viaţa, nu sînt

geloasă şi îmi repugnă aventurile extraconjugale. N-ajunge? Pentru

mine căsătoria e un sacerdoţiu.

― Mă închin, domniţă, în faţa acestor principii sănătoase.

― De ce îmi spui domniţă?

― Pentru că ― nu simţi? Încep din clipa asta să-ţi fac curte…

Pe faţa ei poposi un nou surîs.

― Ce ţi-a venit?

― Nu ştiu… Poate că tocmai eu sînt bărbatul temerar pe care îl

aştepţi să-ţi ceară mîna.

― Vorbeşti cu adevărat serios?

― Foarte serios. Vrei să mi-o dai? Bineînţeles în ipoteza că nu-ţi

displac total.

― Nu, nu-mi displaci. Ca să fiu sinceră, m-am văzut cîteodată

alături de dumneata.

― Cînd?

― Ori de cîte ori veneam la voi. Ca şi cînd asta mă aducea. Îmi

spuneam că eşti un bărbat mai potrivit pentru mine decît pentru

Mihaela. Cred că dreptatea era de partea mea.

― Incontestabil! Dar, domnişoară Cecilia, îţi dai seama că mi-ai

făcut o declaraţie de dragoste?

― Nu chiar o declaraţie, pentru că, în fond, nu te iubesc. Ţi-o

spun foarte sincer.

― Mă refer la dragostea care are să vină mai tîrziu, dacă nu

cumva se află pe drum.

― M-aş bucura să nu vină niciodată. E boală cu complicaţii de

care mă lipsesc. Prefer să trăim sub steagul prieteniei…

― Pare-mi-se că ai din ce în ce mai multă dreptate. În concluzie,

îmi dai mîna?

― Da, cu toată luciditatea!

Mi-a întins-o princiar, iar eu, plecîndu-mă, am pus pe albul lor

pecetea buzelor. N-am îndrăznit s-o sărut pe gură (măcar de formă)

sau s-o îmbrăţişez pentru că aş fi călcat protocolul.

― Cu o rezervă, a spus Cecilia menţinîndu-se netulburată de

eveniment, şi anume încuviinţarea părinţilor.

― De la sine înţeles, i-am replicat, fiind perfect în rol.

Partidul democrat veni la putere pe la începutul primăverii.

Chintescu, tatăl Ceciliei, intră în guvern şi luă internele. Ţinea să mă

aibă secretar general la ministerul său. N-am primit. Ce n-a făcut să

mă înduplece, chiar Cecilia stăruia mereu să nu refuz.

N-a fost chip. Eu voiam acelaşi post, dar la Ministerul de Finanţe,

acolo unde era Nenişor. Ambiţia mea nemăsurată rîvnea ca soţul

Mihaelei să-mi fie subaltern, întotdeauna la dispoziţia mea, nu

pentru a-l prigoni sau a-i face neajunsuri (o, nu!). Voiam, pur şi

simplu, să-l zdrobesc cu mărinimia mea, numai şi numai ca să ştie

Mihaela de ce sînt capabil.

Lucrurile se aranjară exact după placul meu. Am fost numit

secretar general la Finanţe unde era titular Popişteanu, bun prieten

cu tatăl Ceciliei.

Cel dintîi lucru pe care l-am făcut, intrînd în funcţiune, a fost

avansarea lui Nenişor. Nu mi-o ceruse nici el, nici Alexa şi cu atît mai

puţin Mihaela. Omul voia probabil să-mi mulţumească şi-mi ceru o

audienţă în acest scop. Nu l-am primit, nu mă interesa persoana lui

nici cît negrul sub unghie. În schimb îmi mulţumi Alexa în numele

soră-şi.

Am primit-o ca pe o regină. Îmi instalasem biroul într-o încăpere

somptuoasă, tapetată cu mătase, cu persiene pe jos în care se

afunda piciorul şi fotolii îmbrăcate în piele. (Toate astea fuseseră

aranjate în vederea unei eventuale vizite a fostei mele soţii.)

Alexa mă felicită pentru înalta demnitate cu care fusesem

onorat, îmi ură stereotip „la mai mare” şi adause că sora ei s-a

bucurat aflînd de ascensiunea mea.

― Ce mai face? am întrebat-o profitînd de faptul că venise vorba

de Mihaela.

― Aşa şi aşa…

M-am prefăcut că nu pricep răspunsul ei în doi peri. Alexa

încercă să mă lămurească.

― Chiar dacă ar avea comorile lumii, tot nu se simte fericită. Îi

lipseşte ceea ce e mai important: mulţumirea sufletească.

― Cum, n-o duce bine cu soţul?

― Nu-i vorba de asta, făcu ea, clătinînd din cap, iar eu am înţeles

numaidecît, dincolo de vorbe, ceea ce avusese de gînd să-mi spună.

VII

Treceau cîteodată săptămîni şi luni întregi fără să am vreo ştire

despre Mihaela. Trebuia să umplu această lacună care mă sufoca

mai rău decît lipsa aerului. Mai mult decît atît: ţineam să aflu şi felul

curii reacţionează la veştile pe care le primeşte despre mine. Ce

spune? Ce face? În ce ape se scaldă? Aş fi vrut, dacă era cu putinţă,

să-i cunosc gîndurile. (O, mai ales gîndurile!) De cîte ori n-am vrut

să tocmesc un detectiv particular ca s-o urmărească. Bineînţeles,

am renunţat, era ceva lipsit de sens. Ce alta avea să-mi raporteze

decît mişcările ei? (De fapt, lucruri exterioare.) Eu aveam nevoie de

cineva oare să pătrundă în intimitatea ei pentru a-mi da în vileag

însăşi stările sufleteşti prin care trecea. Alexa era foarte indicată

pentru aceste investigaţii, dar nu puteam s-o descos mereu fără să-

mi bănuiască intenţiile şi pe urmă n-o aveam oricînd la îndemină.

După îndelungi dezbateri cu mine m-am oprit la o soluţie mai

acceptabilă care părea că rezolvă problema: să mă pun în legătură

cu slujnica. Şoferul meu, un oltean isteţ, făcu ce făcu şi intră în

legătură cu ea. Dar treaba se dovedea plină de riscuri şi cerea timp.

Aşa că, în ziua cînd mi-o aduse acasă, în loc să-i propun primejdiosul

tîrg care s-ar fi putut să mă dea peste cap, i-am propus s-o angajez

la mine, dublîndu-i leafa. Femeia primi bucuroasă luîndu-şi obligaţia

să-i aducă stăpînă-sii în loc pe… nevasta şoferului meu, în care

aveam. Încredere deplină. Schimbul izbuti fără greutate şi astfel,

iată-mă prezent în casa Mihaelei cu ajutorul a doi ochi care vedeau

tot ce se petrecea acolo şi a două urechi care auzeau orice vorbă.

Astfel am aflat că Nenişor era mereu bolnav (nevasta şoferului

susţinea că e tuberculos) şi că Mihaela nu dormea în aceeaşi cameră

cu el. (Nu ştia, se vede, de acest obicei al stăpînei.) Ce noroc

avusese să ia un bărbat cu un picior în groapă. (Mi-a părut bine, de

ce aş minţi? Ou toate că şi eu am silit-o să facă acest pas. Totuşi

vina rămînea a ei ― întreagă.)

Într-altă zi aflînd că Mihaela se ducea la Operă ca să vadă

Madame Butterfly, am reţinut o lojă, calculînd să fie în dreptul fo-

toliilor ei (ştiam chiar locurile cumpărate). Dar ce era să fac singur

într-o lojă? Trebuia neapărat să găsesc o femeie (şi încă una

frumoasă) ca să-mi dau seama cum reacţiona Mihaela. Va rămîne

indiferentă sau are s-o doară faptul că mă vede în tovărăşia unei

femei? (Simţeam că această verificare mi-e absolut necesară pentru

edificarea mea.)

Am trecut în revistă cunoştinţele feminine care ar fi putut să mă

ajute. M-am oprit la poloneză (tot avea Mihaela pică pe ea) şi, fără

să mai stau pe gînduri, m-am dus s-o caut la vechea adresă. N-am

mai găsit-o; se mutase şi nimeni nu ştia unde. Era o prostie: n-o mai

văzusem de ani de zile. Pe cînd mă întorceam abătut, iată pe Dolly

în dreptul unei vitrine. Am schimbat cîteva vorbe şi i-am propus să

meargă cu mine la Operă. Refuz categoric: n-a vrut în ruptul capului.

Se vede că tot mai ţinea supărarea de odinioară.

Văzînd aşa m-am hotărît să închiriez o femeie. Patroana celei mai

de seamă case de randez-vous aflînd oe vreau şi preţul pe care îl

ofer, mi-a pus dinainte un album ca să aleg ce-mi place. Înainte de

a-l răsfoi mi-a arătat fotografia unei frumuseţi (îi spunea Miss

Europa). Am recunoscut-o numaidecît. Nu era alta decît poloneza pe

care o căutam. Am recunoscut-o de la prima ochire. Vezi, dragă

Doamne, ajunsese cocotă de lux. În definitiv, ce-mi păsa? Mă

bucuram că o găsisem chiar pe această cale ocolită. Patroana i-a

telefonat, nu era acasă. Plecase cu o oră mai devreme lăsînd vorbă

că se duce la Café de la Paix. (Avea probobil o în-tîliiire.) Feste cîteva

minute mă aflam la o masă vecină. Bineînţeles m-a observat şi mina

zîmbit pe furiş. Tocmai m-apucasem să-i scriu două rânduri când

chelnerul se apropie de mine ca să-mi şoptească:

― Doamna vă roagă s-o aşteptaţi după o jumătate de oră la

Continental.

― Spune-i că vin.

…Şi la opt şi jumătate seara poloneza âmbrăcată într-o toaletă

superbă (adică mai mult dezbrăcată), îşi făcea apariţia în loja Ope-

rei, alături de mine. Cîteva sute de ochi încremeniră privirile asupra

ei. Era frumoasă, exotică, decorativă, pretutindeni stârnea

admiraţie.

M-am prefăcut că nu observ pe Mihaela, palidă şi modestă în

rochia ei simplă de seară. Se făcuse mică de tot, în fotoliu, ferin-du-

se să n-o descopăr. După primul antract locurile lor rămaseră goale.

Plecase cu bărbatu-său, nereuşind să reziste pînă la urmă în

vecinătatea mea şi a polonezei. Mi-am frecat mîinile cu o satisfacţie

diabolică. În noaptea aceea am chefuit pînă în zori.

Reuşitele acestea mărunte îmi gâdilau, nici vorbă, orgoliul, dar

erau departe de a mă satisface. Îi dăruisem casa, transferasem pe

soţul ei, îl avansasem, şi de curând colaboram regulat la ziarul pe

care-l citea. Egal cu zero! Simţeam nevoia să înfăptuiesc ceva

extraordinar, afară din obişnuit, să intervin mereu în viaţa ei, să le

fac bine, nu atîta pentru plăcerea de a face bine, cît mai ales să-mi

potolesc setea nemărginită de a fi regretat de fosta mea soţie, de a-i

arăta marele meu preţ. Dar âmi lipseau împrejurările favorabile. Şi-

mi băteam capul ce să mai născocesc, ce faptă bună să mai fac ca

să rămîn necontenit viu şi actual în conştiinţa Mihaelei. Atunci am

ajuns să-mi creez eu însumi, ca odinioară la şcoală, ocaziile de care

aveam nevoie.

Soţia şoferului, care de la o vreme îşi îndeplinea rolul de spioană

cu mult zel (cred şi eu ― cîştiga cît un director de minister), mă

puse la curent că Nendşor căzuse în patima jocului de noroc.

― După ce e bolnav prăpădit, mai pierde şi nopţile la cărţi.

― Şi coniţa ce zice?

― Ce să zică? S-a obişnuit şi nu-i pasă. Parcă n-ar fi bărbatul ei.

Of, dacă aş avea aşa soţ… nu ştiu, zău, ce s-ar alege de el.

De fapt, viciul lui Nenişor nu era o noutate pentru mine. Auzisem

chiar din gura lui că-i place jocul de cărţi. Acum îi revenise patima.

Foarte bine! Să-l mutăm acolo unde trebuie.

A doua zi am întocmit o decizie prin care soţul Mihaelei era

delegat casier central al ministerului.

Socoteala era asta: odată şi odată tot va fi silit să bage mîna în

visteria statului ca să achite o datorie la cărţi. Ah, dacă aş putea să-l

prind cu o lipsă pe care să n-o poată acoperi! Ce scandal şi ce prilej

minunat de a-i veni în ajutor, scăpîndu-l de năpastă!

Vremea trecea fără să descopăr nimic. Voiam să renunţ la ideea

mea stupidă cînd, ântr-o zi, m-am pomenit cu Charlot. Auzise de

ascensiunea mea şi-mi cerea un post de controlor financiar, undeva

în provincie. Cum l-am văzut, un plan drăcesc mi-a scăpărat în

minte, cu toate detaliile, aşa de limpezi şi închegate, încît de la

început avui certitudinea că va izbuti la milimetru.

― Ascultă, Charlot, mai ştii să măsluieşti cu atîta îndemînare

cărţile de joc?

Fostul coleg roşi, crezînd că poate îi fac o imputare.

― Nu, dragul meu, n-o lua aşa, am fost şi rămînem prieteni. Îmi

ceri un post. Ţi-l dau în schimbul unui contraserviciu.

I-am arătat despre ce e vorba. El ezita încă şi nu s-a învoit

înainte de a-i da explicaţii liniştitoare.

Cu ajutorul unui prieten l-am introdus pe Charlot la Clubul

Modern pe care-l frecventa Nenişor. Acolo făcu cunoştinţă cu el şi,

potrivit planului, bărbatul Mihaelei fu lăsat prima seară să cîş-tige.

{Cîştigă vrea 60.000 lei.) A treia seară cîştigă, de asemenea (45.000

lei). Dar după această primă etapă (necesară pentru a capta

încrederea victimei) urmă dezastrul. Nenişor pierdu în trei nopţi

consecutive tot ce cîştigase şi pe deasupra vreo 300.000 lei. Înde-

mînarea lui Charlot depăşise orice prevederi.

De unde avea domnul casier central suma aceasta consi-

derabilă?

Nu era bogat, salariul pe care-l primea abia-i ajungea să ducă un

trai modest. Nici vorbă, sustrăsese bani din visteria statului, cu

gîndul să-i pună la loc cînd, fireşte, va face rost de alţii.

Apoi, ce aşteptam eu? Ce urmăream eu? Hei, domnule casier

central, ai căzut prost, sărăcuţule! Vei avea de-a face cu mine. Şi nu

numai tu… ci mai ales altcineva… pentru că persoana şi banii tăi nu

mă interesează deloc.

Am cerut inspectorului financiar să verifice îndată gestiunea lui

Nenişor. Acesta îmi aduse raportul chiar în după-amiaza acelei zile.

Găsise o lipsă de 420.000 lei (se vede că Nenişor sustrăsese bani şi

mai înainte, pentru alte nevoi).

― L-am prins! Al meu e! strigam copleşit de satisfacţie, de parcă

apucasem pe Dumnezeu de picior.

― Ce facem, sesizăm parchetul? m-a întrebat inspectorul, de a

cărui prezenţă furat de valul bucuriei uitasem cu desăvîrşire.

― A, nu… nu încă… mai avem timp. Lasă-l în seama mea.

Soarta rivalului era în mîinile mele. Cu un simplu gest, cu o vorbă

numai, l-aş fi prăbuşit în prăpastie, i-aş fi distrus cariera, l-aş fi ucis

pentru societate.

Cine mă împiedica s-o fac? Pentru că, hotărît lucru, n-o puteam

face, deşi el îmi tulburase viaţa, îmi răpise pe Mihaela, era vinovat

faţă de mine, vinovat cu ghiotura. Şi chiar dacă n-ar fi fost mai

vinovat decît Mihaela, era oare un motiv valabil în ochii mei ca să-l

cruţ? Ce ocazie mai bună mi-ar fi astîmpărat setea de răzbunare?

Şi cu toate astea!…

Ce aşteptam de nu dădeam curs raportului, a acelui raport care

aducea cu o sentinţă de condamnare la moarte civilă?

…Aşteptam pe Mihaela. Voiam să intervină pentru el, pentru

salvarea lui, ştiam că va interveni, nu se putea să n-o facă. Prea era

grav cazul ca să nu-şi calce mîndria în picioare şi să alerge la mine,

să mă roage. Să apară umilită în faţa mea, aşa cum nu apăruse

niciodată pînă atunci, conştientă de marea mea putere, să-mi

cîntărească orice vorbă din gură, să tremure de mine. Iar eu să mă

arăt bun, mărinimos, infinit de bun, infinit de mărinimos! Ca s-o

doară şi mai mult puterea mea. Ca s-o rănească pînă în străfundul

sufletului generozitatea mea!

Am aşteptat-o cu încordare toată ziua, dar n-a venit. A venit în

schimb Alexa. O trimisese în locul ei, în numele ei, veşnic ca

ambasadoare! Ea nu catadixea să se deranjeze. Spumegam de

mînie:

„Lasă că te fac eu să vii, stimată doamnă Nenişor. Şi cît se poate

de repede. Cu o sută de kilometri pe oră. Nici o grijă în privinţa

asta!…”

I-am spus Alexei pe un ton scăzut, încercînd să-l fac cît mai blînd,

dar părea încă destul de aspru (ca şi cum ea ar fi fost vinovată de.

ceva), că situaţia e disperată, chiar dacă Nenişor depune banii.

― Cum, nu se poate face nimic?!

― Absolut nimic! Parchetul a fost sesizat!

A plecat în grabă, aproape fugind, să ducă soră-sii teribila veste.

Nu minţisem (exageram numai). Iată ce se întîmplase: între

timp, inspectorul (care nu agrea pe Nenişor) trecuse peste mine şi

raportase ministrului frauda descoperită, iar ministrul dăduse ordin

peste capul meu să fie sesizat parchetul.

Gluma se îngroşase şi o clipă mi-a fost frică să nu scap frînele

din mîini.

Cred că n-a trecut nici o oră de la plecarea Alexei, că secretarul

îmi anunţă o doamnă.

― Pofteşte-o imediat.

Eram sigur că-i Mihaela. Într-adevăr, ea era. Intră şovăind,

clătinîndu-se, ameţită. Slăbise mult, avea pe faţă o paloare de

convalescentă. Din primele clipe îmi făcu impresia că nu mai e

sigură pe ea, că se miră de propriile-i mişcări, de faptul că trăieşte.

Într-adevăr, părăsind mîndria, nu mai semăna cu ea.

Am poftit-o să şadă, dar n-a vrut. Mi-a mulţumit şi a rămas în

picioare.

― Ştii pentru ce am venit. Numai pacostea asta îmi mai lipsea,

după toate celelalte. E un om pierdut (nu îndrăzni să-i pronunţe

numele în faţa mea). Scapă-l! Îmi dau seama ce-ţi cer, să salvezi un

om pe care îţi stă în mînă să-l dobori.

― Cred că nu-ţi dai seama ce-mi ceri.

― E aşa de grav? Nu-mi închipuiam! Dumnezeule, ce-i de făcut?

Va trebui să fie arestat?

― Da. Şi îl aşteaptă nu mai puţin de cinci ani de puşcărie.

― Nu, strigă ea, speriată, scapă-l! Ou orice preţ! Eşti puternic şi

bun! Făgăduieşte-mi! Fă-o pentru mine… pentru tot ce a fost între

noi.

Tăceam. Mă uitam laoom la făptura ei şi tăeeam. Îmi trebuia un

răstimp de frămîntare şi de nehotărâre, de luptă intensă, ca să nu-i

dau impresia că cedez atît de uşor.

― Fie, i-am spus răspicat, o fac pentru tine. Numai pentru o

singură fiinţă de pe pămînt!

― Pentru mine! exclamă Mihaela cu glasul alterat. Mă privi lung,

mirată, ca o făptură cu însuşiri supraomeneşti.

Ochii ei aveau priviri atît de rugătoare, atît de neliniştite! Se

prăbuşi inertă într-un fotoliu şi acolo izbucni în hohot sfîşietor de

plîns.

― Aimée, ce înseamnă asta? Nu trebuie! E o prostie ce faci!

― Aimée, Aimée! repetă ea maşinal printre suspine. De cînd nu

te-am mai auzit spunîndu-mi aşa!

Aş fi putut în clipa aceea s-o cuprind în braţe, s-o sărut ne-

buneşte (simţeam o foame cumplită de ea) şi poate aş fi făcut-o, era

cît pe-aci s-o fac, dacă Mihaela în clipa aceea sau cu o clipă mai

înainte nu se ridica brusc. Era acum înaltă, dreaptă, demnă, ca ea

însăşi.

― Trimite-mi pe Alexa, i-am spus. Am nevoie de ea. Şi n-ai nici o

grijă în privinţa lui…

― Îţi mulţumesc!

Făcu ochii mari de uimire. (Şi ce frumoşi erau ochii ei acum, ca

un cer limpezit de nori, după furtună.) Toată fiinţa-i părea răvăşită,

pieptul îi sălta, avea nevoie de aer mult. Şedeam lîngă ea, auzeam

cum îmi soarbe răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o

explozie de dragoste. (Se petrecea cu ea, se vede, acelaşi lucru care

se petrecuse cu mine cîteva clipe înainte.) Aştepta din parte-mi un

semn, cît de mic, o încurajare, un da nerostit. Tăceam îngheţat şi-mi

era teamă să nu-i vorbească chiar tăcerea mea.

Atunci Mihaela, reprimîndu-şi dureros simţirea, recurse in-

conştient la un compromis.

― Uite, ţi s-a desfăcut nodul de la cravată…

Şi cu mîinile tremurînde, agitată, încurcîndu-se şi roşind de

neobişnuita ei neîndemînare, încercă să-mi înnoade cravata. Apoi

fugi şi nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea…

A doua zi, Alexa veni la minister cu noaptea-n cap.

― În primul rînd, i-am spus, (el) trebuie să acopere lipsa. E vorba

de 420.000 lei.

― Dar de unde are să scoată nenorocitul atîţia bani? (îmi plăcu

aşa de mult că-i spusese nenorocitul ― superbă caracterizare!)

― Sînt nevoit să-i pun eu la dispoziţie. Nu-i altă soluţie.

― Cum, faci dumneata asta? E cu putinţă? O sumă atît de

considerabilă?

― Nu vei fi crezînd c-o fac pentru el, am strigat răstit. Iată suma,

s-o depui imediat în numele său. Eu nu vreau să-l văd în ochi.

Alexa plecă şi se întoarse după o oră cu recipisa. De rîndul

acesta avu loc o scenă destul de dramatică pe care nu o prevă-

zusem, dar prinse tare bine. Ministrul Popişteanu auzind că vreau să

scot basma curată pe un funcţionar incorect, intră în cabinetul meu

(ne despărţea doar o uşă) şi-mi declară răspicat că nu admite cu nici

un preţ cruţarea delapidatorilor banului public. Atît tonul cît şi

atitudinea ministrului mă jigniră, mai cu seamă că Alexa era de faţă.

I-am replicat ferm:

― Domnule ministru, dacă se trece peste mine în chestiunea

aceasta te rog să mă consideri demisionat chiar în clipa de faţă.

Popişteanu rămase perplex ca şi cînd ar fi primit din senin o

măciucă în moalele capului.

― Cum e posibil să pui la bătaie situaţia dumitale pentru o cauză

care angajează codul penal?

― Am convingerea că e o crimă din partea noastră să distrugem

un om şi o familie pentru o simplă nesocotinţă. Funcţionarul are un

trecut nepătat, a depus banii, statul nu-i păgubit cu nimic. Mă opun

chiar dacă i s-ar da o mustrare scrisă.

― Te ascult, dragul meu, şi mă întreb dacă vorbeşti cu adevărat

serios.

― Pentru numele lui Dumnezeu, am eu aerul că glumesc? Te rog,

domnule ministru, hotărăşte… Vreau să ştiu ce-mi rămîne de făcut.

Eram probabil palid şi tremuram de enervare. Popişteanu, după

un efort vizibil, rosti cu alt ton:

― E pentru prima dată cînd consimt să-mi calc pe conştiinţă. O

fac pentru dumneata! Şi spunînd acestea rupse hîrtiile.

Alexa îngheţase pe scaun şi ne privea fără să vadă, ca o ha-

lucinată ― suferind că fusese martoră la o astfel de scenă.

Ah, cum are să-i povestească Mihaelei tot ce văzuse şi auzise: cît

am luptat de dîrz să-i scap soţul, la cîte riscuri m-am expus şi cum

am înfrînt, pînă la urmă, cerbicia ministrului. Şi are să adauge poate:

tot ceea ce a făcut pentru tine a fost, nesocotito, care n-ai ştiut să-l

preţuieşti. Va tresări Mihaela auzind toate acestea? O vor copleşi

părerile de rău? O vor spinteca amintirile? Şi are să-i ajungă o

noapte să tot plîngă?

În urma acestei întîmplări, boala lui Nenişor se înrăutăţi. Ceru un

concediu de o lună ca să-şi caute sănătatea. I-am aprobat trei luni,

cu salariul întreg. Nevasta şoferului îmi raportă că plecase la munte

să se interneze într-un sanatoriu, iar Mihaela rămăsese acasă, cu

toate rugăminţile lui de a-l însoţi. Mai spuse că ar fi auzit de la

medicul care îl îngrijea că stăpînu-său nu mai are multe zile.

Altădată îmi destăinui că Mihaela plînsese o noapte întreagă şi că

ea, încercînd s-o consoleze, o auzise spunîndu-i: „Mă arde aici un foc

mare” şi-i arătase în dreptul inimii. După care nevasta şoferului mai

zise:

― Tare mă bate gîndul că iubeşte pe cineva, coniţa. Dar văz că

boala ei n-are leac.

― Şi pe cine crezi că iubeşte?

― Pe cine altul decît pe dumneavoastră? Că prea e cu ochi şi cu

sprîncene. Dar nu pricep ce tot aveţi cu ea de-o pătimiţi aşa? Că şi

dînsa din carne-i făcută, nu din piatră. Mai mare păcatul, zău aşa!

Ticăloasă slujnică! Îmi venea s-o îmbrăţişez pentru inteligenta ei

dojana. I-am făgăduit un spor de leafă şi i-am dat pe deasupra bani

de-o rochie. Cînd să plece am făcut-o atentă:

― Să nu mă dai de gol, că e moarte de om, să ştii…

― Da’ ce am înnebunit, Doamne fereşte, se burzului ea şi-mi

ceru şi de pantofi.

Cecilia, la care mă duceam în fiecare seară, înflorise ca o floare

de seră. Zilnic îşi schimba rochiile, dar rămînea aceeaşi statuie cu

grai şi mişcare. Odată s-a întâmplat să lipsesc cîteva zile. Nici gînd

să mă întrebe unde am fost sau ce am făcut. O preocupa numai

clipa actuală, pentru rest era total absentă. Părinţii ei priveau cu

simpatie apropierea noastră de care aflaseră dealtfel şi prietenii

casei. Aşa că eram socotit pretendentul oficial la mîna ei.

Am serbat logodna noastră în cercul restrîns al familiei şi rudelor.

După o lună s-a celebrat şi căsătoria într-un cadru extrem de

fastuos. Printre invitaţi erau mai mulţi membri ai guvernului şi însuşi

primul ministru. (Socrul meu avea relaţii foarte înalte.) Bineînţeles

veniră şi părinţii mei, tata într-o dispoziţie excelentă ― mama puţin

cam tristă, nu ştiu ce avea.

Cecilia, în rochia albă de mireasă, cu trenă fără sfîrşit, ea însăşi

înaltă şi suplă, părea neverosimil de frumoasă. (Fotografia ei apăru

în ziare şi pe coperta unei reviste ilustrate.)

Am poftit şi pe Alexa la nuntă. (Să nu pară cuiva ciudat faptul,

dar nu concepeam această nuntă fără prezenţa Alexei.) I-am trimis

invitaţia prin curier special, ca să am siguranţa că a primit-o. Şi cu

toate astea n-a venit. Degeaba căutam s-o descopăr prin furnicarul

nuntaşilor. Această căutare insistentă (nu reuşeam să mă împac cu

absenţa Alexei) atrase oarecum atenţia unor rude. Chiar Cecilia care

observa atît de greu, mă întrebă:

― Pe cine tot cauţi?

― Fericirea, i-am spus dînd-o prin glumă, cu toate că numai de

aşa ceva nu-mi ardea.

Mă aşteptam să-mi răspundă că „fericirea” e chiar ea, în

persoană, dar inteligenţa Ceciliei scăpă uşor prilejul.

În zorii zilei am plecat în voyage de noces la Abazzia pentru o lună

de zile, dar n-am stat decît o săptămînă. Ne-am întors o-dată cu

toamna…

PARTEA A PATRA?

I

Alaltăieri, vineri 7 septembrie, s-a produs deznodămîntul. Pe

neaşteptate, ca un trăsnet prăvălit din senin. Nici o presimţire, nici

un semn, nimic nu păru că deosebeşte ziua aceea de celelalte,

gemene, în uniformă. Toată dimineaţa am lucrat intens într-o co-

misie financiară. La prînz m-am întors extenuat acasă cu maşina. Pe

cînd cercetam corespondenţa, telefonul zbîrnîi strident. Deşi

receptorul era alături de mine, am pregetat să întind mîna ca să-l

ridic. (Poate acesta să fi fost singurul semn.) Soneria continua să

ţipe, strident, asurzitor, ca un semnal de alarmă.

― Alo, cine-i? am întrebat aproape răstit.

― Tudor, vino repede! îmi răsună în ureche o voce gîtuită de

emoţie.

Atît. Închise brusc aparatul, fără să arate cine telefonase şi mai

cu seamă despre ce era vorba.

Nu mai aveam nevoie de aşa ceva. Am strîns receptorul în palmă

cu o încordare supremă, gata să-l sfărîm, şi în clipa aceea am avut

revelaţia celor întîmplate cu o certitudine pe care ţi-o dau numai

marile presimţiri.

Probabil eram palid şi tremuram pentru că Cecilia care venise să

mă poftească la masă, se sperie văzîndu-mă.

― Ce ai? Eşti galben ca ceara. Ce s-a întîmplat?

― Mihaela s-a sinucis!

Ea nu slobozi un ţipăt de spaimă şi nici nu se făcu albă ca varul

aşa cum s-ar fi întîmplat cu oricare altă femeie. Nu. Încremeni

locului şi mă întrebă cu cel mai desăvîrşit calm:

― Cînd? De ce? Ce s-a întîmplat? Cum a fost? De unde ai aflat?

Nu era un potop de întrebări, cum s-ar părea. Între o întrebare şi

alta se aşeza timpul cu tăcerea. Ce aş fi putut să-i răspund? Şi mai

înainte de toate ― ce ştiam? Am ridicat din umeri fără să articulez

un cuvînt.

― Sărmana! Ar fi meritat o soartă mai bună!

Cecilia rostise vorbele astea de compătimire? M-am uitat la ea

surprins. Altă mirare: pe faţa ei de marmură lunecau cîteva boabe

de lacrimi la vale.

― Plîngi?

Ce descoperire! Statuia mea nu era construită din marmură,

decît numai pe dinafară. În piept avea inimă şi simţire care o făceau

să sufere. Vestea îi străbătuse învelişul protector, umanizînd-o.

Întoarse capul, se feri să-mi arate slăbiciunea, deşi sentimentul

n-o micşora, ci dimpotrivă… Apoi zise:

― Du-te la ea… s-o vezi… Ai iubit-o… Poate o iubeşti încă…

Îmi netezi părul răvăşit şi, după ce m-am ridicat, îmi perie sumar

haina şi pantalonii (deşi nu era nevoie) cu o drăgălăşenie discretă,

reţinută, parcă ar fi vrut să-mi arate prin aceste gesturi mărunte că

e alături de mine în acel ceas greu şi împărtăşeşte în aceeaşi

măsură durerea mea.

― Da, trebuie să te duci… acolo… Poate mai e timp să-i vii în

ajutor…

Cecilia dovedi în această împrejurare înţelepciune şi tact. Ea

singură mi-o luase înainte trimiţîndu-mă la Mihaela ca să mă scu-

tească de o explicaţie poate dureroasă pentru ea, fiindcă tot mă

duceam şi fără îndemnul ei. Înţelegea aşa de bine unele lucruri I

Drumul pînă în strada Triumfului (Triumfului, ― ce sinistră

ironie!) l-am parcurs într-o stare vecină cu somnolenţa. N-aş fi vrut

să ajung niciodată la destinaţie şi totuşi într-acolo mergeam,

scurtînd în fiecare minut distanţa, apropiindu-mă neîncetat. Înre-

gistram rece, automat, prin ferestruica maşinii, mişcarea vie şi

pestriţă a străzii fără să recunosc locurile pe unde treceam.

Am tresărit de nelinişte. Ajunsesem. Da, trebuia să ajung o-dată!

Mi-a apărut în faţa ochilor casa tupilată în verdeaţă, cuibul dragostei

noastre defuncte… Fără să vreau, vedeam dinainte biletul de

închiriat care-mi oprise cîndva paşii la poarta aceea, azi blestemată,

îmi suna în urechi: ride la terra din opera lui Puccini. Apoi amintirile

începeau a se trezi, una după alta, ca să-mi acapareze prezentul. Le.

goneam ca pe duşmani. Fugiţi, n-am nevoie de voi, nu vă mai

cunosc. Acum vă urăsc! Nu vreau să-mi aduc aminte de ziua cînd

Mihaela a împlinit 21 de ani, nici de noaptea minunată cînd a fost a

mea. De nimic… Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru că e tot

durere.

Copleşit de potopul aducerilor aminte, am străbătut cu paşi

repezi grădiniţa şi am sunat. Mi-a deschis Alexa, o arătare

înveşmîntată în negru. Cînd m-a văzut, a podidit-o plînsul:

― De ce mi-a făcut Mihaela una ca asta? Numai pe ea o aveam

pe lume.

― Curaj, Alexa! Nu trebuie să ne pierdem cumpătul. Nu rezolvăm

nimic, absolut nimic…

Mi-am muşcat într-ascuns buzele, stînjenit de goliciunea frazei ce-

i debitasem.

Abia aici, la faţa locului mi s-a confirmat revelaţia pe care am

avut-o în urma apelului telefonic şi m-am îngrozit de nebunia ce

făcusem dînd Ceciliei o veste cînd nu ştiam încă precis ce se

Întîmplase. Aşteptam oare acest deznodâmînt, îl dorisem în stră-

fundul fiinţei, fără să-mi dau conştient seama? De ce nu mă gîn-

disem la altceva în clipa cînd mi-a telefonat Alexa? Aş fi putut invoca

atîtea posibilităţi: un accident, o boală subită, o neînţelegere gravă

care ar fi reclamat prezenţa mea. Or, înlăturasem toate

eventualităţile şi mă oprisem numai la una singură: sinuciderea

Mihaelei. De ce o aşteptasem atât, ascunzîndu-mă chiar de mine?

Îmi trebuia neapărat această sinucidere? De ce voiam să moară

Mihaela? În fond ce rezolva dispariţia ei? Setea de răzbunare a unuai

soţ înşelat oare între timp şi-a refăcut viaţa pe baze mult mai largi şi

solide? Dar asta nu era decît pedeapsa celui mai nesăbuit orgoliu. Ar

fi prea monstruos să cred aşa ceva, m-aş coborî în subsolul fiinţei

omeneşti, chiar mai jos…

Alexa m-a condus în odaia moartei. O femeie tînără zăcea întinsă

pe pat, ou mîinile puse cruce pe piept. Părea străină, avea trăsături

necunoscute. Nu m-am abţinut să nu întreb.

― E Mihaela?

Sora ei, auzind teribila întrebare, a tresărit şi a holbat ochii în aşa

fel că-i ieşiseră din orbite.

― N-o mai recunoşti?

Era aşa de schimbată, încît îmi venea greu să cred în realitatea

ei. Cu toate astea nu trebuia să mă mir de nimic pentru că această

transformare avea toată îndreptăţirea. Chiar de cînd ne

despărţisem, Mihaela începuse să nu mai semene cu ea. Ce lumi-

noasă, fragedă, clocotitoare o făcuse dragostea mea. Numai cu mine

reuşea să se realizeze, fără mine se dezagrega ca într-un mediu

neprielnic, nociv. Dovada fusese făcută acum o dată pentru

totdeauna.

Şi totuşi, am descoperit destul de greu în colţul gurii surîsul ei de

mîndrie care îmi era atît de familiar. Plecase cu el în eternitate, vrînd

pînă şi-n înfrîngerea de pe urmă să-şi păstreze aerul de

învingătoare.

O priveam lung, apăsător, continuu, ca să-mi satur ochii pentru

totdeauna de ea. Chipul Mihaelei se multiplica, vedeam un şir lung

de moarte, încît odaia, poate chiar toată casa se umpluse numai de

ea. Aş fi vrut să plîng, dar de unde lacrimi? O stîncă şi tot ar fi fost

zguduită de clipa revederii. Eu ― nu. Rămîneam inert,” gol de

simţiri, absent. Şi doar Mihaela jucase rolul principal în viaţa mea.

Aveam îndărăt anii noştri de bucurii şi suferinţe care ne legaseră cu

lanţuri mai tari decît oţelul. O iubisem mult, îi deschisesem larg

porţile sufletului, fiinţa mea era casa ei. Şi acum îşi curmase brusc

zilele. De ce nu mă durea nefiinţa Mihaelei?

Încă nu ştiam. Ceea ce mă preocupa în momentul acela era ceva

care nu ţinea de simţire. Cînd îmi telefonase Alexa, am văzut cu

ochii minţii pe Mihaela aşezată pe pat cu capul spre fereastră, iar nu

eu picioarele, cum era în realitate. Această nepotrivire a închipuirii

cu realitatea mă contraria de astă dată şi-mi făceam reproşuri

stupide în ceea ce priveşte lipsa mea de previziune.

Extenuat de nemişcare, am trecut în hol. Alexa a venit după

mine. Abia acum am întrebat-o (tot în şoaptă) deşi acolo puteam

foarte bine să vorbesc tare. (De ce în preajma morţilor oamenii

vorbesc numai în şoaptă?)

― Cum s-a întîmplat?

…Se trezise în revărsatul zorilor. (Probabil că n-a dormit toată

noaptea.) Slujnica a văzut-o scriind de zor. (Cui o fi scris? ― asta e

foarte important.) De dimineaţă a plecat în oraş, nu se ştie unde a

fost, iar pe la opt şi jumătate a venit înapoi. A chemat slujnica şi i-«

dat un plic să-l ducă Alexei.

― M-am speriat citind bileţelul, urmă Alexa. Ce-i cu ea, mă

întrebam, o fi primit vreo veste rea de la sanatoriu? (Nenişor era

grav bolnav.) Am lăsat totul baltă şi am alergat să văd ce se

întîmplase? Am găsit-o întinsă în pat, credeam că doarme. Voiam s-o

scol, dar nu se trezea deloc. Dumnezeule, era moartă! Murise de

curînd, încă nu se răcise. Nu-mi dau seama cum am telefonat după

medic, cu cine am vorbit şi ce am vorbit. Gîndeam că poate mai e o

speranţă, nu-mi intra în cap ca Mihaela să moară. Smaranda a zărit

pe noptieră două fiole. Otravă!… De unde o procurase? Nici slujnica,

nici eu, nu ştiam nimic. Doctorul venit în pripă a ridicat neputincios

din umeri. El a spus că-i morfină. Îşi făcuse singură injecţia cu o

doză mortală… Sărmana, cel puţin n-a suferit… Apoi a venit

procurorul şi încă cineva… Erau oameni cumsecade, au renunţat la

autopsie.

…O ascultam tăcut, dus pe gînduri, deşi în realitate nu mă

gîndeam la nimic. La un moment dat, Alexei îi păru ciudată această

muţenie prelungă şi nu se stăpîni să nu mă întrebe:

― Mă asculţi?

― Ba da, te ascult, cum nu? am replicat brusc, ca trezit din-tr-un

somn greu.

Închipuirea mea rătăcea în neştire prin cele mai stranii locuri,

arătîndu-mi fie un colţ de stîncă sau un cal slăbănog opintindu-şe

din răsputeri să tragă o căruţă înţelenită în glod, sau alte locuri la fel

de absurde, fără nici o legătură cu clipa actuală.

Într-un tîrziu, am întrebat-o pe Alexa, aşa ca să spun şi eu ceva:

― Pe el nu-l anunţi de ceea ce s-a întâmplat?

― Cred că n-aş face bine. E cu un picior în groapă, săracul! O

veste ca asta, atît i-ar trebui ca să-l dea gata. După un răgaz,

adăugase: De ce îmi pomeneşti de el? Tot pe tine te-a iubit…

A spus-o bine Alexa, de asta eram sigur de mult, adică de

totdeauna. Dar abia acum aveam certitudinea deplină, cînd altci-

neva, mi-o confirma.

Ea văzînd că nu-i răspund, se uită lung la mine, cu ciudă, apoi

spuse mustrător:

― Credeam că încă mai ţii la ea…

Trebuia să mă apăr, să-i dovedesc că se înşală, că am iubit-o pe

sora ei tot atît cît mă iubise ea, poate chiar mai mult. La ce-bun. Ce-

aş fi cîştigat dacă mă dezvinovăţeam invocînd nu numai dovezile pe

care le cunoştea Alexa, ci însăşi evidenţa? Şi ce pierdeam rămînînd

vinovat faţă de ea? Mihaela nu mai era pe lume şi această plecare

fără întoarcere făcea zadarnică, fără sens, orice susţinere.

M-am ridicat să plec.

― N-a lăsat nici o scrisoare? Nici un rând? (am evitat să adaug:

pentru mine.)

― Nu, nimic…

― Spuneai că slujnica ar fi surprins-o pe cînd scria…

― Crede-mă, nu ştiu ce să-ţi răspund. Poate i-o fi trimis lui

(soţului) un cuvînt de adio… Aici, în casă, am căutat, nu există urmă

de scrisoare.

― Bine, la revedere…

― Ce faci? Pleci? făcu ea surprinsă.

― Da. Trebuie. Trimit pe secretarul meu să-ţi ajute. E nevoie de

un bărbat pentru îndeplinirea formalităţilor…

Fulgere de mînie ţîşniră din ochii ei şi Alexa, izbucnind vulcanic,

într-o dezlănţuire care nu se potrivea deloc cu fire-ai stăpînită, răcni

la mine:

― Pleacă! Acum ştiu cine eşti. Tu ai omorît-o pe Mihaela!

Strigătul ei de acuzare fusese rostit numai o singură dată, dar eu

îl auzeam multiplicat de sute de ori în mine, răsfrîngîndu-se în ecouri

prelungi, grave, nesfîrşite:

― Poate că am omorît-o, i-am răspuns foarte calm, dar şi ea pe

mine!

― Se şi vede! rînji ea crispat ca o vedenie.

― Se va vedea! am ţipat înfruntînd-o.

Violenţa tonului o sperie. Se trase un pas înapoi, privindu-mă ca

halucinată. În timp ce ieşeam pe uşă îmi aruncă o piatră:

― Ticălosule!

Poate mi s-a părut, nu sînt sigur. Oricum ar fi fost, nu mă duru

lovitura. Nimerise într-o chiurasă de oţel, ori devenisem complet

insensibil?

În dreptul porţii, altă scenă tare. Smaranda, nevasta şoferului

care; tocmai se întorcea, dînd cu ochii de mine, mă apostrofă cu o

excesivă mînie:

― Vă plăcu ce făcurăţi, om rău ce sînteţi? V-aş omorî dacă aş

putea, dar o să vă plătească Dumnezeu cu vîrf şi îndesat…

I-am întors spatele şi mi-am văzut de drum. Ce să-mi pun mintea

cu o toantă? Îi plăcea să încaseze două lefuri şi acum ― poftim

proces de conştiinţă… Pe Alexa o înţelegeam, durerea o silise să-şi

iasă din fire. Dar nici ea nu trebuia să mă acuze că am ucis-o pe

soră-sa, sîht limite peste care nu se poate trece. Şi pe mine ― ce m-

o fi apucat să-i spun că şi Mihaela m-a ucis la rîndu-i? Sincer vorbind

îmi păru rău de izbucnirea mea ipocrită.

Şi pe urmă, de ce i-am strigat „se va vedea?”. Ce noimă avea

replica asta stupidă? Ce are să se vadă, mă rog? O voi lua pe urmele

Mihaelei? Mă voi sinucide, la rîndu-mi, drept compensaţie pentru că

am ucis-o? Haida-de! Nici nu-mi trecea prin gînd. Am jucat teatru

ieftin, de prost gust… Puah, mi-e ruşine!

La primul telefon public m-am oprit ca să dau dispoziţii se-

cretarului meu să se ocupe de formele şi operaţiile înmormîntării,

cumpărînd tot ce trebuie, fără a cruţa banii şi timpul.

Scăpat de această grijă, ca şi cum ar fi fost cea mai importantă,

m-am simţit întrucîtva uşurat, aş zice chiar bine dispus. Dar în loc să

mă întorc acasă unde Cecilia mă aştepta, hoinăream în neştire pe

străzi, fără nici o ţintă. Vremea prînzului trecuse de mult. Nu-mi era

foame. Uitasem şi de prînz şi de foame. Ajungînd pe Lipscani, în

dreptul cinematografului Maxim, cineva din spate mă trase de

mînecă. Era Walewska, poloneza! Volubilă, suplă, strălucitoare, aşa

cum fusese Mihaela pe peronul gării, în ajunul escapadei noastre la

Constanţa. La început o scurtă explozie de veselie, apoi mustrări:

― De ce nu dat pe la mine, cum făgăduit la Oper, urs reu? Vali

(Vali era numele ei de alint) iubeşti mult la tine şi tu necăjeşti la ea.

Vreau vedem filmul împreună, este forte frumos. Mergi cu Vali.

Am intrat, incapabil să mă împotrivesc celui mai firav îndemn. În

pustietatea mea sufletească eram disponibil, la îndemîna oricui.

Sala cinematografului, tristă, aproape goală. Cîteva perechi răsfirate

îci şi colo. Ne-am aşezat în fund, pe ultimul rînd, lîngă perete,

lipindu-ne unul de altul, ca un singur trup. Ea m-a sărutat în

întuneric. Am lăsat-o, n-avea decît să facă ce voia cu un obiect ca

mine. Nu-mi ardea nici de ea, nici de film, absolut de nimic.

― La tine nu place sărute la Vali? se mira femeia nedumerită că

iniţiativa tuturor îmbrăţişărilor o lua numai ea. Rîdeam cu rîsul altuia

şi o sărutam inert.

În pauză, am ieşit în hol să fumez o ţigară. (Uitasem să mai

fumez de două ceasuri.) Fumam şi priveam zbuciumul străzii prin

geamurile uşilor de la intrare. La un moment dat mi se păru că

secretarul meu trecuse pe acolp. M-am luat după el şi strecurîndu-

mă anevoie prin viermuiala pietonilor l-am ajuns din urmă. Rămase

uluit zărindu-mă cu capul gol, făcîndu-i semne disperate şi strigîndu-

l într-un loc atît de nepotrivit.

― Ce cauţi pe aici?

― Mă duceam să comand o coroană.

― Comandă cinci. Ţi-am spus să nu te uiţi la bani.

― Am înţeles, domnule secretar general, le trec în contul

dumneavoastră.

― De ce în cont? Plăteşte imediat! Tot! Imediat!

― Bine, dar bani?

Ah, ce lapsus: nu-i dădusem nici o lescaie.

― Uite cheile de la casă. Ia de acolo cîţi bani îţi trebuie. Şi de ce

n-ai plecat cu maşina?

― E în reparaţie.

― Ia Buik-ul meu. Îţi stă la dispoziţie oricît ai nevoie.

― Am înţeles, să trăiţi…

― Aşa, du-te şi fă treaba. Ba nu, stai… Era cît p-aci să uit. Ce-ai

făcut cu cavoul? Cînd e gata?

― Trebuie cavou? Nu ştiam. Nu mi-aţi pomenit nimic despre aşa

ceva…

― Aştepţi să ţi se dea mură-n gură? N-aveai decît să înţelegi..

Sau să întrebi dacă nu poţi înţelege.

― Vă rog iertaţi-mă, domnule secretar general. Mă pun imediat

în legătură cu un arhitect. În mai puţin de două săptămîni cred că va

fi gata…

― Eşti nebun? Ce tot pălăvrăgeşti aici? În două săptămîni?

Pînă mîine după-amiază trebuie să fie gata, pricepi?

― Dar… credeţi că e posibil… Într-un timp atît de scurt?

― Orice o posibil cînd ştii să vrei. N-au decît să lucreze zi şi

noapte cincizeci sau o sută de lucrători… Plătesc oricît…

Secretarul meu se uita la mine alarmat, aproape în panică.

― Vino cu mine… Unde găsim un telefon public?

Era unul chiar la spatele nostru, în incinta unui magazin.

― Cheamă pe Goiceanu, arhitectul ministerului. Vreau să vorbesc

cu el.

Secretarul făcu numărul şi ceru direcţia arhitecturii. Din fericire,

Goiceanu era acolo. Am luat receptorul şi i-am spus:

― Ascultă, dragul meu, te rog să-mi faci pe socoteala mea un

cavou la Belu… Pînă mîine după-amiază trebuie să fie gata… Da, da,

mîine după-amiază, la orele patru… Nici un minut mai tîrziu. După

cum vezi urgenţă extremă… E cu putinţă, orice-i cu putinţă cînd

clientul nu se uită la preţ. Angajează o mie de lucrători… cîţi

pofteşti. Nu mă priveşte. Dar nu admit un minut de întîrziere,

înţelegi? Fă un proiect, nu-i nevoie să-l aprob, mă bizui pe gustul

dumitale… Ceva simplu, clasic, dar nelipsit de grandoare. Secretarul

meu îţi pune îndată la dispoziţie banii de care ai nevoie. Nu-mi

trebuie deviz, nu pricepi? De ce să pierdem timpul cu asta?…

Capacitatea?… Două morminte, da, două… Ajunge…. Bineînţeles, pe

frontispiciu gravezi numele meu… Ne-am înţeles? Foarte bine…

Mulţumesc.

Cînd am depus receptorul în furcă, secretarul meu izbucni într-un

elan de admiraţie:

― Sînteţi formidabil, pe onoarea mea!…

― Nu vorbi prostii, l-am admonestat cu o asprime prea excesivă.

Hai, şterge-o acum şi vezi-ţi de treburi.

Înainte de a pleca rămase cîteva clipe locului, încurcat:

― Vă rog să mă iertaţi: pentru ce e nevoie de două morminte?

― Am spus două morminte?

― Da, v-am auzit cu urechile mele.

― Nu-i nimic. Lăsăm şi două. Ce-are a face?

Mda, avea dreptate băiatul. De ce comandasem cavoul cu două

morminte? Mare mirare! Dar ce importanţă avea faptul? În tot cazul,

nu se construieşte un cavou pentru o singură persoană, el trebuie să

adăpostească o întreagă familie sau măcar o pereche… Ducă-se la

naiba.

Am luat-o agale, în sens contrar, pe urmele unei fetişcane care-

mi zîmbi angajant ca s-o uit după trei minute şi să mă opresc pe

strada Bărăţiei în faţa unei vitrine ou puşti de vînătoare şi arme de

tot soiul.

― Ce-ar fi să cumpăr un revolver? Am să i-l arăt Alexei: Nu

credeai că mă sinucid? Ei bine, se va vedea! Deocamdată am făcut

rost de armă.

Înainte de a mă hotărî, intrasem deja în magazin. Patronul îmi

arătă cîteva revolvere, şi mari şi mici, unele vechi, demodate, cu

butoi, altele minuscule ca nişte jucărioare.

― Nu-mi plac. N-aveţi altele mai bune?

― Pentru ce vă trebuie?

― Vreau să-mi zbor creierii, i-am răspuns cu tonul cel mai

natural de pe lume.

Negustorul zîmbi superior (crede domnul că mă prosteşte?!) şi

adăugă cu cinism:

― Pentru aşa ceva oricare e foarte potrivit. Tot treaba aia o face.

Perfect logic omul de după tejghea, dar simplist, fără un pic de

fantezie. E de-a dreptul barbar să-şi ridice cineva viaţa trăgînd de

limbă un revolver oribil, cu butoi, sau să se arunce sub roţile unui

Ford desuet în loc să prefere un somptuos Roll’s sau măcar Cadillac.

Aşa că am ales un Browning mic, cu prăselele încrustate în sidef.

O adevărată bijuterie în miniatură. Negustorul mi-a făcut pe loc un

scurt instructaj atrăgîndu-mi atenţia să nu-l lipesc de tîmplă în

momentul sinuciderii, ci să păstrez o distanţă oarecare.

― Ştiţi, e mai eficace lovitura şi nu dă greş.

― Foarte amabil din partea dumitale, i-am spus rîzînd cu poftă.

Bineînţeles rîdea şi el, devenisem subit prieteni.

Ieşind din magazin, m-am uitat cu un gest reflex la ceas. Arăta 4

fix…

― Tiii, la ora asta am curs cu anul III.

Repede am oprit o maşină. După cîteva minute coboram la

facultate. Pe cînd străbăteam în grabă lungile coridoare, cîţiva stu-

denţi mă salutară. Cînd să le răspund ― surpriză ― eram cu capul

gol. Mi-am amintit de poloneză, de cinema şi de pălăria pe care o

lăsasem pe scaun. Ce-o fi crezut Vali de plecarea mea ciudată?

Probabil că mă aşteaptă încă… Uitasem cu desăvîrşire să mă întorc.

Poate să aştepte mult şi bine. Ce mi-o fi venit să intru la cinema?

Am chemat asistentul:

― Fii bun, te rog, şi anunţă studenţii că azi nu ţin curs.

Nu mă nedumerea contrazicerea în care mă puneam. Alergasem

într-un suflet la facultate (luînd o maşină ca să nu întîrzii), iar acum

cînd nimeni nu m-ar fi împiedicat să ţin cursul, îl contramandam din

senin, fără nici un motiv.

― Dar nu aveţi ours, spuse mirat asistentul.

― Cum n-am? Nu-i astăzi sîmbătă?

― Vă înşelaţi, e vineri…

― Eşti sigur?

― Foarte sigur, şi îmi arătă, cu un gest, calendarul din perete.

Într-adevăr, era vineri.

― Da, ai dreptate, scăpasem din vedere. Sînt cam obosit.

Am intrat în cancelarie foarte abătut, nu din cauza lapsusului, ci

din cauza pălăriei (deşi aş fi putut foarte bine să mă întorc s-o iau

sau mai degrabă să cumpăr una nouă).

Pe birou, un plic alb, care contrasta violent cu verdele postavului,

îmi atrase privirile. Parcă m-a săgetat un curent electric.

― Scrisoarea Mihaelei! Asta trebuie să fie scrisoarea Mihaelei!

Plicul nu purta nici o ştampilă poştală. În ce fel ajunsese la mine?

― De unde e asta? am întrebat cameristul.

― A venit azi-dimineaţă o domnişoară şi a adus-o.

― La ce oră?

― Pe la opt, opt şi jumătate. Mi-a spus să v-o dau în mînă că e

ceva important.

Aşadar, Mihaela fusese. Pentru asta făcuse drumul în oraş! Să-mi

aducă scrisoarea… Se temuse s-o dea la poştă, să nu se piardă sau

să nu cadă în mîini străine. Aşadar, nu plecase în împărăţia lui

Pluton şi a Proserpinei înainte de a-mi lăsa un cuvînt de adio.

Am desfăcut plicul tremurînd, apucat de toate frigurile. Citeam

cu răsuflarea tăiată paginile una după alta, parcă aş fi vrut să le

mistui cuprinsul dintr-o singură ochire.

Cine ar fi putut să înţeleagă ceva în nerăbdarea mea care sărea

dincolo de timp şi în tremurul care învălmăşea frazele amestecîndu-

le alandala? Am reluat lectura după o pauză tot fără rezultat.

Mihaela scria mare, nervos, unele cuvinte erau cu neputinţă de

descifrat. Aşternuse pe hîrtie tot ce avea pe suflet, într-o grabă

febrilă de parcă s-ar fi temut să n-o surprindă moartea înainte de a

isprăvi.

N-a fost chip să citesc scrisoarea decît după ce am dormit o oră

cu ajutorul unui somnifer. Iat-o mai jos, reprodusă întocmai:

II

Poate ai aflat pînă acum că nu mai sînt. Înainte de a pleca în

necunoscut voiam să-ţi vorbesc, să-mi deschid pentru ultima dată

inima înaintea ta, dar mi-a fost greu, foarte greu. De aceea am ales

calea scrisului, mult mai lesnicioasă, cînd poţi spune tot ce te doare,

fără să te întrerupă nimeni.

Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vinovată

faţă de tine, da ― vinovată… Îmi recunosc deschis greşeala care a

făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovată

fiindcă te-am înşelat, aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că

am nutrit nebunescul gînd de a te înşela.

Să nu-ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce bun? În

faţa veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte

nevoia unei purificări desăvîrşite, pe care nu ţi-o dă decît

spovedania sinceră, deznădăjduită. E ceea ce se întîmplă cu mine,

acum ― în pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la început.

Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am

iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o

comparaţie cînd nu te-am iubit decît pe tine?

Mereu mă osteneam să-ţi plac, să fiu aceea pe care o căutai şi,

cu cît voiam mai mult, cu atît mi se părea că eram mai puţin. Ai să

zîmbeşti cînd ţi-oi mărturisi că de cînd am fost a ta mă simţeam mai

bună pînă şi cu mine însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe

propria mea persoană.

Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci

bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi

de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar

părea o născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, om ridicat din umeri

zîmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să

iubeşti aşa de total, numai o singură dată în viaţă?

Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe

mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.

Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu

m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care

le-am îndurat după aceea.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot

fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi

oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul.

Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a

pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce

experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e

egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după

imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa

atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai

puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine

drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-

zis „superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru

sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi,

femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu

ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea

noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

La fel s-a întîmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi

înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la ros-

togolul meu în neant. Nu-mi dau seama dacă acest rostogol a început

atunci cînd tu, sătul de iubire, ai provocat ruptura sau cînd, chinuit

de remuşcări, te-ai întors pocăit? Chestiunea n-are importanţă. E

sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a încolţit un gînd feroce de

răzbunare. Nu te mira, ai citit bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie

să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte

din dragoste.

Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă

părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în dragostea ta? Dar

ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, şi dovada cea mai bună e

că-mi dădusei numele. Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult

de cînd nu mi-a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte

firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie

îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. Nu, toate ne lăsăm

duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. Pe oricare femeie,

în condiţii identice, dacă o părăseai vremelnic, ca s-o iei, după

aceea, de nevastă, i s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat

cît se poate de normal. Numai cu mine a fost altfel. Nu puteam

accepta umilinţa unei părăsiri atît de jignitoare. Ei bine, mîndria

mea, crunt strivită cu călcîiul, m-a împins să mă răzbun. Rana pe

care mi-o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei

blestemate răzbunări.

Niciodată n-o să-ţi dai seama cît am suferit de pe urma gestului

tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cît am fost de

mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a deznădejdii, s-a ivit

sarcina.

Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea,

ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-aş fi putut să-i

supravieţuiesc. Mă hotărîsem încă de atunci să-mi ridic viaţa şi nu

era decît o chestiune de zile ca să ajung la faptă, cînd ai reapărut.

Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n-ar fi fost sarcina?

În ruptul capului, dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar

în situaţia aceea dacă voiam. Ţi-am spus că am întîlnit din

întîmplare pe tînărul acela cu care m-ai văzut vorbind în holul

hotelului Palace. Şi pentru că am adus vorba de el, să-ţi povestesc

cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa

cum îţi spusesem, pentru a evita explicaţiile, ci cu doi ani înainte,

într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la Predeal, cu

alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunoşti) unde făcusem o

excursie de cîteva zile prin munţi pentru a ne recrea după

obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure

în compartiment cînd, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în acelaşi

vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O colegă mucalită ne-a

propus să ne batem puţin joc de el dîndu-ne drept studente

grecoaice venite să viziteze ţara. Puţin cam naiv el a crezut. Nu-ţi

spun ce conversaţie s-a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea

destul de stîngaci, ce rîsete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i

pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la

Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Colegele mele

să moară de rîs! gata, l-ai prins în laţ…! În Gara de Nord, cînd ne-am

despărţit, mi-a sărutat de cîteva ori mîna. Era tare trist. Asta a fost

absolut tot, adică un simplu şi inocent joc.

La Constanţa, cînd m-a revăzut, i-am spus că sînt logodită cu un

român şi că plecăm în Grecia. Abia cînd ne-am întîlnit a treia oară a

aflat adevărul, că nu eram nici grecoaică, nici logodită. De atunci

mă aştepta ore întregi într-o bodegă din faţa casei, pîndind să ies în

oraş ca să mă vadă şi să-mi vorbească. De cîte ori nu mi-a propus

să ne căsătorim! M-ar fi luat, sînt sigură, chiar dacă i-aş fi mărturisit

că sînt însărcinată. De ce să-ţi ascund: mă iubea tînărul şi nu era o

partidă de dispreţuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat în acea

împrejurare grea. N-am primit tot din cauza mîn-driei mele tiranice.

Nu mi-aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de

prestigiu pe care viitorul soţ putea s-o exploateze mai tîrziu în

favoarea sa. Preferam să rămîn nemăritată toată viaţa decît să…

(urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luîndu-te în condiţiile

acestea, la fel îmi călcam mîndria. Pentru bunul motiv că eram silită

să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii

mei. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită

acestei acceptări, ca să răbufnescă mai tîrziu cu o putere mult

sporită.

Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întîmple aşa. Dacă îmi

trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. El mi-ar fi polarizat

gîndurile şi simţirea asupră-i şi m-aş fi destinat iubirii şi creşterii lui.

Nu s-a întîmplat aşa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil,

orice piedică din drumul răzbunării.

Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu datorită

hazardului, ci din voinţa mea. I-am telefonat. Nu ştia că „grecoaica”

se măritase între timp ― a aflat-o ceva mai tîrziu. Şi acum îmi făcea

o curte discretă. Ori de cîte ori îl întîlneam, devenea stîngaci ca un

adolescent. Mi-a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care

presupunea, oricum, o distincţie sufletească.

Ce raţiune aveau aceste întîlniri discrete? Ei bine, voiam să-l

folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era omul cel mai indicat,

pentru că ştiam cît sînge rău îţi făcea, cum îl urai şi te temeai de el.

Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă căsători cu

el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, scena care avea să se

desfăşoare: într-o seară, la cină, ai fi găsit numai un tacîm la masă.

Întrebare: „Ce înseamnă asta? Tu nu mănînci?” Răspuns: „Eu iau

masa în oraş”. „Unde? Cu cine?” … Şi aici, trăsnetul: „Cu viitorul

meu soţ! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!”

Cît doream, cît îmi trebuia revolta, deznădejdea, gelozia ta.

Toate astea laolaltă…

Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, să

divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l iubeşti, numai de

dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut

vreodată un motiv mai puternic decît mine. Dar motivul nu

interesează; important este numai gîndul că te stăpîneşte. Cînd la

mine s-a pîrguit acest gînd, nimic n-a mai putut să mă împiedice de

a-l pune în aplicare. Principalul se îndeplinise.

Văzînd încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala şi-mi

vorbi. Mă îndema să divorţez, să devin soţia lui, să punem capăt

acestei situaţii neclare. Îi strîngeam mîna încetişor: „Ei bine, voi fi a

dumitale, ţi-o făgăduiesc, încă un bob zăbavă…”

Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc, ziua

răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, care m-a păscut din

leagăn, vru altfel, şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de

joc.

În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina pînă la pădurea

Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru că putea

să ne vadă cineva, ci pentru că nu-mi îngăduiam eu însămi aşa

ceva. El stărui şi puse atîta căldură încît împotrivirea mea începu să

se clatine. Poate tot n-aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu

făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. În faţa

faptului împlinit, n-am mai avut încotro.

Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km pe oră şi

în dreptul Arcului de Triumf, vrînd să ocolească o trăsură, făcu un

viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se

izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat. M-am trezit în spital,

uluită, îngrijorată. Nu-mi păsa de piciorul fracturat, nu mă dureau

rănile! Mă înspăimîntam de tine, de Alexa, de scandal.

Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se

petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ,

eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa.

Nu m-ai întrebat ce s-a întîmplat, cea a fost între mine şi el. Erai

prea mîndru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat în spatele unei

tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun să

mă întrebi cînd dinainte credeai că ştii răspunsul? Cînd te aşteptai

că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce

pentru tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi

dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îţi mărturisesc însă acum

cînd sînt sigură că mă crezi:

Ei bine, află că relaţiile mele cu el, nu numai pînă în ziua

accidentului, dar chiar pînă în ziua nunţii, au fost din cele mai

corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mîndria mea nu

i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş reproşa nu-i decît faptul că i-am

acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun

planul în aplicare?

După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce mai jos

şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea

procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş putea afirma că limpe-

zirea de care vorbesc, în loc să înlăture catastrofa, a provocat-o.

Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pier-

dusem, cît preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de

valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce-l pierdem. Des-

părţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi-

am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că

te iubeam.

Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai

ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai

deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.

Ce s-a întîmplat cu mine, ce pînză mi s-a pus dinaintea ochilor

încît n-am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au

trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într-

adins pleoapele că să nu văd decît ceea ce voiam eu? Sau tu îmi

arătai mai puţin decît trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred.

Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai părăsit

absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară, asemeni

milioanelor de vieţuitoare ale pămîntului menite să înlesnească

circulaţia materiei în natură ca, după despărţire, să-mi apari altul, în

întregime altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă

te născusei a doua oară. Pînă şi micile tale defecte deveneau acum

calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele.

Cît erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni cînd mi-ai dăruit casa

care trebuia să fie a amîndurora. Cine ar fi făcut un gest atît de

mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi, mai tîrziu, cînd l-ai scăpat pe

el de rigorile legii cu preţul atîtor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum

ţi-ai riscat situaţia pentru a-ţi respecta cuvîntul pe care mi-l dădusei.

Cîteodată această revărsare de generozitate mă revolta. Mai

precis: mă durea. Găseam însă repede o consolare. Îmi spuneam:

de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de

care nu-l mai leagă nimic? Nu, nu-i sînt încă străină, el tot mă

iubeşte. Dacă nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens.

Doamne, ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de

mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gînganie, iar conştiinţa

acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă.

Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să

stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l

iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza nenorocirii

mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bietul! În realitate n-avea

nici o vină. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să fiu mulţumită, era

îndatoritor cu mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe

orice altă femeie. Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ

de suferinţe. Degeaba!

În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. Odată, într-o

seară, mi-a spus-o. Bineînţeles, am tăcut şi asta a fost o confirmare

pentru amîndoi. Ce era să facă? Mi-a mai spus: dacă vrei să-ţi refaci

căminul, n-am dreptul să mă împotrivesc.

M-a mişcat, de ce aş minţi? Îmi părea rău, era bolnav, slăbise

mult şi, căutînd o evadare, căzu în patima jocului. Într-adevăr,

bărbaţii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia,

trebuia mai întîi să-i iubeşti, să simţi ceva pentru ei. Eu nu reuşeam

să-i preţuiesc delicateţea sufletească decît rece, raţional, ceea ce

era egal cu zero.

Da, este adevărat că în cei doi ani cît a durat această nouă

căsnicie n-a fost zi în care gîndurile mele să nu fie în preajma ta,

lîngă tine.

(Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între lucrurile

mele, în casa dragostei noastre? O parte ddn fiinţa mea sălăşluia în

fiecare colţişor, eram prezent în fiecare bucată de grădină, teiul îi

vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost)

Citeam articolele tale din ziare, îţi urmăream activitatea, des-

cosînd pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. Cînd n-aveam fapte

noi, coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie săr-

bătorile iubirii noastre. N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca

zilele smulse din calendar.

Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa, plecarea şi mai

surprinzătoare la Constantinopol, frenetica noastră bucurie de viaţă

cu rîsul ei nepotolit, vizita micuţei cinteze care ne-a făcut atîta

bucurie ― şi, desprinsă de realitate, surîdeam trecutului. Parcă

numai astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor

osîndiţi la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi apariţia ta), dar

espadon-grille, dar păsărelele din bazar, şi Journal d’Orient? Dar cîte

altele toate!

Cînd am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un plîns

sfîşietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plîns atîta. De

bucurie că ai ajuns atît de sus sau de durere că nu mai erai ăl meu?

Poate şi de una şi de alta. Am înţeles, mi-o spunea toată fiinţa, că şi

asta ai făcut-o pentru mine. Ştiai cît de mult doream să ajungi

profesor universitar. Şi cum te-am jignit în seara aceea, cînd după

conferinţa lui Tîrnoveanu îţi spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns

profesor ca el, dar că nu… voiai. Iată, ajunsesei. Mi-ai dovedit că

erai capabil să ajungi.

Doamne, cîte lacrimi am vărsat în ziua aceea. De cînd sînt n-am

plîns atîta. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărîri nestrămutate. M-

am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să

te felicit, să-ţi cad la picioare rugîndu-te să mă ierţi, sau numai să te

văd şi să mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea

aşa de covîrşitor, încît mîndria, despotica mea mîndrie, rămînea

mută, nu mai avea un cuvînt de spus. Nu-mi păsa orice s-ar fi

întîmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despre mine. N-aveai

decît să mă respingi, îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te

simt aproape şi să-ţi sorb aerul. Atît!

Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbe-

căiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasă. Am

sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi cînd părea de neînchipuit şi

ireparabil să lipseşti în ceasul acela, m-a invadat o descurajare

vecină cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am

sprijinit de gardul curţii să nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebună

de a muri. M-am culcat jos pe caldarîmul rece, cu o voluptate

smintită ca să sfîrşesc acolo, pe unde treceam atît de fericita

altădată, ca să mă găseşti fără suflare cînd te vei întoarce din oraş.

Aveam credinţa nestrămutată că poţi să-ţi ridici viaţa şi fără ajutorul

unei arme, ci numai cu voinţa de a muri. Poate că reuşeam pînă la

urmă dacă nu mă descoperea o bătrînă. S-a aplecat asupra mea, m-

a ridicat de jos, crezîndu-mă leşinată. Un bărbat, care trecea pe

trotuar i-a venit în ajutor. Amîndoi m-au urcat într-o maşină şi aşa

m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am mai avut curajul să revin, şi

nici în zilele următoare, niciodată…! Cu toate astea cînd ai ţinut

lecţia de deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori,

pînă în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de acolo.

Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă minunam cum de

poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atît de

numeros… La început mi-a fost teamă să nu-ţi pierzi şirul şi odată,

cînd ai făcut o pauză lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m-

ai zărit şi de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă strîng, să mă

fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. În fine, a trecut

şi asta. Fără’ să vreau am surprins o frîntură din conversaţie: două

studente din faţa mea vorbeau despre tine. Una spunea: „Ce dascăl

simpatic, seamănă leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?” Cealaltă a

răspuns: „Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat”.

Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că eu sînt

soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. Ah, ce

mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea

zănatică) pentru ceea ce-mi furaseră din trecutul tău, precum şi pe

cele după mine care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu

altădată al meu.

Ceva mai tîrziu, cînd s-a întîmplat năpasta cu banii aceia luaţi de

el şi am venit la minister să-l scap de rigorile legii, ce frumos şi

mîndru mi-ai apărut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai

cobori pînă la mine, că nădejdea într-o întoarcere e o nebunie

curată. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de-a sila, aşa cum

făcuseşi şi tu cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg

măcar cu atîta, să-mi potolesc gura arsă. Ce slabă m-am arătat! Mi

s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit că-ţi aranjez cravata.

Tot era ceva. Stăteai aşa de aproape, încît ţi-am respirat aerul!…

(Aveam, aşadar, dreptate, cînd mi se păruse ca şi cu Mihaela s-a

petrecut acelaşi lucru.)

O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te

iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care

răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă

te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram

lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să

mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce

înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de

rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc

altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e

mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul

cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi

năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam

frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coaie, strigîndu-ţi dorul

meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul

dragostei noastre.

Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. Ce spun

― nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te’ îngrijesc zi

şi noapte, să nu mă dezlipesc de căpătîiui tău, să te fac bine cu

dragostea mea. Sau să omori pe cineva, să te închidă, iar eu să stau

cu tine în celulă ani de-a rîndul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi

doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mirceşti.

Mă băteau şi alte gînduri la fel de absurde şi chiar stupide.

Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, înduram chinuri cu

carul. Dar nu mă dezbăram de ele, cum fac morfinomanii care se

afundă tot mai adînc în viciu. Cînd nu te poţi înfrîna înseamnă că ai

pierdut cîrma şi pluteşti la întîmplare, în voia valurilor. Nu mai eram

stăpînă pe mine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de

sclavă a ta, dacă… dacă nu-mi dădeai lovitura de graţie.

…În ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un model de

dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o găsesc acasă, totuşi

am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, îmi atrase atenţia.

Ce-i asta? L-am luat în mînă, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la

nunta ta cu Cici.

Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a

plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. Camera a început să fugă de sub

picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, fără cunoştinţă. Cînd s-a

întors Alexa, nu-mi venisem încă în fire. Îngrijorată, m-a luat în

braţe, m-a scuturat, mi-a dat ceva de băut. „Ce ai, ce s-a întîmplat?”

„Nu ştiu, mi-a venit o ameţeală mare”. Ce-aş fi putut să-i spun? Voia

să cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume

nu sînt în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai

trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă descompusă, clătinîndu-

mă ca un om beat. Cînd puneam piciorul pe trotuar, mi se părea

ciudat că nu se scufundă pămîntul cu mine. Eram frîntă de

oboseală, deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură… singură…

Toată lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toţi. Poate şi eu

plecasem din mine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez jos, pe

bordura trotuarului, dar continuam să merg; prinsesem de veste că

mă urmărea cineva din spate. Ce cruntă ironie! În starea în care mă

aflam numai de-o aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se

apropie de mine. Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi

clipă, am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încît în

primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea trăsăturile tale,

ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate exageram, fiindcă eram plină de

tine, totuşi asemănarea părea de necrezut. N-am aşteptat decît să-

mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui, ca cea din urmă

prostituată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, ca

să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de

viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o

voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă

acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie

o justificare a gestului. Oricum, voiam să gust voluptatea propriei

mele decăderi.

Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de

orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.

Nu ţi-aş fi povestit această întîmplare, dacă de la început nu-mi

impuneam linia unei sincerităţi nude. Admiţînd că aş fi ascuns-o, s-

ar fi schimbat ceva din destinul meu?

Am intrat amîndoi într-un local, primul ieşit în drum. Puţin îmi

păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă mă recunoştea

cineva. Da, să se ducă vestea că sînt o desfrînată! Din păcate nu

erau decît figuri necunoscute. Ne-am aşezat la o masă unul lîngă

celălalt. El a început, exuberant, o conversaţie simplistă, fără nivel,

debitînd lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era

răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l aud, îmi

zgîrîia urechile. I-am spus:

„Taci! Lasă-mă doar să te privesc”.

El rîse vulgar, zgomotos:

„Ei drăcie! N-o să stăm muţi!”

„Te rog mult!”

Mă privi lung, nedumerit de insistenţa mea, apoi ridică din

umeri:

„Eşti ciudată, ma parole!”

În clipa aceea, orchestra execută L’invitation à la valse. N-am

recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într-atît îmi păru de

neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Era

aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintîi întîlnire a noastră,

acolo sus, la mansardă, după miezul nopţii, strînşi unul lîngă

celălalt, cu mîinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă

iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni, şi-n

obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe

care se proiectau scene din poemul pe care îl trăisem noi doi.

Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strînsă, uitînd unde

mă aflam. Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o

mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo

inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos,

arcuşurile viorilor… Plîngeam cu toată fiinţa… Tot ce rămăsese viu în

mine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită.

Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un

sîmbure de fericire chiar în lacrimi.

Cînd a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese

din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura în

care mă angajasem. Atunci s-a întîmplat ceva uluitor: mi s-a părut

că masa noastră a luat foc, că localul în care mă aflam se aprinsese

din toate părţile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că

am simţit în nări mirosul de fum. Am ţîşnit pe uşă ţipînd de spaimă.

Nici acum cînd îţi scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate

făceam primul pas în nebunie sau… (urmează cîteva rînduri şterse

atît de violent, încît hîrtia fusese ruptă.)

Se sfîrşise cu mine! Cît timp erai singur, aveam credinţa că nu

m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că

amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine, cu mireasma lor

atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentru mine acest gînd

constituia o mîngîiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că

mă gîndeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o

mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adîncul sufletului, spun

drept, tot nădăjduiam.

Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi cine

îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna şi nepreţuita

mea prietenă!

Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să înţelegi niciodată

năpraznica mea durere. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile

din ţară, de pe glob, din întreg sistemul solar, afară de una singură:

de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu,

oricît de cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborît! A

trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru că m-a lovit

tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibilităţii: în mîndria mea.

Am încercat să-mi adun gîndurile răscolite de grozăvia acestei

năpaste. Cu neputinţă! Cu neputinţă!!!

Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti

prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atît răul. Şi apoi de ce m-ai ajutat

şi te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat necontenit atîtea dovezi

de dragoste?

Mă gîndeam-cu spaimă că s-ar putea să vă întîlnesc undeva, pe

stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din

ochi, conversînd intim; ea rezemîndu-se tandră de braţul tău, aşa

cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de

durere.

Am vrut să fug de voi, şi gîndul acesta m-a stăpînit un timp. Să

plec undeva departe, în alt colţ de pământ, în străinătate, oriunde!

Să vînd tot şi să plec. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt

decor, chiar alt aer. „Une autre vie! Une autre vie!” cum striga

odinioară M-me de Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut.

Prea tîrziu! Mă simţeam legată de casă, încătuşată de pămînt şi

obosită, obosită, obosită… Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă,

să nu se mai sfîrşească. O odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decît

moartea. Căci de atîtea ori viaţa e mult mai grtd decît moartea.

O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? O dragoste coup

de foudre, ca aceea dintre Romeo şi Julieta. De ce n-a venit?

De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atît de

tragică?

Plec mutilată de pe lumea asta, înfrîntă definitiv. Nu ştiu, dar unii

oameni sînt sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sînt dintre

aceia. Nu mă plîng! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi.

Odată, sînt mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus:

domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista

de dragostea neagră. La vîrsta aceea n-am înţeles despre ce era

vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decît actul

de naştere al acelei iubiri negre care sfîrşeşte cu moarte. Sînt sigură

că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămînt, dar tot pe atît de

adevărat că nici nu l-ai putut împiedica.

Rămîi cu bine, dragul meu! Iartă-mă dacă aceste rînduri iţi vor

tulbura clipele de beatitudine cu… (scrisese probabil Cici dar s-a

răzgândit şi a şters durerosul nume). N-am avut încotro. Dacă nu

scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă

uiţi repede şi după aceea îţi vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi

fericiţi. În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a

lipsit.

Încă o dată rămîi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam

odinioară de zeci de ori, încît îmi spuneai copleşit: „Nebuno lasă-mă,

mă înăbuşi.'” ― şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-

am omorît atunci? De ce n-am murit împreună?

Mihaela Petrican

Aimée a ta.

III

Am pus scrisoarea deoparte, automat, ca un om care încă

trăieşte după ce viaţa s-a scurs din el. Privirea mea ţeapănă se lipise

de neaşteptata ei semnătură. Iscălea: Mihaela Petrican, călcînd peste

registrul stării civile, pentru a se pune în acord cu simţirea ei.

Aşadar, trecuse în eternitate ca fiind a mea nu a celuilalt. Oh, am fost

atît de bine inspirat cerînd să fie pus numele meu de familie pe

frontispiciul cavoului care avea s-o adăpostească.

Cea dintîi impresie care se desprinse din lectura scrisorii fu

aceea că tot ceea ce se întîmplase între noi se datora nu numai unui

crîncen conflict dintre crîncenele noastre orgolii, ci a unei tragedii a

erorilor generate de ele. O gravă eroare am comis părăsind fără

motiv pe Mihaela; altă eroare, tot atît de gravă, a fost divorţul, fără

să ştiu sigur dacă m-a înşelat sau nu. Acum ştiam sigur că nu mă

înşelase cu omul acela, ci avusese doar intenţia s-o facă. Aşa fiind,

era probabil să fie pedepsită pentru un gînd nepus în mişcare,

pentru o faptă încă nefăptuită? Dacă da, care om dintre noi oamenii

n-a gîndit să înşele, să fure ori să ucidă pe semenul său? Şi atunci

pămîntul trebuie să se transforme, de la un capăt la altul, într-o

imensă închisoare.

Cu toate astea Mihaela, din prea multă curăţie sufletească, s-a

considerat culpabilă chiar greşind cu gîndul şi a plătit. A fost o

sfîntă… şi eu ― eu care…

„Tu ai ucis-o!” şopti crispat aievea glasul Alexei. (Avea un ton

grav, ameninţător, de verdict.)

„Da, eu…” recunoscu global fiinţa mea supusă.

„De ce n-am murit împreună?” răsuna în urechile mele vocea

Mihaelei, reproducînd ultimele cuvinte din scrisoarea ei. Îmi păru atît

de vie draga voce, încît am întors capul crezînd că moarta se afla

chiar la spatele meu. Da, mă voia lîngă ea, ca să fim pururi

împreună. Cum ar fi putut să rămînă fără mine o veşnicie întreagă?

I-am răspuns: „Aşteaptă-mă că vin, Aimée… Nu te las singură!”

Abia acum, în această clipă, am ştiut că fusesem sortit morţii de

marea putere a dragostei. Şi ciudăţenie: nici o împotrivire de

nicăieri, nici urmă de revoltă. Din contră: acceptare pe toată linia, şi

nu resemnată, ci chiar bucuroasă. Aşa fiind, cine va cuteza să mă

salveze vreodată şi pentru ce? Cu un gest reflex am pipăit revolverul

din buzunar, ca să confirm fiinţei mele: „Da, da, desigur!…”

Cum am ajuns aşa de repede la această supremă decizie?

Oricine ştie că sinuciderea e o boală a sufletului, că nimeni nu-şi

curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la sfîrşitul evoluţiei. Cînd s-a

pîrguit în mine această maladie ca să mă trezesc acum în pragul

nefiinţei fără speranţă de tămăduire? Cum s-a întîmplat de n-am

prins de veste că sînt atît de bolnav? Aş fi luptat împotriva bolii şi

poate am fi scăpat amîndoi: eu şi Mihaela.

Era să adaug: ciudat de tot!

Nu, nu-i ciudat deloc! Acum nu mai e nimic ciudat pentru mine,

pentru bunul motiv că, în sfîrşit, am înţeles tot ce nu puteam

înţelege. Toate ciudăţeniile firii mele, care mă nedumereau atîta, nu

erau deloc ciudăţenii, ci atribute perfect normale şi logice, conforme

cu gîndirea şi sensibilitatea mea.

Într-o pornire înfrigurată de a mă salva în ultimul ceas, am

dezbătut procesul existenţei mele înaintea forului suprem: con-

ştiinţa. Am disecat în lumină tot ceea ce s-a petrecut între mine şi

Mihaela, am cîntărit întîmplările, pipăind resortul fiecărei fapte, oricît

de neînsemnată ar fi fost. Nu, nu este nimic de făcut! Acesta-i

adevărul! Sentinţa, implacabilă ca un destin, rămîne în picioare. Şi,

odată cu ea, toate punţile care mă leagă de viaţă se trag îndărăt, ca

înainte de plecarea unei nave spre necunoscut. Nici o ispită

lumească nu mă mai ademeneşte să înfrunt verdictul, nici o dorinţă,

nici un ţel, nici o ambiţie. Nimic.

Totul în mine e orînduit pentru moarte şi această orînduire se

dovedeşte atît de trainic sudată, încît toate puterile lumii nu s-ar

încumeta s-o zdruncine. E opera inconştientului, care mi-a pregătit

eşafodul, în tăcere, vreme îndelungată. Nu ştiu dacă a fost o con-

spiraţie care se temea să ţină piept, pe faţă, bucuriei mele de a trăi.

Cred că nu. Inconştientul lucrează după legi imuabile, avînd rădăcini

adînc înfipte în viaţă şi aş greşi atribuindu-i un rol de călău.

Ceea ce ştiu însă, cu toată luciditatea, e că inteligenţa mea a dat

un greş formidabil. Credeam că ştie să-mi arate drumurile, să-mi

descurce încurcăturile şi să-mi pună la îndemînă soluţiile cele mai

bune. Ce-i drept, luminile ei m-au ajutat deseori, însă numai în

lucruri mărunte, de suprafaţă. Pe cele importante, marile răscruci şi

cotituri ale vieţii, e neputincioasă să le rezolve. Îţi dă numai iluzia că

le-a rezolvat. E neputincioasă prin însuşi rostul funcţiunii, pentru că

se află în serviciu comandat, slujind acelui uriaş inconştient unde se

fermentează orice gînd şi faptă, unde se face legătura cu morţii şi,

pe deasupra lor, ou însăşi soarta omenească.

Dacă inteligenţa mea se dovedea mai sprintenă, aş fi avut la

timp aceste date. Mi-aş fi luat măsuri de apărare, n-aş fi rămas

descoperit ca acum. Drama începe de acolo că n-am izbutit să mă

cunosc decît atunci cînd era prea tîrziu. N-am ştiut cînd trebuia

încotro să-mi îndrept paşii, în ce chip să-mi stăpînesc pornirile inimii

şi, apucînd la întâmplare pe un drum greşit, iată-mă ajuns înainte de

vreme la sfîrşitul său. Adică în faţa prăpastiei. Dar să mă explic:

Spuneam Ia începutul aceste: spovedanii cum, încă de la cea

mai fragedă vîrstă, o pornire irezistibilă mă împingea să părfi-sesc

iubitele după ce le făcusem cele mai fierbinţi jurăminte. Simţeam în

asta o voluptate vecină ou nebunia, care nu se poate traduce în

cuvinte. La fel am procedat şi cu Mihaela. Cine mă îndemnase să-i

trimit acea scrisoare de despălrţire după ce ne-am întors din

călătoria de la Constantinopol? Era o simplă manieră de a mă

scutura de legături sugrumînd sentimentele în faşă? Hotărît, nu!

Provocam ruptura de obicei într-o vreme cînd raporturile erau în

floare ca să trăiesc acea voluptate bizară cînd ele veneau să mă

roage să revin, să Se umilească în faţa mea, cerşindu-mi dragostea.

E adevărat, voluptatea se confunda cu bucuria învingătorului, dar nu

pentru asta le întorceam spatele, căci odată cu voluptatea mă

chinuia şi pe mine suferinţa. Atunci? Ei, bine, le părăseam ca să n-

ajung eu însumi la propria mea umilire. Mi-era teamă, imensă

teamă, înfricoşată teamă de infidelitate.

Să ne înţelegem. Vă amintiţi de mîndria mea fără margini? Mă

înnebunea de plăcere o laudă oricît de palidă, de oriunde ar fi venit.

Cînd eram la şcoală, încercam să captez admiraţia colegilor şi a

profesorilor. Dacă epuizam mijloacele cinstite recurgeam la

stratageme uneori destul de reprobabile. Ajunsesem pînă acolo încît

umileam profesorii numai şi numai să provoc vîlvă şi admiraţie în

jurul persoanei mele. Voiam să mă menţin necontenit la suprafaţă,

în atenţia tuturor. Amorul propriu îmi cerea eforturi prelungite şi

luptam din răsputeri să-i aduc satisfacţiile de care avea nevoie. Şi

dacă astfel stăteau lucrurile, cum ar fi îndurat acest amor propriu

atît de sensibil, bolnăvicios de sensibil, umilinţa cumplită a unei

infidelităţi,. cînd el însuşi era mai puternic decît dragostea cea mai

puternică?

Pornisem, aşadar, pe lume avînd în centrul fiinţei, ca trăsătură

dominantă, un orgoliu nesăbuit, chiar cinic. Voiam să cuceresc, să

îngenunchez viaţa, să fiu pretutindeni în frunte, fie în societate, fie

în dragoste, călcînd fără scrupule peste învinşi, zdrobind obstacolele

care-mi stăteau în cale, subordonînd universul persoanei mele pentru

a-mi asigura fericirea.

Cine ar fi putut să cîştige luptînd în astfel de condiţii, adică de

unul singur împotriva tuturor, fără aliaţi, fără spate acoperit, pe un

ocean de vrăjmaşi? Era de ajuns o singură înfrîngere, ca toate

biruinţele dobîndite anterior să se ducă pe copcă. Şi chiar aşa s-a

întîmplat.

Nici vorbă, inconştientul îmi îndemna paşii pe pămînt solid, îmi

sugera gînduri sănătoase şi mă ocrotea de acolo din postul lui

invizibil de comandă. Aşadar, sugrumarea înainte de vreme a iu-

birilor mele se dovedea a fi un imperativ organic, care ţinea de

înţelepciune şi prudenţă.

Cîtă vreme am ascultat poruncile sale mi-a mers bine şi n-am

avut de ce mă plînge. Iată însă că a apărut în viaţa mea Mihaela,

care nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem pînă

atunci. Semăna mai degrabă cu mine, fiind dotată cu un orgoliu la

fel de atotputernic. Aşa că hotărîrea de a o părăsi ca şi pe celelalte

era perfect îndreptăţită, pe linie caracterologică.

Numai că de rîndul acesta se întîmplă ceva neaşteptat, care

frînse echilibrul. Gîndul despărţirii se născu prea tîrziu, cînd eram

deja iremediabil subjugat de farmecul ei. Fusese o coaliţie a sim-

ţurilor care adormiseră inconştientul pururea de veghe? Sau el însuşi

pierduse măsura î

Nu ştiu. Adevărul e că pentru întîia oară pasiunea birui raţiunea,

iar eu n-am mai găsit putere de a rezista pînă la urmă rupturii. (Mai

cu seamă că Mihaela nu-mi dăduse măcar satisfacţia de a se umili în

faţa mea, cerşind dragostea.

Mi-aduc şi acum aminte de răzmeriţa fiinţei mele răscolite, care-

mi cerea imperios pe Mihaela. Cine s-ar fi încumetat să înăbuşe o

asemenea revoltă?

Aşa am ajuns la soluţia căsătoriei, unica soluţie care rezolva

problema. Era un compromis necesar pentru restabilirea echilibrului,

însă ca orice lucru impus, mă punea în dezarcord cu întreaga mea

fiinţă.

De aici începe eroarea care m-a urcat pe culmile deznădejdii.

Ceea ce a urmat e cunoscut: m-am căsătorit cu Mihaela pe care o

jignisem (deşi o iubeam) tocmai pentru că voiam să fug de ea. (În

realitate fugeam de mine.) Dacă n-ar fi intervenit sarcina ei

neprevăzută, desigur că nu consimţea să se mărite cu mine. Am fi

fost scăpaţi amîndoi, sau măcar unul.

Dar soarta noastră era pecetluită. Ea trebuia să devină soţia

mea, totul o silea să facă pasul acesta, în ciuda voinţei ei. Nunta se

făcu, dar Mihaela tiranizată de mîndria ei nu uită, nu putea să uite

jignirea îndurată, după cum n-aş fi uitat-o nici eu, în împrejurări

similare. Acum nu-i rămînea decît să se răzbune, şi răzbunarea ei

făgăduia să fie cu atît mai crudă cu cît simţise (instinctul i-o spunea)

că o iubeam iremediabil.

Şi această răzbunare ne prăbuşi în neant pe amîndoi. Nu dintr-o

dată, fulgerător, ca biblicul gest al lui Saxnson, ci încet, (calculat,

fărîmiţîndu-ne bucată cu bucată, dezagregîndu-ne ca sub acţiunea

unei soluţii dizolvante.

Nu mi-am dat seama încă de la început ce anume urmăream. Mai

precis, n-am avut conştiinţa teribilei răzbunări care îmi încolţea în

minte după consumarea trădării ei imaginare. Ce era mai simplu,

mai firesc, decît să-i pun revolverul în tîmplă? Poate aş fi procedat şi

aşa, dacă o prindeam asupra faptului, sau aş fi sugrumat-o dacă n-

aş fi fost înarmat. În fierbinţeala unor astfel de clipe, raţiunea face

mai întotdeauna loc nebuniei. N-o prinsesem însă. Aflasem doar de

infidelitatea ei. (Ah, dacă ştiam în ce constă această „infidelitate”!) Şi

apoi trecuse o noapte peste ştire. Vreme destulă ca să mă

acomodez cu ideea trădării, să se producă o destindere în mine, o

acceptare silnică a stării de fapt. A doua zi îmi lipsea tensiunea

sufletească de a ucide şi, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost un criminal de

rînd. Dar, nu! Pedeapsa asta dac-o aplicam era prea uşoară,

gîndeam, în raport cu vina ei; Mihaela n-ar fi suferit decît o clipă,

murind în mîna mea. Atît, o singură clipă de suferinţă fizică!

Inconştientul meu voia o pedeapsă mult mai grea: să moară prin ea

însăşi, de o moarte totală, întîi a sufletului şi pe urmă a trupului. Iar

pe de altă parte conştiinţa mă îndemna să fac totul ca Mihaela să

regrete că a trebuit să se despartă de mine, dîndu-mi în felul acesta

satisfacţiile de care aveam atîta nevoie.

Aşadar, luptam pe două planuri: pe planul conştient, căutînd să

întreţin Mihaelei regretul de a mă fi pierdut, şi pe planul inconştient,

urzind un vast complot care avea drept scop suprimarea ei.

Cea dintîi faptă a fost dania casei (dacă ar fi bănuit scopul perfid

al acestui mărinimos gest, cu cîtă spaimă trebuia să-l fi respins!).

Cum era însă cu putinţă să prindă aşa ceva de veste cînd eu însumi

n-am reuşit să pricep decît abia acum semnificaţia mîrşavei danii?

Îmi amintesc ce bucurie mă copleşea că reuşisem, chipurile, să mă

depăşesc, trecînd fără efort peste egoismul firii mele nefericite. Şi

mă simţeam mai bun, mai om, mai îndrăgostit de mine. Prin însăşi

anormalitatea ei, fapta ar fi trebuit să-i dea de gîndit. (Mihaela se

obişnuise însă cu ciudăţeniile mele.)

Dacă m-aş fi purtat brutal, copleşind-o cu mizeriile ce-şi fac de

obicei perechile care se despart, fără îndoială că nu i-ar fi fost greu

să reziste pînă la urmă. M-ar fi dispreţuit şi dispreţul acesta,

întreţinut zi de zi, ar fi detaşat-o de mine, sugrumînd orice rămăşiţă

de iubire. Dar, în locul unei purtări menite s-o depărteze, ea primea

necontenit dovezi de dragoste tot mai mari, care o apropiau.

Într-o vreme simţeam nevoia unei superiorităţi nete asupra

bărbatului ei, în ceea ce priveşte situaţia socială. Ştiam cît sînt de

sensibile femeile cînd e vorba de galoane ierarhice. (Vidra lui

Răzvan trăieşte în orice soţie.) Eram avocat, el funcţionar public.

Între aceste două cariere nu părea să fie o diferenţă sensibilă. Mie

îmi trebuia una zdrobitoare.

Cu cîtă rîvnă şi putere de muncă am izbutit să ocup o catedră.

(Şi asta pentru că voise ea.) Nu era destul! Mă ridicasem şi mai sus,

devenind secretar general, după cum se ştie. Şi ori de cîte ori

obţineam vreo izbîndă, aveam grijă să i-o comunic. (Pentru că, în

definitiv, tot ceea ce făceam, era pentru ea exclusiv, nicidecum

pentru mine, lucru pe care îl observase.) Afară de asta trebuia s-o

preocup necontenit de mine, să fiu mereu în actualitatea ei su-

fletească, evitînd orice gol care însemna uitare.

Cel din urmă punct al planului era căsătoria cu Cici… Dacă

Mihaela rezistase durerii de a mă pierde, cînd îşi dăduse seama de

preţul meu, se mîngîia cel puţin cu gîndul că-mi aparţine, că poate

cîndva vom încerca o apropiere, o reconciliere. Desigur, o vagă nă-

dejde, totuşi o posibilitate. Auzind însă că m-am recăsătorit, abia

atunci înţelese că m-a pierdut definitiv pentru ea. (Cît se înşela ― nu

mai e nevoie s-o spun.)

Îi dădusem atîtea dovezi de iubire şi le anulam dintr-odată,

brutal, necruţător. Îmi scria că aş fi putut să mă însor cu toate fe-

meile de pe pămînt, afară de Cecilia: Avea dreptate! Căsătoria asta

fusese pentru Mihaela lovitura de graţie. Cui i-ar fi trecut prin minte

aşa ceva?

Dar inconştientul meu calculase cu precizie teribila lovitură,

situînd-o într-adins la urmă, încredinţat de consecinţa ei ca-

tastrofală.

Acum stau şi mă întreb: cum a fost cu putinţă să-mi retez

creanga de sub mine fără a avea în vedere urmările la care mă

expuneam? Pentru că repet, n-am avut absolut deloc conştiinţa

catastrofei care mă aştepta sau pe care, mai bine-zis, mi-o pregă-

team singur, pe îndelete.

Ei, bine, toate au fost posibile datorită acelei acţiuni de minare a

inconştientului. Fiecare faptă a răzbunării mele, luată în parte, avea

o anumită semnificaţie şi un anumit scop; aceleaşi fapte însă,

considerate în total, prezentau noi semnificaţii, duceau la un scop

pe de-a întregul opus celui conştient.

E ceea ce se întîmplă cu culorile spectrului solar: fiecare în parte

dă roşu, portocaliu, galben, violet etc. Toate la un loc îşi pierd

proprietăţile individuale şi alcătuiesc ceva nou: culoarea albă.

Considerată separat şi fără perspectiva timpului, dăruirea casei

avea drept scop, în conştiinţa mea, o revărsare neobişnuită de ge-

nerozitate, o anulare a instinctului de răzbunare (explicabil în atare

situaţii), o depăşire a mea în înţeles bun. Considerată încă în an-

samblul faptelor sugerate de inconştient, se dovedea a fi una dintre

cele mai rafinate şi crude răzbunări pe care o poate născoci o minte

omenească.

De asemenea, căsătoria mea cu Cecilia. Departe de a fi socotită

de mine ca o lovitură de graţie împotriva Mihaelei, o credeam, din

contră, un omagiu adus ei, iubirii noastre. În Cici iubeam de fapt tot

pe Mihaela, deoarece ea îmi amintea necontenit de fosta mea soţie,

de parcă s-ar fi integrat în fiinţa ei proprie. Iubirea mea (din cauza

obstacolului ivit în cale prin divorţ) îmi cerea acest nevinovat

compromis.

Şi cu toate acestea, în plină dragoste, sforile nevăzute ne traseră

în faţa a două morminte proaspăt deschise.

Nu-mi pasă dacă voi fi învinuit de moartea Mihaelei. Recunosc că

eu am împins-o să facă supremul gest. Am dezagregat-o mai întîi cu

abilităţile născocite de inteligenţă (iar cînd mi-am dat seama că o

iubesc), cu puterea dizolvantă a iubirii. Dar asta m-a pierdut. Prin

proporţiile ei uriaşe, răzbunarea mea inconştientă m-a răsturnat şi

pe mine.

Mă întreb dacă o fire ca a mea ar fi fost aptă pentru o căsnicie

obişnuită al cărei ideal de fericire e liniştea lipsită de surprize, un

calm egal de-a lungul anilor, precum şi o securitate materială şi

morală sau, după cum ar spune Palmerston, o viaţă fără plăceri ca s-

o putem suporta.

Nu! N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului

sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă erezînd

că face o operă durabilă. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a

fost dereglat în permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă

cînd duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la naştere

cînd mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa

bunicului…

În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi

trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care

să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea…

E de neconceput cît am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atît de

integral în mine făcînd una cu fiinţa mea, încît acum cînd a plecat în

lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas

întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sînge şi, iată,

izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit,

casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună.

În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai

avea margini.) Cînd tac, fiinţele şi lucrurile din afară încep să

grăiască amintirile din mine. În gînduri şi în vis, în iubire şi în ură, în

bucurie şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pururi

prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, co-

pleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina.

Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă în

adîncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sînt tocmai ace-

lea de care te îndoieşti mai mult.

Totuşi, în rînduiala aceasta cuminte a morţii, un gînd se agaţă

timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a luminat drumul pe

care l-aş fi străbătut de aici înainte: politica, profesoratul, căsnicia.

Mi-a arătat perspectivele, bucuriile, victoriile care mă aşteptau.

Degeaba! Toate îmi par şterse, serbede, fără noimă. Pentru cine aş

mai ţine prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine

aş mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi, odată cu ea,

dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul existenţei

mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi, îmi

lipseşte îndemnul, scopul, nădejdea, răsplata, visul tot… tot…!

Sînt obosit!

Încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pământeşti, atît de greu

mi-e sufletul. Iar copilăria mi se pare aşa de îndepărtată şi

nebuloasă, încît mă îndoiesc că am fost cîndva copil.

Nu, nu-mi pare rău de nimeni, de nimic… Nici de părinţi, nici de

Cecilia (şi ea o victimă), nici de ceea ce las în urma mea…

Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se

încheie odată cu ea.

Oricum, a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. Adio!…

SFIRŞIT

Read Full Post »