Daca ar fi stiut ce-l asteapta, Seful l-ar fi ascultat pe Paulica si i-ar fi
acordat acea marire de salariu. Nici nu cerea mult omul, 1 milion de lei
vechi si prapaditi, macar sa-si scoata banii dati pe transportul in comun
si, poate, si ceva din factura de mobil necompensata. Paulica avea prea mult
bun simt sa-i spuna Sefului sa faca bine si sa-i sune personal pe acei
furnizori din cateva simple motive: 1) Nu-i cad coaiele; 2) Cuvantul lui are
mai multa greutate; 3) Paulica era prea gras si cu craci prea strambi ca sa
fie secretara, fie si a Sefului, aflat la varsta temerilor si indoielilor,
drept pt care ar fi regulat si-o pisica, numai sa-si reconfirme indoielnica
virilitate; 4) Seful avea minute nelimitate, Paulica vorbea pe banii lui
(putini).
L-am auzit de multe ori pe Paulica spunand cu naduf ca lucram intr-o firma
de dodo. Si ca merita sa ne pisam pe ea si sa ne caram in lumea larga. Dar
n-aveam cum sa-mi inchipui nici in cele mai negre vise ca refularile
pasnicului Paulica aveau sa se adevereasca mai ceva ca abstractiunile lui
Nostradamus.
Si se facu o zi de noiembrie oribil, cu o ploaie diluviana, numa’ buna sa
stai acasa, cu plapuma-n cap, necum sa vii la scarbici. Un fum alb gros, o
duhoare patrunzatoare patrunsese in tot sediul, in toate ungherele, in toti
porii. Nu atat frica de incendiu ne-a precipitat pe toti afara, in ploaie,
ci mirosul acela lugubru, care parea ca ne exfoliaza esofagul si plamanii.
„Ce Dumnezeu o fi? A luat foc serverul? O fi vreun scurtcircuit?” „De unde,
miroase a sobolan mort, cred ca s-o fi prins unul in fire si asta i-a
fost!”, ne dadeam noi cu parerea. Evident ca nimeni n-a avut curajul sa
orbecaie prin fumul gros inauntru nici macar pt a-si salva hainele.
Ne-am numarat intre noi. Lipsea Paulica. „Te pomenesti ca a ramas inauntru,
bai, sariti si scoateti-l, ca asta se asfixiaza acolo si, IT-ist nebun ce
este, daca nu ii da nimeni un mail ca arde sediul, singur nu-si da seama”.
„Nu va duceti, ca muriti degeaba, Paulica a iesit val-vartej acum 10
minute”, ne-a spus o colega. Si dus a fost. Nu si consecintele plecarii sale
intempestive.
Ce am aflat ulterior a fost o palma pe obrazul tuturor domnisoarelor de la
resurse umane care ne invata ca la interviu se merge cu capul in pamant si
nu se intreaba de salariu. Asa facuse si Paulica si a ajuns ca noi toti,
doar ca pragul lui de toleranta era altundeva situat. Ardelean molcom,
Paulica se enerva greu, dar cand ajungea la concluzia ca-i bai, apai bai
era!
Dupa a douazecea intrevedere cu Seful, in care i se pusese aceeasi placa
(compania e-n dezvoltare, are cheltuieli mari – normal, Seful isi luase 4×4
si pasase vechea masina socrilor – ca el, Paulica, este platit oricum
regeste pt munca „de rahat” pe care o face, ca ar trebui sa fie recunoscator
ca i s-a dat sansa de a munci la patron strain si ca este un vierme
profitor), Paulica a ajuns la concluzia ca-i bai.
Restul e istorie. Cand firma e de dodo, iar tu faci – zice Seful – munca de
rahat, nu poti decat sa accepti ca duci o viata de rahat. Dar macar cald sa
fie, sa nu faci amigdalita. Drept pt care Paulica si-a facut nevoile pe
platoul din cuptorul cu microunde. Un rahat mare, incolacit, ca un
kurtoskolacs, de abia a incaput. Dupa care ardeleanul scos din minti, pe
care nimeni nu-l auzise un an ridicand tonul, a rotit temporizatorul pt 10
minute. Si dus a fost.
Domnisoarele de la resurse umane ar trebui sa invete ca un rahat copt lent
si uniform, la peste 300 de grade Celsius, timp de 10 minute, pute nu
ingrozitor, ci este insasi definitia ororii. Pute insidios, pt ca nu te
paleste dintr-o data, ci lent, prin toate lufturile de sub usi si intra pana
si-n tencuiala. Ceea ce s-a si intamplat.
– n-am mai putut purta niciodata haina uitata in cuierul de pe holul de
langa biroul sefului, unde era amplasat nefericitul cuptor cu microunde.
Nici colegii mei
– sediul a trebuit sa fie abandonat definitiv. Dupa 2 saptamani de stat cu
usile si ferestrele vraiste, mirosea ca la crematoriu. Nici zugravitul nu a
rezolvat mare lucru, desi a costat mult mai mult decat milionul in plus la
leafa bietului Paulica
– a trebuit schimbat tot mobilierul. Prinsese miros de privata comunala, cu
imbunatatiri de mahon nobil
– cuptorul respectiv n-a mai fost bun nici pt tiganii care treceau prin zona
sa ridice deseurile. „Da’ ce-ati facut, manca-v-as, v-ati uscat cainele in
cuptor si l-ati uitat acolo?!”, ne-au intrebat ei si au renuntat sa-l mai ia
– Luminita a facut hepatita. De greata. Acum sufera si de constipatie
cronica si colon iritabil, pt ca orice drum la toaleta pt cuvenita usurare
ii da frisoane
– Seful a pierdut un contract banos de publicitate cu o mare agentie.
Clientii au intrat la banuieli vazand ca El Lider Maximo se tot codeste sa-i
invite in sediu si se intalneste cu ei prin restaurante si hoteluri.
Probleme de bonitate, daca nici sediu nu-si permit – si-or fi zis ei si dusi
au fost. Pt ca zgarciobul nici macar n-a vrut sa inchirieze temporar un alt
sediu.
– chiar daca lucrez acum altundeva, eu nu mai vin cu mancare de acasa si cu
atat mai putin nu concep sa o mai incalzesc la microunde. Si asta ma costa
al naibii. Unde mai pui ca am fobie la electrocasnice
Ziceti si voi, acum. Nu era mai ieftin sa-i fi dat amaratului blestematul
acela de milion in plus?
Blogul meu, bă! 