Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘sache_st’

Balada unui dizident


M-am născut în Bucureşti, pe strada Făinari, într-o cameră cu chirie.  Încăperea în care locuiau părinţii mei era la subsol, iar în mijloc se afla o sobă mică de fontă.

Într-o zi am căzut din pat direct în cap, lângă lemnele de foc.  Tata a zis că o să am noroc.
– Numai ăia care cad în cap şi mănâncă din oliţă sunt norocoşi, aşa zicea.

Doctorul, însă, avea altă opinie.
– E debil!  Trebuie scăpat de el cât e mic.

Părinţii mei, oameni miloşi, nu l-au ascultat şi m-au păstrat.  Aşa se face că am crescut şi m-am dus la şcoală.

De 1 martie am cules flori din parc, le-am legat cu o aţă şi le-am dăruit profei de sport.  Ea le-a luat şi le-a ridicat să le vadă toată clasa.
– Băi, piticanie!  Păpădiile astea să le duci tu lui mă-ta!

Colegii mei au râs.  Nu m-am supărat. am râs şi eu.

Înainte de vacanţa de vară l-am întrebat pe profu’ de mate dacă Ceauşescu ştie să extragă radicali.

– De ce întrebi?
– Un preşedinte trebuie să fie un exemplu pentru popor.  L-am auzit aseară pe taică-meu că nea Nicu nici tabla înmulţirii n-o ştie.  Dacă nu ştie asta, nu ştie nici radicali.  Şi dacă el nu ştie radicali, eu de ce trebuie să-i învăţ?

Cred că m-a înţeles greşit.  S-a supărat şi am fost exmatriculat în aceeasi zi.  Tot atunci a plecat şi tata în concediu fără plată, iar mama mi-a zis să nu mă mai iau de tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Toamna am început aceeaşi clasă, dar la altă şcoală.  Acolo erau numai tâmpiţi!  Unii se dădeau peste cap, alţii săreau, cei mai mulţi se plimbau în cărucioare.

– Eşti handicapat, mi-a zis un tip cu favoriţi, căruia mama îi spunea domnul director.

Dintre toţi profesorii, mie profa’ de civică mi-a plăcut.  Nu înţelegeam ce zicea, dar avea decolteu!  Eram atras de ea, ca de sărmăluţele în foi de viţă.  Mie sărmăluţele îmi plac cel mai mult cu smântână…  Nu am apucat să-i dau mărţisor, pentru că în mijlocul unei ore a venit la mine şi m-a plesnit.

– Eşti bou, mi-a zis.

Eu iarăşi nu m-am supărat.  Dar s-a supărat domnul director şi m-a exmatriculat.

Acasă, mama m-a întrebat.
– Măi, băiatul mamei, ţie îţi plac femeile?
– Bine-nţeles că nu.
– Eşti tâmpit!

A doua zi mama a mers la minister să-mi găsească altă şcoală.  Nu mai erau locuri decât la A.S.E.  Aşa am intrat la facultate, fără examen.  Apăruse nu ştiu ce ordonanţă prin care debilii trebuiau promovaţi în funcţii de conducere.

Am terminat facultatea după două luni, am primit diplomă de absolvent şi m-am angajat la Galaţi, la combinat.

– Băi, bucureştene!  Te fac membru de partid…  Ai noroc că se cer tipi ca tine în conducere, mi-a zis tovarăşu’ secretar.

Am început să lucrez la aprovizionare.  Îl aprovizionam pe nea Marcel cu vodcă.  Nea Marcel era şef la magazie, nimic nu intra şi nu ieşea fără semnătura lui.  Asta până-n decembrie, când a intrat în comă alcoolică şi a murit.

Mi-am dat demisia şi m-am întors în Bucureşti, la casa părintească.  Se întorsese şi tata…  Ce-a mai plâns când m-a văzut la uşă.

– Ce mai vrei de la noi? m-a întrebat cu lacrimi în ochi.
– Am plecat de la fabrică şi m-am întors acasă, am zis eu şi m-am dus la bucătărie.

Un timp m-am plimbat pe străzi…  Într-o zi am ajuns în faţa Palatului Copiilor şi acolo mi-a plăcut.  Mi-a plăcut statuia Leului de vis-a-vis.  Emoţionat, am strigat:
– Vreau să mă fac preşedinte, ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu.  Votaţi-mă!

În clipa aceea am devenit dizident.

Fiind debil din naştere, am avut noroc de mulţi simpatizanţi.  Au venit cu pancarde şi steaguri…  Peste tot afişe electorale cu poza mea şi ceva scris dedesubt în litere chirilice.  Nu ştiu ce, pentru că la facultate n-am învăţat rusa.

Azi-noapte am visat o cămila albă cu pălărie verde.  A făcut o plecăciune în faţa mea, şi-a scos pălăria de pe cap.  În Cartea Viselor scrie că dacă visezi cămilă albă cu pălărie verde, sigur vei avea realizare.  Păi, cum să n-am?  Doar vin alegeri anticipate…

Autor: Sorin Teodoriu

Anunțuri

Read Full Post »

de Sorin Teodoriu

– Sache… of, Sache… Unde-i Sache?
– Aici sunt, mama.
Se zvarcoleste in asternutul mototolit, isi zvarle capul dintr-o parte in alta si geme. De trei zile mama n-a mai coborat din pat.
– Tine aici lumanarea si sezi langa ma-ta, imi zice nenea Ionel, vecinul nostru.
Ma asez pe marginea patului cu lumanarea aprinsa. Privesc la mama si-mi vin lacrimi. In stomac simt un ghem care urca pana-n gat.
– Mor, Sache. Ai grija… of, Sache…
– Nu mai plange, pustiule, zice iar nenea Ionel.
– Cum sa nu plang, a murit mama.
Nenea Ionel imi ia lumanarea din mana si ma trage afara. Intra cateva vecine s-o spele pe mama. Dincolo trebuie sa mergem curati, altfel nu suntem primiti in ceruri.
– Dumnezeu s-o odihneasca, ca tare a mai suferit. A ramas copilu’ asta fara nimeni. Nici acoperis deasupra capului n-o sa aibe, ca asta nu-i casa lor.
– Dumnezeu s-o ierte. O sa-l manance paduchii p-asta mic, saracu’.
Ma asez pe-o piatra in spatele gradinii si plang. Ascuns de cainta vecinilor, privesc casa unde m-am nascut. Se insereaza, la ferestre vad lampi aprinse si lumanari. Niciodata n-a fost atata lumina la noi acasa. Ma ridic si sar gardul prin spate. Ma duc spre depoul tramvaielor, merg ca hotii, pe langa plasele si portile oamenilor, la adapostul buruienilor. Din cand in cand se ia cate-un caine dupa mine, ma latra. Fug si nu ma uit inapoi. Ajung in piata, e liniste la ora asta. Taranii care au venit cu marfa dorm pe rogojini. Unul a facut foc din vreascuri, sa-si pazeasca mai bine legumele. Sunt inchise si magazinele, la case luminile sunt stinse. Merg mai departe, pe mijlocul drumului. Intr-o curte vad cateva rufe puse la uscat. Ma pitesc langa uluci si arunc o piatra-n gard. Stau putin si mai arunc una. Daca n-a latrat nici un caine, inseamna ca n-au javra. Sar in ograda si studiez repede rufele inca ude. Trag de pe franghie o camasa si o pereche de pantaloni si sar gardul inapoi. O iau la goana spre tramvaie cu prada facuta ghem. Merg la Gara de Nord, acolo am auzit ca s-a dus si Firu cand a fugit de-acasa si s-a descurcat de minune vreo doua saptamani. Daca a putut el, o sa pot si eu.

Intru in gara si ma minunez cata lume poate fi aici in plina noapte. Si ce lumini puternice. Ma plimb pe peroane si privesc oamenii grabiti. Unii sunt bine imbracati, altii ca mine, saracacios. Scutur camasa si pantalonii, le indrept cutele cu palmele si le ridic in sus.
– Cine vrea o camasa? Hai la camasa… Am si pantaloni, hai ca-s ieftine. Cine cumpara?
Se apropie de mine un pusti ceva mai rasarit. Semanam la imbracaminte. Cand ajunge in fata mea scuipa printre dinti.
– A venit trenul din Satu Mare?
– Nu stiu.
– Esti prima oara aici?
– Da. Vreau sa vand toalele astea.
– Ce-ai acolo? Aha, marime mare. Incearca la trenurile care pleaca spre Moldova. Moldovenii cumpara haine. Le-ai furat de la taica-tu si-ai fugit de-acasa, asa-i?
– N-am nici tata si nici casa.
– Esti tare. Eu am tata, dar daca ma vede acasa, ma cafteste. Asa ca am uschit-o si-am venit aici sa fac lovele. Ma fac negustor.
– Ce-s alea lovele?
– Bani. Eu sunt Relu, cum te cheama?
– Sache.
– Ma taie ramazaru’, pe tine nu?
– Ce-i aia?
– Adica mi-e foame.
– Si mie mi-e foame.
– Te ajut sa vinzi toalele si apoi luam mancare pentru amandoi. Te bagi?
– S-a facut.
Am maritat toalele pe peronul de unde a plecat trenul spre Galati, apoi am praduit lovelele pe parizer, paine si lapte batut. Ba ne-au ramas bani si pentru a doua zi.
– Sache, hai acum sa soilim.
– Ce sa facem?
– Sa dormim. Stiu niste bancute la iesirea spre Basarab. Hai cu mine. Maine dimineata facem lovele.

Au trecut zile, saptamani. Acum stiu pe dinafara orele trenurilor din Nord. Ne duceam la vagoanele de clasa intai si acostam oamenii bine imbracati.
– Conasule, va ajutam la bagaje?
Unii ne refuza, altii ne pun sa le caram geamantanele pana afara din gara, la tramvaie sau masini. Castigam binisor, avem bani pentru mancare, mai punem si deoparte. Si eu vreau sa ma fac negustor, sa lucrez cu Relu, dar pentru asta trebuie bani multi. Dupa cateva saptamani, din banii stransi, mi-am cumparat o placa de plastic si trei cauciucuri. Mi le-a vandut Filozofu’, un tip de treaba, care munceste noaptea ca sa-si plateasca cursurile. Tot el m-a invatat cum sa fiu smecher. Acum, Filozofu’ nu mai are nevoie de cauciucuri, a dat lovitura. Are destule lovele sa cumpere dimineata ziare si apoi sa le vanda prin gara. Pana la pranz le da pe toate si face banu’ gramada. As vrea sa ajung ca el, dar pentru asta trebuie stransi bani.

– Asta-i cu timbru, asta-i fara. Care-i cu timbru, care-i fara timbru? Uita-te atent, aici o pun p-asta cu timbru. Care-i cu timbru, care-i fara timbru? Care pune cincizeci de mii? Care mai pune, care mai castiga? Puteti mult, castigati mult – puneti putin, castigati putin. Cine-si mai incearca norocu’? Care vrea sa faca bani? Unde-i timbru’, neamule? Cine mai pune?
Imi merg repede mainile, invart placa de plastic mai ceva ca elicea avionului. Las prostimea fara lovele in buzunare. Dupa catva timp, am facut destui bani si mi-am cumparat o musama, un pahar de ebonita si patru zaruri. Doua din ele sunt masluite si cad numai pe patru si pe trei. Eu arunc numai cu zarurile alea.

– Hai la zaruri, neamule. Cine joaca septicul? Incearca-ti norocul, hai, care mai da? Da cu
zarurile si daca iese sapte te-ai imbogatit. Care mai incearca? Hai la zaruri.

Mai stiu o smecherie. Cumpar o punga cu lozuri in plic, din alea ieftine, si ascund in maneca un bilet castigator. Pun apoi punga pe musama si strig fraierii, sa vina la pariuri.
– Cine trage lozul? Ia din punga lozul si da sa-l vad cine castiga! Daca-i necastigator, iti dau o suta de mii, daca e castigator, imi dai suta de mii. Hai, care intra la pariuri? Veniti la castiguri sigure!
Fraierul alege un loz si-l da sa-l desfac. Desigur, e necastigator si atunci ii platesc o suta de mii. Apoi il intreb daca mai joaca odata, la pace, cu miza de douasute de mii. Fraierul, tot fraier, il ameteste castigul si alege alt loz. Il primesc si ma prefac ca-l desfac, dar de fapt, il inlocuiesc cu cel castigator. Pana la urma, ii las doar in izmene. Unii incep sa planga si-mi cer banii inapoi. Pe-astia ii scuip in fata. Ei nu stiu ca-i scumpa viata in Bucuresti?

– Sache, diseara hai cu mine. Am sa-ti zic o vorba.
Relu e baiat finut. Daca nu ma invata el cum stau treburile in Gara de Nord, muream pana acum de foame. Asa ca nu-l refuz si seara merg cu el sub podul Dambovitei. De trei saptamani s-a mutat acolo, zice ca se doarme mai bine sub pod, e liniste.
– Sache, mai e putin si vine iarna. Am bunghit o magazie langa groapa de gunoi. Stau vara paznicii in ea, dar iarna-i libera. Te bagi?
– Cat ma costa?
– Esti frate cu mine, nu-ti cer bani. Dar faci rost de mancare si pregatesti de-ale gurii.
– Ma prind.

Ne-am mutat in magazie. Aici sunt sef, tai si spanzur. Relu e ocupat cu afacerile, pleaca dimineata si vine tocmai seara. Intr-un colt, avem o soba cu plita, acolo gatesc. Oale am gasit la groapa, ce daca-s ciobite? Nu tusim. Cartofi iau de la vecini, ii dezgrop din pamant si-s buni fierti. Lemne gasesc tot la groapa, iar cand e ger afara mai iau si scandura din garduri. Dar lemne tot nu-s de-ajuns. Ne trebuie carbuni, astia tin mai multa caldura in soba. Carbunii ii iau de la calea ferata. Mai cad carbuni din trenurile de marfa. In mahalaua de langa groapa, l-am cunoscut pe Sica si ne-am imprietenit. Sica e pustiu’ care-l ajuta pe parintele Gherasim la biserica. E baiat de gasca, ne aprovizioneaza mereu cu coliva. Cand merge parintele cu botezu’, il ia si pe Sica, sa care galeata cu apa sfintita. Oamenii ii primesc in case si le arunca bani in caldare. In zilele astea, parintele Gherasim il imbraca pe Sica in camasa alba cu maneci lungi, cusute la incheietura. Asta ca sa nu bage mainile in galeata, dupa bani.

– Sache, o sa doarma si Filozofu’ cu noi. Nu mai are bani si trebuie sa-l ajutam, imi zice Relu intr-o noapte.
In trei, iarna a trecut mai usor. Mai multe rasuflari, caldura mai multa. Primavara a topit zapezile si, odata cu caldura, ne-am facut un obicei. In fiecare seara ne strangem, toti cei din gara, la carciuma lui Pandele. Acolo jucam barbut si facem planuri cum sa ne imbogatim.
– Fratilor, ascultati la mine, zice Filozoful. Am un coleg la facultate, un basarabean. Asta mi-a vandut un pont. Ne mutam cu totii la baraca de la groapa si facem noi legea pe strazile din imprejurimi. Sunt destui bogatani pe-acolo, mai ales negustori si carciumari. Le asiguram protectia contra unei taxe lunare. Nu platesc, ii crestam. Cica rusii de mult lucreaza asa si-au facut bani frumosi. Care se baga?

Ii privesc indiferent. Pana acum am lucrat mai mult singur si, cu toate ca-s prietenii mei, in chestia asta nu vreau sa intru.
– Sache, tu ce zici? intreaba Relu.
– Nu. Nu ma intereseaza.
– Bai, treaba ta. O sa mori fraier.

A doua zi ma opresc la poarta unei fabrici si merg la serviciul Personal. Bat la usa si intru.
– Buna ziua, as vrea sa invat o meserie. Orice.
Tipa din spatele biroului se uita la mine ca la un gandac de bucatarie. Ar da cu flit sa dispar, dar n-are la-ndemana. Se incrunta si-si scarpina nervos nasul.
– Citi ani ai?
– Cinspe.
– Uite cum faci. Mergi acasa, te speli, te imbraci cu ceva curat si vii maine cu unul din parinti.
– N-am, doamna. Nici casa, nici alte toale, nici parinti. Vreau doar sa invat o meserie, sa nu dau in cap la oameni, sa lucrez cinstit. De-asta am venit.
– Ia uite, obraznicatura! Alo, paza, veniti careva sa luati golanu’ asta din biroul meu.

Iau tramvaiul pana la depou si pornesc spre casa parinteasca. Strazile sunt tot murdare, noroiul ultimei ploi se naclaieste pe tenisi, pe picioare. Maidanul, unde bateam mingea, pare mai mic acum. Trec de biserica, ma opresc in dreptul cimitirului. La gard au inflorit liliecii.

– Sache? Tu esti, Sache?
Ma intorc in directia vocii. Roscovanul de Caldararu ma priveste contrariat.
– Salut, Caldarare. Eu sunt.
– Tii, extraordinar! De la moartea lu’ ma-ta ai disparut, parca te-a inghitit pamantul. Unde-ai fost?
– Pe-aici, pe dincolo. Ce mai e nou?
– Ce sa fie, casa voastra a demolat-o domnu’ Marin, proprietaru’. A construit alta casa, din caramida, a ridicat etaj, are si balcon. Moasa Ileana, vecina voastra, s-a prapadit acu’ o saptamana. Baba Floarea a chemat ieri politia sa reclame un viol… De cine mai vrei sa stii?
– Mama unde e?
– Hai sa-ti arat. Au crescut balariile acolo, ca nu le-a smuls nimeni, niciodata. Uite, la crucea aia de lemn. Hai, te-am salutat, Sache. Merg cu Alecu sa ne scaldam la Straulesti.

Ma asez sub salcie, langa crucea mamei. Ce viata a mai avut si ea.
– Am venit sa-mi iau ramas bun, mama. In ziua cand te-ai dus, n-am putut, eram prea mic. Stii ceva, mama? E mai bine de tine acolo, serios iti zic. Eu, sa nu vorbesc cu pacat, ma descurc. Dar e tare greu. Azi am vrut sa ma angajez la o fabrica, sa invat meserie. Nu m-au primit. Ma apuc de furat, mama, intru in banda lui Filozofu’, cu Relu, Cinzoi, Cutit si Pascuta. O sa fie bine, mama. O sa fie bine.

Read Full Post »

Scena prezintă un dormitor, un pat mare, o noptieră și o veioză stinsă. E noapte, Marius Moga și Iulia Vântur dorm îmbrățișați. Deodată Iulia începe să se miște, se zbate în somn, dă din picioare.

Iulia: – Ahh!
Marius se trezește și el. Se ridică în capul oaselor, se sprijină de perne și aprinde lumina: – Ce-i iubito, ai visat urât?
Iulia furioasă: – Lasă-mă-n pace!
Marius o ia tandru de mână: – Ce s-a întâmplat, dragă?
Iulia își trage mâna și se ridică la capul patului, lângă Marius: – Atât îți spun, nu mă atinge!
Marius: – Dar ce ți-am făcut?
Iulia; – Acum ești ca un îngeraș și doar cu câteva minute înainte mă înșelai..
Marius: – Ce? Te înșelam acum câteva minute? Dormeam, dragă și tu m-ai trezit cu foiala ta.
Iulia: – Atunci de ce-i lumina aprinsă?
Marius: – Eu am aprins-o…
Iulia: – aznseamnă că m-ai înșelat în vis.
Marius: – azn vis?? Iulia, tu faci mișto de mine?
Iulia: – De fapt n-a fost un simplu vis, v-am văzut… v-am auzit foarte clar. E inutil să contești, m-ai înșelat!
Marius: – azi cu toate astea recunoști că ai visat?
Iulia: – Culmea e că mă vedeați! Eram cu toții la Măruță, în emisiune, iar tu cu Adela Marinescu vă sărutați pe hepilică.
Marius: – Absurd! Cum să o sărut pe Adela în direct?
Iulia: – Cu niște gesturi ordinare…
Marius: – Nu înțeleg de ce te consumi pentru ceva petrecut doar în vis! E ridicol!
Iulia: – Ce stare negativă mi-ați indus amândoi, ce aversiune! Pentru că știi și tu, unele vise sunt de fapt atenționări, avertismente…
Marius: – Haide, haide… Nu te știam superstițioasă.
Iulia sărutându-l: – De fapt, ai dreptate. Am fost o caraghiasă, iartă-mă.
Marius se învelește pregătindu-se de somn: – Hai să ne culcăm. Auzi la ea, geloasă că am înșelat-o în vis.
Iulia râzând se lungește lângă el: – Așa e, iubitule. Oricum, în noaptea asta am fost ceva de speriat. aznchipuiește-ți că înainte de visul ăsta absurd, am avut un altul în care eu te înșelam pe tine.
Marius se ridică iar din așternut: – Cum adică mă înșelai?
Iulia: – Adică am visat că mă pupam cu altcineva.
Marius furios: – Cu cine, mai exact?
Iulia: – Dar de ce te enervezi? A fost doar un vis.
Marius râzând forțat: – Nu mă enervez, ce prostii îndrugi acolo?! Spune-mi doar cu cine mă înșelai.
Iulia: – Cu Randi, na!
Marius: – Randi?? Dar spuneai că nu-l poți suferi. Că stă pe capul nostru ca migrena…
Iulia: – aznchipuiește-ți însă că în vis îmi plăcea cum sărută. Haios, nu?
Marius râde măgărește: – Da, da! Haios… azi ce mai făceați voi în vis?
Iulia: – Culmea e că știa exact unde să mă atingă ca să mă excite. Mă tot gândesc de unde știa el toate punctele mele…
Marius din nou enervat: – Chiar toate punctele ți le-a atins? Toate, toate?
Iulia: – Păi, în vis e posibil. Iar mie îmi plăcea și-i mai ceream…
Marius încruntat: – Serios?!
Iulia: – Serios! Ce spui de fază?
Marius se ridică lovind cu pumnul în noptieră: – Spun că dacă îl mai prind pe Randi lângă tine, îi sparg dinții!
Iulia: – Dar ce ți-a venit, dragă? Faci scandal și ești gelos pentru un vis?
Marius: – Da, fac scandal! aztiu eu… dacă n-ar fi nimic între voi nu l-ai visa în fiecare noapte că te pupă și te mângâie pe nu știu unde. Gata, mă culc în birou!

Articol preluat de pe Bocancul Literar

Read Full Post »

Ca om cumsecade ce sunt, ar trebui să spun ceva frumos despre Angela. E colega noastră de birou, cea care face cumpărături pentru firmă, care ne dă bomboane ca să nu mai aruncăm de colo-colo cu agrafe… care completează registrul de casă şi se îngrijeşte să fim sănătoşi. Cum face asta?

Simplu, vorbeşte cu nişte doctori, iar ei ne testează anual, că aşa zice legea. Bun… atunci Angela ne organizează în grupe de şapte şi ne trimite la policlinica cu plată din strada Paris.  A făcut o socoteală simplă: şapte persoane, cam zece minute fiecare, într-o oră, grupa-i gata.

Astăzi, mi-a venit şi mie rândul. În grupă cu mine, este şi Angela. La uşa medicului de familie, ea devine brusc emotivă, aşa face când e vorba de doctori şi mă împinge să intru primul la consultaţie. Acolo găsesc şase tipe în halate albe, cu tot felul de aparate.
– Bună ziua.
– Eşti singur?
– Nu, cu Angela, dar a rămas pe hol. S-o chem?
– Nu încă. Te rog, ia loc… numele?
– Sache.
– Te-am găsit, ridică doctoriţa nasul din calculator. Vezi ce eficienţi suntem?  De la ce medic vii?
– Vin de la firmă, nu de la medic.
– Am înţeles… făcu ea privindu-mă complice.  Atunci să începem cu o testarea psihologică. Maria, e al tău, zice tipa şi îi face loc unei blonde, cu coc ridicat.
– Bună ziua. Sache ai spus că te numeşti, nu? Cum ne simţim astăzi?
– Plictisit.
– Am auzit că vii de la ‘firmă’… cu ce te ocupi la ‘firmă’?
– Contabilitate.
– Interesant… hai să-ţi arăt pentru început câteva desene, să mi le explici, apoi iţi voi pune nişte întrebări. Începem?

Nu aşteaptă răspunsul meu şi-mi bagă sub nas un tablou plin cu puncte colorate care formau împreună un fel de gâză, strâmbă ce-i drept, dar totuşi o zburătoare. Semăna c-o albină…
– Ce vezi?
– O albinuţă, mă decid în cele din urmă.
– Cum adică, albinuţă??
– Sau muscă… nu se vede prea bine.
– Şi nu scrie nimic?
– Ce să scrie?  A, pe spate spune… interzis minorilor şi celor infestaţi cu HIV.

Toate halatele albe se opresc din vorbit şi vin în spatele meu.

– Am glumit, doamnă.
– Nu, Sache, n-ai glumit, vorbeşte cavernos Maria şi notează ceva într-o fişă. Mai bine lăsăm desenele… răspunde-mi la câteva întrebări. Eşti pregătit?
– Sunt, zic şi mă las confortabil pe spătarul scaunului.
– Ai plâns mult când erai mic?
– Nu, doar noaptea, când veneau ai mei târziu de la serviciu.
– Ai fost la înmormântări în copilărie?
– Da, la cimitirul Reînvierea, că primeam colivă şi orez cu lapte. Îmi plăceau mai ales bomboanele de pe colivă.
– Ai îndreptat vreodată cuie?
– Ce să fac?
– Cuie strâmbe, ai îndreptat vreodată?
– Nu, că eram neîndemânatic… m-aş fi lovit cu ciocanul peste degete.
– Când aveaţi musafiri, te puneau părinţii să zici poezii?
– Au încercat. Cel mai greu a fost când m-au pus să zic ceva în germană, pentru că făceam grădiniţa germană. Primul cuvânt străin l-am învăţat după o lună.
– Ce cuvânt?
‘Der Elefant’, zic şi mă întind să văd dacă şi întrebarea asta se află în foile ei.
– Ai jucat leapşa când erai mic?
– Doar pe ouate, pe caţărate nu mă lăsau părinţii.
– Ai fost vreodată deocheat?
– Da, eram la Govora, în gazdă la mama Jenica. Mă durea capul şi mama Jenica mi-a dat să beau apă în care stinsese cărbuni, m-a frecat pe frunte în timp ce zicea ‘Tatăl nostru’.
– În copilărie îţi plăcea să sperii bătrânii?
– Da, aruncam de la etajul opt, pungi pline cu apă, le ţinteam mai ales pe babe. Se spărgeau la picioarele lor şi ele ţipau… O speriam şi pe tanti Zina de la Braşov, că era surdă şi nu mă observa când mă ascundeam în şifonier. Când trecea pe acolo, săream în faţa ei şi o speriam. Mă pâra mereu… cică o înţepa inima.
– În copilărie, ţi-au tăiat moţul?
– Habar n-am.
– Ai mâncat vreodată cretă ca să chiuleşti de la şcoală?
– Nu, n-am mâncat cretă.
– Nu se poate, testul arată că-n copilărie ai fost chiulangiu, deci mâncai cretă.
– Chiulangiu am fost, recunosc… dar cretă n-am mâncat.
– Rândul trecut ai spus că mâncai cretă. Sache, nu-i frumos să minţi. Cheam-o te rog pe doamna asistentă Angela. Până atunci îţi scriu o reţetă… de mâine mergi la Predeal, la sanatoriu, să te refaci.
– Dar ce boală am?
– Din cauza stresului ai început să ai un comportament deviat şi multiple ticuri.
– Ce ticuri?
– Îţi mănânci unghiile şi te tragi de sprâncene.
– ?
– Dacă nu pleci acum la sanatoriu boala avansează, capeţi alte ticuri… şi cine ştie ce-o să mai faci. Azi de exemplu ai văzut o albină, mâine o să vezi un cal. Ţi-e dor de casă, nu-i aşa?  Hai, cheamă asistenta, te rog.

Ies nedumerit pe coridor şi o strig pe Angela.

– Dragă, ce naiba ai stat atât de mult? mă ia în primire colega.
– Sunt bolnav, Angela… Văd albine, cretă, îmi rod unghiile, mă trag de sprâncene… mă trimit la Predeal. Ştii cumva de ce îţi zic ăştia asistentă?
– Ce frumos… la Predeal.
– La sanatoriu, Angela! Hai, c-au zis să intri cu mine.
– Dar ce-s eu, maică-ta?!

V-am zis că-i o colegă bună, comentează dar se conformează.  Intrăm împreună şi ne postăm în faţa doctoriţei Maria.

– Doamnă, de ce îl lăsaţi singur? Trimiterea, vă rog.
– Ce trimitere? se miră Angela.
– Ce trimitere… trimiterea de la spital, doamnă.  De la psihiatrie.
– Noi suntem de la firma L… am venit pentru medicina muncii.
– A… firma L?!
– Da, L.
– Păi de ce nu spuneţi aşa, doamnă? Pierd timpul aiurea… mă scuzaţi, domnule Sache.  V-am crezut… zălud.  Mă rog… defect profesional, noi doar cu din ăştia de la salonul de psihiatrie lucrăm. Uite, gata, v-am semnat fişa.  Sunteţi sănătos, apt să vă continuaţi meseria de economist.
– Dar comportamentul meu deviat?
– Ei, lăsaţi…
– Şi ticurile cu mâncatul unghiilor, smulsul sprâncenelor, chestia cu albina…
– Mda.
– Predealul…
– Domnule, toţi avem ticuri, iar dvs. aţi venit pentru medicina muncii, ştiu şi eu legea… Următorul.

Articol preluat de pe Bocancul Literar cu acordul lui Sorin Teodoriu.

Read Full Post »

Duminică, 25 octomrie, în cadrul evenimetului Pariu pe prietenie ce s-a desfășurat in clubul Iron City, a avut loc lansarea de carte, Ţiganii, aurul şi diamantele – Samson Iancu. Se pare că tiganii știu să și scrie, nu doar să fure.

Așa cum spune și bunul meu coleg, Sache:”Uneori te opreşti din citit, pui mâna pe telefon şi formezi numărul autorului.  Faci asta din curiozitate, pentru că mereu vrei să ştii mai mult.  Aşa ţi se pare ţie, că ai scăpat un detaliu ori că nu ai înţeles ceva important şi nu mai ai răbdare până dimineaţă”

poza2

sami

„Sfatul pe care îl percepeţi citind această carte… în fiecare noapte, la culcare, să vă rugaţi să nu vă crească în somn aripi de înger, s-ar putea ca ele să nu fie egale.  Şi atunci nu veţi zbura drept… la ce bun două aripi asimetrice?  N-ar servi nimănui… nu v-ar reda libertatea pe care aţi avut-o, dar pe care aţi pierdut-o odată cu maturizarea.

Sami este de părere că fiecare ne naştem cu un destin definit, de care, mai devreme sau mai târziu, ne rătăcim.  El descrie clar o linie de start, unde fiecare venim cu visele, speranţele şi idealurile noastre prinse ca un buchet uriaş de flori învelit în ferigă.  La semnul cunoscut, pornim cu toţii la drum… înaintăm, mergem continuu, an după an… La început ţinem cu mândrie buchetul în mână, sunt dorinţele noastre, gândurile, sentimentele pe care le afişăm fără ascunzişuri, le considerăm viitorul nostru cert.  Prima certitudine!

Şi aşa, pe nesimţite începe să ne treacă timpul… anii curg, înaintăm obligaţi să traversăm graniţe pe furiş, să ne ascundem, să profităm în pofida conştiinţei noastre… şi observăm cum buchetul se micşorează, florile se usucă una câte una, se topesc idealuri tocite în rutină, descoperim prima interdicţie.

Trec alţi ani… autorul descrie greutăţile pe care le traversează folosind poveştile paralele… Într-o plimbare de dimineaţă, priveşte buchetul… aproape toate florile s-au veştejit, feriga a pierdut-o prima, pentru că feriga se usucă atunci când este înşelată… aşa cum Sami a fost la rândul lui înşelat.

Şi uite cum se trezeşte peste noapte că-i om mare, adult… aproape bătrân şi tot aşteptă… ca oricare din noi, speră să vină cineva să împrospăteze buchetul pe care îl ţine în dreptul inimii.  Nimeni nu aduce flori proaspete, nimeni nu poate să salveze idealurile care s-au uscat în goana lui prin viaţă…

În câteva rânduri autorul semnalează un adevăr: destinul omului nu este greşit!  Doar am venit cu toţii la linia de start… ne-am adus cu toţii visele, speranţele şi idealurile… Ne-am născut drepţi precum arborii. Apoi civilizaţia ne cataloghează, ne retează mai întâi rădăcinile şi suntem rindeluiţi frumos… copacul din noi se transformă în obiecte moderne, biblioteci de lux, birouri lăcuite… doar că toate aceste minunăţii nu vor rodi niciodată, unicul lor destin este putrezirea.

Sami ne descrie fiecare piatră preţioasă, ne compară… noi suntem singurele fiinţe care ne naştem precum diamantele clare, fără impurităţi… dacă am fi lăsaţi liberi, ne-am căpăta propria noastră filozofie de viaţă.  Dar nu-i voie… nu avem voie… de noi are grijă societatea şi ea ne divide, ne hotărăşte destinul, societatea capătă prerogativele lui Dumnezeu şi are dreptul constituţional să ne transforme în delicvenţi, în filosofi, în politicieni…

Ne învaţă cum să mergem, cum să vorbim, să iubim, să bem apă, să ne atacăm duşmanii şi mai ales cum să ne aşezăm mai bine ca să primim lovitura în locul cel mai dureros.  Majoritatea se supun, alţii evadează şi cei mai mulţi se plictisesc.  Cu cât se extinde acestă plictiseală cu atât celulele trupului nostru se transformă în câte un zero. Fugarii capătă cifra unu în faţă, urmată de multe zerouri… Sami ne arată cele două feţe ale monedei: zero pus în faţă, înseamnă nul… zero după unu, înseamnă îndrăzneală.

Ce este meritoriu în cartea lui Sami… realitatea!  Uneori te opreşti din citit, pui mâna pe telefon şi formezi numărul autorului.  Faci asta din curiozitate, pentru că mereu vrei să ştii mai mult.  Aşa ţi se pare ţie, că ai scăpat un detaliu ori că nu ai înţeles ceva important şi nu mai ai răbdare până dimineaţă.  Aşa am făcut eu…

Îl întreb: – Sami, cât la sută din poveste este real?  Îmi răspunde – 80%… Curiozitatea îmi dă ghes mai departe: – Fata… fata aceea, Wu Lin… ce face?  – Sorin, chinezoaica e tot paralizată… apoi Sami îmi spune nişte termeni medicali pe care nu-i cunosc şi nu i-am înţeles… – Dar are, dragul meu, are o fetiţă atât de frumoasă… m-au chemat astă vară în China, eu însă eram încurcat cu bilanţurile contabile, nu am putut merge.  Ştii cu excepţia numelui meu, tuturor le-am spus altcumva, să nu le fac vreun rău.

Şi atunci înţeleg!! Dumnezeule… a spus 80% în primul rând că le-a schimbat numele…

Viaţa personajelor lui Sami se desfăşoară în faţa dvs fără exagerări şi fără vreo mândrie ridicolă, avem de-a face cu un autor ce nu-şi pune persoana mai presus de ceilalţi cu toate că este vorba despre un roman autobiografic.

Autorul cărţii este mai aproape de condiţia umană decât mulţi creatori de eroi standard, decât scriitorii cu pretenţii, care într-o societate de carton au un succes ne-mai-întâlnit pentru VIP-urile de carton şi bibliotecile lor de carton… iar acest lucru rezidă în corespondenţa între destinul autorului, realismul dezarmant al conţinutului şi acest dublu impact asupra conştiinţei umane.

Sami cunoaşte dezrădăcinarea, înfometarea, depersonalizarea, abrutizarea… toate la un loc şi pe toate le acceptă cu umilinţă. Trăieşte în lagăre, îşi face dreptate cu pumnul şi cuţitul, singurele arme de care ceilalţi ascultă.  Trece graniţe fraudulos… traversează bariere de neconceput pentru cititorul aflat într-un birou proaspăt zugrăvit, depăşeşte dificultăţi mari ca să ajungă în locul visat, Parisul.  De ce Paris şi nu orice altă capitală europeană?… poate o să ne spună el.

Vedeţi… marii gânditori ai planetei au încercat să descopere semnul vieţii, al condiţiei umane pornind de la idee, dar neînţelegând că de fapt ei sunt ermetic vidaţi într-o intelectualitate fals înţeleasă şi uite-i… după o viaţă rămân în acelaşi loc, pentru că în realitate nu s-au deplasat niciun pas.  Spre deosebire de aceşti mari gânditori, Sami a ştiut întotdeaua ce caută şi ce vrea: libertatea!

El este un supravieţuitor… acum câteva zile îmi spunea: – Dacă mâine ar fi să mor nu mi-ar părea rău de nimic.

Este un învingător şi cu toate astea un însingurat, e trist… chiar dacă familia, prietenii, copiii îl iubesc şi îl admiră.”

Articol preluat de pe Bocancul literar, cu acordul lui Sorin Teodoriu.

Read Full Post »

Îti vine să crezi, exista oameni care promoveaza literatura românească gratuit.
Uite că nu fac parte din partide politice și nici nu organizează lansări cu bani trași la xerox și nici cu Adrian.
Dar, poate că acesta este motivul pentru care posturile tv cu o mare audienta nu promovează Bocancul literar.

Doar când ultimul copac a murit, ultimul râu a fost otrăvit și ultimul pește a fost prins, ne vom da seama ca nu putem mânca bani. (greenpeace)

Pariu pe prietenie

Citeste-o carte!

Read Full Post »

Discutii cu cel de sus

– Bună seara.
– Noroc.
– Am venit ca să vorbim…
– Despre?
– Despre zgomotele de sus.
– Dacă te referi la artificiile restaurantului de pe lac…
– Nu mă refer la artificii.
– Așa.
– Vreau să te rog să-ți iei o pereche de papuci din pâslă.
– Imposibil. Nu se mai fabrică de zece ani.
– Atunci măcar cu talpă de cauciuc.
– Mă vezi pe mine în gumari?
– Ce-i drept, nu. Dar saboții ăia de lemn mă exasperează.
– Pardon! Sunt din os de cal.
– Poftim?
– Saboții… sunt din os de cal.
– Şi apa care curge fără întrerupere?
– Susurul? E izvor artificial, găsești câte vrei la Praktiker
– Dar muzica?
– Sunt îngerașele care suflă în trompete sau se joacă la harpă.
– Nu contest, dar la noi, la cei de jos, te gândești vreodată?
– Voi trebuie să vă obișnuiți cu atmosfera. Dacă ai știi cum arată îngerașele…
– Cum?
– Sunt sexi.
– Au și aripi?
– Au ce vrei.
– Ştii ce nu-mi convine? Au glasurile prea ascuțite atunci când râd.
– Reminiscențe.
– Credeam că măcar ele…
– Dacă le vezi, ierți tot! Nimic nu-ți mai trebuie.
– Nici papuci?
– Fără papuci nu se poate. Vrei să-mi vadă alunița?
– Ce aluniță?
– Aia neagră.
– Cu păr în vârf?
– Exact.
– Şi dacă ți-o se vede, ce?
– Nu-i estetic. Dar ție ți-o arăt.
– Da, e urâtă.
– De-aia port papuci din os de cal. Se mulează.
– Îmi faci un serviciu?
– Trei. Îți pot îndeplini trei dorințe, precum peștișorul de aur.
– Aș vrea o pereche de papuci exact ca ai tăi.
– Se fac numai la comandă și durează trei zile. Şi tu ai aluniță neagră?
– Nu, dar vreau papuci.
– Ca și rezolvată. A doua dorință?
– Legat de îngerașe…
– Așa…
– Sunt blonde sau brunete?
– Doar blonde originale.
– Ei bine, numai dacă se poate…
– Se poate orice.
– Caut de mult și nu găsesc.
– Dar zi odată, omule!
– Aș vrea o harpă.
– O harpă?
– Da, vreau o harpă la fel cu a îngerașelor.
– S-a rezolvat. Mai ai o ultimă dorință, grijă mare ce alegi.
– De ce?
– Se contorizează.
– Vreau să facem schimb de apartamente: mă mut eu la etajul doi și tu la unu’… Să te obișnuiești cu atmosfera!

Cu ceva zile in urmă, din intamplare, am descoperit că un coleg scrie schite și chiar o face extraordinar de bine. Pentru mai multe detalii clik aici
Felicitări Sorin!

Read Full Post »