Dan Iordachescu – Impreuna dam viata povestilor

Campania „Impreuna dam viata povestilor” deschide din nou cartea marilor artisti. Care traiesc modest, in uitare, o viata nedreapta si un destin aproape tras la indigo. A fost aplaudat pe marile scene ale lumii. Dar astazi, scena din Romania, e prea mica pentru el. Dan Iordachescu, poate cel mai mare bariton pe care l-a avut Romania, si-ar mai dori citeva aplauze in tara pentru care a cantat, in care respira, iubeste si in care ar vrea sa si sa moara. I se arata, in schimb, usa din dos, pe unde poate sa plece. Sa plece in alta tara!

A cantat lumii intregi. Iar lumea l-a iubit. Atat de tare, incat dupa fiecare spectacol, sala se cutremura. Bis dupa bis, aplauze dupa aplauze, minute in sir. A facut-o timp de 6 decenii. 61 de ani a cantat, fara oprire. Statistic, baritonul Dan Iordachescu apare drept cel mai longeviv interpret in viata din lume. Un record mondial inregistrat in acest an pe 2 iunie, cand a implinit 80 de ani.

In februarie 1971, un roman ingenunchea Scala din Milano. A fost confirmarea unui inceput in forta si promisiunea ueni cariere unice. A cantat in total 10 genuri muzicale. Un alt record Guiness. Cei mai mari cantareti ai lumii i-au fost parteneri. Unii dintre ei, prieteni. Cati romani pot spune despre ei insisi ca i-au fost apropiatii lui Luciano Pavarotti.

Cu el, numele Romaniei a urcat pe cele mai mari scene ale lumii. Dar el a tinut sa pastreze Romania drept lumea sa. Pentru ca acum, la 80 de ani, sa se gandeasca sa plece. Nu de buna voie, si cu siguranta, nu fara o strangere cumplita de inima. Romanul Dan Iordachescu, asa cum a fost numit toata viata, risca sa ramana fara casa si, implicit, fara intreaga sa lume.

In timp ce in Romania se simte respins, altii il asteapta cu bratele deschise. Grecia il vrea al ei.

Si a vrut sa o faca. A zburat spre Salonic, si-a vazut casa. Parea ca intoarcerea in Romania nu-si mai avea rostul. Ramasese o singura problema de rezolvat. Una de suflet.

Asta il mai tine aici. Nu poate sa fie departe de ei. Undeva, in adancul sufletului asta a si sperat: sa ramana. Dezamagit sau nu, uitat sau nu, umilit sau nu, isi iubeste tara.

O spune cu convingere si durere. A muncit pentru el, dar si pentru tara care acum il tradeaza. Pe vremuri castiga bine. mare parte din bani i-a dat statului.

Timpul pare ca a incremenit in apartamentul lui neincapator. Poze, carti si zeci de discuri compun micul universul in care s-a retras cu fruntea sus si inima frinta. Afara, lumea s-a schimbat. Aceeasi lume, pe care, odata, o avea la picioare, acum pare sa-l renege. Si sa-l jigneasca, de la inaltimea perfida a functiilor. In urma cu doi ani a cerut audienta la un ministru al culturii, ca sa-i inmineze o invitatie la spectacolul sau.

Iar umilintele nu s-au sfarsit aici. Anul trecut, a vrut sa cante pe scena Operei.

Asteapta si finalul procesului, sperind ca va putea ramine in casa lui. Daca nu, va pleca, intr-un loc in care va reinvata sa fie respectat.

Multumim Traian Basescu!

Read Full Post »

Angelo Niculescu – impreuna dam viata povestilor

Angelo Niculescu, eroul Romaniei in 1970 la „Impreuna dam viata povestilor” o campanie marca antena1 si antena3

De numele lui se leaga una dintre cele mai mari performante ale fotbalului romanesc. Calificarea la campionatul mondial din Mexic, in 1970. Angelo Niculescu a demonstrat ca orice e posibil, chiar cu o echipa mica, dintr-o tara necunoscuta. Astazi, regreta ca s-a nascut prea devreme. Anii apasa greu umerii marelui antrenor, dar si mai grea e singuratatea.

Angelo Niculescu: antrenorul care a dus nationala noastra de fotbal la Campionatul Mondial din Mexic, in 1970. O performanta pe care Romania o reusea dupa o pauza de peste 30 de ani.

Astazi, la 89 de ani, Angelo Niculescu traieste singur, intr-un apartament modest, cu aer de muzeu. Rar ii mai trece pragul cineva. Rar are ocazia sa vorbeasca despre anii de glorie, anii in care putea sa aiba lumea la picioare.

In Mexic, Romania a picat in „Grupa mortii „cu Brazilia, Anglia, Cehoslovacia.

Nu ni se dadea nicio sansa in fata unei echipe ca Brazilia, care il avea in teren pe celebrul Pele. Echipa care, de altfel, a si cucerit trofeul la mondialul din Mexic.

Meciul s-a terminat 3-2 pentru Brazilia. Dar Romania a fost singura echipa de la mondiale care a reuait sa inscrie de doua ori in poarta Braziliei. In plus, a invins Cehoslovacia, vicecampioana mondiala.

Anii de glorie sunt adunati acum pe un carton, intr-o rama de tablou. Citeva fotografii, ilustrate si mascota de la Mexico 1970.

In toata casa sunt raspandite bucati de amintiri din Mexic. A luat cu el tot ce i-ar fi putut aduce aminte, peste ani, de vremurile bune.

Iar acum, reface din cioburi anii tineretii petrecuti pe terenul de fotbal. Dupa ce s-a intors de la mondiale, isi aminteste ca a primit bonus un salariu.

Angelo Niculescu are acum o pensie de 1500 de lei. Pe care o dramuieste de la o luna la alta. Fara sa se planga insa. Stie ca un antrenor iesit la pensie in strainatate castiga mult mai mult de 300 de euro pe luna. Dar, el a ales sa faca performanta pentru Romania. Iar Romania, doar atat ii poate fi recunoscatoare.

Uneori, cand grijile si singuratatea apasa prea tare, Angelo Niculescu se gandeste cum ar putea da timpul inapoi. Sau cum ar fi fost daca era astazi antrenor de fotbal – mai multi bani, mai multe beneficii.

15 ani antrenor la Dinamo!

A inceput sa joace fotbal in 1937, la Craiova. A devenit antrenor la Dinamo in 1953. Unde a stat, cu mici intreruperi, 15 ani. La nationala a ajuns in 1967, dupa ce fotbalistii romani fusesera infranti cu 7-0, in Elvetia.

Trei ani mai tarziu aducea Romania la Mondialele din Mexic. Un destin, cat un capitol din cartea nescrisa a istoriei sportului rominesc.

Cu fiecare zi care trece, fiecare bataie de ceas, Angelo Niculescu se izoleaza tot mai mult in apartamentul sau cu aer de muzeu. S-a ridicat deja un zid intre el si restul lumii. Uneori, oficialii de la Dinamo il mai cheama pe stadion, dar povara anilor lui e prea grea.

Trist, singur, impovarat de grija zilei de miine. Dar demn. Asa trece viata lui Angelo Niculescu. Ca viata oricarui pensionar din Rominia. Nedrept pentru un mare campion.

Multumim presedintelui Traian Basescu!

Read Full Post »

Vasile Tita si Mircea Dobrescu – Impreuna dam viata povestilor

Tiţă şi Dobrescu, doi dintre cei mai mari campioni la box români îşi duc bătrâneţea într-o uitare totală. Ar fi putut avea lumea la picioare. Dar au ales să lupte pentru România. Şi s-au ales cu ignoranţa unei lumi întregi şi boli care i-au transformat în prizonieri ai propriilor case. Doi dintre cei mai mari campioni la box pe care i-a avut vreodată România îşi duc bătrâneţea într-o uitare totală. În rândurile de mai jos, o poveste dramatică despre doi campioni neînvinşi în ring, dar doborâţi de sistem.

E paralizat. Copii nu are. Din casa nu a mai iesit de patru ani. Blocul în care locuieste nu are lift şi cine să-l ducă pe scări, în scaunul cu rotile? Dar nu de asta plânge. Plânge pentru că tocmai a aflat că marele sau adversar s-a stins.

“Mi-ai dat o veste foarte proastă. Sărăcuţu de el. Dacă aveam un frate, nu-l iubeam aşa cum l-am iubit pe Patterson ăsta”, a spus fostul pugilist Vasile Tiţa.

Vasile Tiţă are 82 de ani şi este cel mai în varsta boxer român. La Helsinki, în 1952, a ajuns pe podiumul olimpic şi a fost la un pas să urce pe cea mai înaltă treaptă. L-a învins în finala americanul Floyd Patterson, cel a cărui moarte o deplânge azi, cu tot respectul datorat unui campion.

A avut Alzheimer, boala uitării, o afecţiune de care suferă şi Vasile Tiţă, deşi el nu ştie. Bătrânul pugilist pare că s-a răzbunat pe lumea care i-a întors spatele, uitând şi el de ea. Mintea lui a rămas captivă în trecut, în amintirile unor ani de glorie, în care marele sportiv îşi incrucişa mănuşile cu titanii boxului mondial.

Povesteşte cu lux de amănunte ce a făcut acum cinci-şase decenii, dar uită ce i s-a intimplat ieri. Aşa că în fiecare dimineaţă ia de la început o carte, mereu aceeaşi de patru ani. O cronică a marilor boxeri ai lumii, printre care, la litera T, se afla şi Vasile Tiţă. De multe ori insa, epuizat, abandoneaza cititul inainte de a ajunge la pagina lui şi atunci, adoarme trist, crezând că pe el l-au uitat.

I-a ramas fair play-ul care îl caracteriza pe vremuri. Îi vorbeşte pe toţi de bine şi se întreabă, cu blândeţe şi interes, pe unde or fi toţi ai lui, dupa atâta vreme.

“Mircea Dobrescu, un boxer excepţional şi foarte conştiincios”, a spus Vasile Tiţa. Pe Mircea Dobrescu nu l-a mai vazut de şase ani. A fost şi el vicecampion olimpic. Aurul i l-au furat arbitrii, la Melbourne, în ’56.

În ţară, în schimb, şi Tiţă şi Dobrescu erau de neînvins. Nici ei nu mai ştiu de câte ori au fost campioni naţionali. Iar dulcele gust al victoriei l-au simţit la propriu. “Atunci pentru titlu de campion naţional primeam o ciocolată, iar acum primesc milioane”, povesteşte Mircea Dobrescu, fost boxer.

Au cântat imnul României, au ridicat oameni în picioare şi au fost aplaudaţi la scenă deschisă. Mircea Dobrescu a rămas cu reputaţia şi satisfacţia personală că, în ring, n-a fost niciodată pus la pământ. Lovitura de graţie a venit însă mai târziu.

“Când am simţit că văd numai puncte am început să strig: Nu mai văd! Nu mai văd!”, spune fostul boxer Mircea Dobrescu.

O boala de ochi l-a facut KO. De un an de zile traieşte în beznă. “Soarta mea este pecetluită. Aşa am să mor. Am momente când îmi spun că decât să mă chinuiesc eu şi cei din jur, mai bine mi-ar lua viaţa şi gata”, spune fostul boxer. Peste celebritatea lui şi a lui Tiţă s-a aşternut un praf cântărit în decenii întregi de nepasare şi uitare.

“Lacrimile mele nu curg… Nu mai am lacrimi…. Nu mai ştiu când îmi vine să plâng, când nu… dar eu dacă nu pot să plâng, rămân aşa şi mă necăjesc pe moment, oftez mai multe nimic. Doamne întoarce-ţi vederea către mine, o rază de lumină să văd…”, a spus Mircea Dobrescu . Ca si Tiţa, nu e căutat, nici ajutat. “De când sunt orb nimeni nu mai ştie de mine”.

“Să nu primeşti tu un telefon de la clubul în care te-ai consacrat şi ai trăit 65% din viaţă”, a declarat Mioara Dobrescu, soţia lui Mircea Dobrescu.

Mircea Dobrescu îşi duce zilele într-un sat uitat de lume, captiv în universal lui care devine din ce în ce mai strâmt. Astăzi însă a acceptat o provocare pe care abia o aştepta. Să iasă din casă, să plece la Bucureşti, să reîntâlnească un prieten bătrân şi bolnav, pe care nu-l va mai putea vedea niciodată, dar căruia ii poate strânge încă o dată mâna.

Unul nu a văzut, celalălt nu-şi va aminti. Şi totuşi amândoi au înţeles că moartea nu vine cu vârsta, ci o dată cu uitarea. Un adversar cu care Mircea Dobrescu continuă lupta. Păşeşte intr-o lume pe care o cunoaşte mai bine decât pe sine însuşi. O recompune în minte după mirosuri, dupa pipăit şi după imaginile care i-au mai ramas în memorie. O întâlnire care îi înmoaie picioarele.

Pentru Leonard Doroftei, întâlnirea cu Mircea Dobrescu a venit ca o confirmare a temerilor proprii. Boala şi uitarea – o perspectivă pe care o contemplă cu tristeţe toţi cei care mai au astăzi legatură cu ringul, care ştiu ce înseamnă un campion adevărat şi de câta admiraţie s-ar bucura ei, în alte ţări.

Vasile Tiţa şi Mircea Dobrescu – încă doi mari campioni, rătăciţi într-un sistem meschin, fără inima, fără respect, fără interes. Doi luptători pe care viaţa nu i-a infrint, oricâte lovituri le-a dat. Dar pe care ii ingenunchează, umilitor, nedrept, aberant, indiferenţa noastră.

O campanie marca antena1 si antena3

Read Full Post »

Gheorge Berceanu – impreuna dam viata povestilor

In anii ’70, imnul Romaniei se auzea in toate marile competitii de lupte greco-romane din lume. Numele lui Gheorghe Berceanu era titlu de ziar si mandrie nationala. Astazi, aceeasi Romanie a uitat de el. S-a asternut praful peste medaliile marelui campion, care isi mai doreste doar un singur lucru: sa nu il uite lumea.

Pentru prieteni, Grigore. Pentru cunoscatori, Gheorghe Berceanu, campionul. Pentru cei mai multi, un necunoscut.
O mana de om care a adus Romaniei zeci de medalii. Campion olimpic, de doua ori campion mondial, de trei ori campion european si de opt ori campion national. Totul intr-o lume in care sportul se facea cu sacrificii greu de imaginat si probabil irepetabile astazi.

Desi nu pare, Hercule de buzunar, cum i se spunea, a fost de neinvins 7 ani la rand. Practic, intre 1969 si 1976, l-au ingenuncheat doar de 2 ori si atunci pentru ca l-au furat arbitrii. Ironic, de pe saltea l-au scos definitiv romanii.

Cariera de sportiv a primului roman care a adus Romaniei titlul de campion mondial la lupte greco romane, categoria 48 de kg s-a incheiat cu un gust amar.

Astazi, inconjurat de teancuri de fotografii si ziare, Gheorghe Berceanu reface filmul carierei sale din bucati.

Pare fericit ca are cui sa se laude, cui sa-i arate ce-a fost in cealalta viata a lui. In rest, nu mai are cui sa-i povesteasca.

Medalia de campion mondial o mai are doar in cateva fotografii alb negru. Originalul e la Muzeul Sportului, alaturi de cele mai importante dinstinctii castigate intr-o viata.

Fostul campion a mers la muzeu sa-si vada in vitrina, medaliile. Acolo insa a descoperit un depozit plin de pachete si cutii inghesuite pe rafturi improvizate. Undeva, pe o placheta prafuita, sta si numele lui Gheorghe Berceanu.

Cu privirea pierduta, domnul Berceanu isi cauta propriile medalii pe care le stia intr-o vitrina.

Le-a descoperit intr-o cutie. Medaliile lui de aur sunt impachetate in pungi de hartie.

Un muzeu meschin, de carton, pentru un mare campion. Cu tot ce e in cutie, numai Gheorghe Berceanu ar fi putut avea o singura sala intr-un muzeu. Daca Romania ar fi putut gasi o camaruta pentru el.

In 2002, Muzeul National de Istorie, unde isi are sediul si muzeul sportului, a intrat in renovare. Lucrarile nu s-au terminat nici pana astazi, iar spatiul destinat muzeului sportului a fost oricum ocupat de muzeul filatelic. Asa ca, nici prea curand domnul Berceanu nu isi va putea vedea medaliile in vitrina, la muzeu.

Si, totusi, ceva din Gheorghe Berceanu a murit astazi putin.
Dezamagit este de ani de buni. De cand s-a adunat praful peste medalii si uitatea peste numele sau.

Uneori, din ce in ce mai rar, isi retraieste visul de campion, in lumea lui mica, in care oamenii il recunosc si il pretuiesc.

In aceeasi sala a fost si el antrenor. Sub ochii lui au crescut alti campioni. Dar, antrenorii de azi spun, mai in soapta, ca nu se va mai naste prea curand un campion ca Berceanu.

Din 1988 Romania nu a mai avut niciun campion olimpic la lupte greco-romane. La nicio categorie. Tot mai putini copii sunt indreptati spre acest sport. Si tot mai putini antrenori reusesc sa supravietuiasca dintr-un salariu de mizerie.

Nu se plange de nimic. Are o pensie buna si e sanatos. Sunt altii care traiesc mult mai rau decit mine, spune el. Nu si-ar fi dorit sa traiasca in alta tara, ci, mai degraba, in alte vremuri.
Chiar si asa, nu regreta ca a luptat pentru Romania. Tara in care a trait si gloria si caderea.

Si succesul si uitarea.

Read Full Post »

Impreuna dam viata povestilor – Toma Pradatu

Campania „Impreuna dam viata povestilor”  initiata de postul tv antena1 continua astazi cu drama unui om care a salvat, cu pretul vietii, banii echipei de gimnastica aflata in deplasare in Venezuela. S-a ales cu o viata in scaun cu rotile, intr-o lume care il ignora.

Urmariti un reportaj impresionant despre sacrificiu, durere, umilinta si uitare. Totul intr-o Romanie care nu stie decat sa intoarca spatele oamenilor de valoare.

A fost nevoie doar de o secunda pentru ca intreaga lui viata, asa cum o stiuse pina atunci, sa se sfirseasca. De 13 ani, Toma Pradatu, un nume ca o ironie a sortii, isi doreste ca ziua de miine sa nu mai vina.

Aflat intr-un stagiu de pregatire, la Caracas, in Venezuela, Toma Pradatu, pe atunci secretar general adjunct al Federatiei de Gimnastica, trebuia sa se ocupe de partea administrativa a delegatiei. N-avea de unde sa stie ca destinul ii pregatise cea mai cumplita zi din viata sa.

In acea zi, Toma Pradatu a intrat intr-o banca, impreuna cu Octavian Belu, ca sa scoata bani pentru pregatirea gimnastelor.

Toma Pradatu isi aminteste fiecare secunda din ultima zi a vietii lui de pana atunci.

Si, in fiecare zi a noii vieti, isi deruleaza in minte filmul nenorocirii lui.

Glontul i-a trecut prin omoplat, i-a perforat plamanul, si i-a atins coloana vertebrala, sectionandu-i maduva spinarii.

Isi aminteste si visul care l-a intors pe pamant, pentru a-si continua viata. O viata pe care nu si-o doreste nimeni.

De atunci, aproape ca nu mai traieste. A salvat banii delegatiei, dar s-a pierdut pe el. Dupa aceea, nimic nu a mai fost la fel. Neputinta, care nu-l lasa sa faca nimic singur, nu-i da deloc pace.

Geanta pe care au vrut sa i-o fure o tine in casa, ascunsa intr-un dulap pe care, pina astazi, nu l-a mai deschis de 10 ani. Vederea ei e prea greu de suportat. La fel de greu ca frigul care i-a patruns in corp dupa incident si pe care, probabil, il va purta in el pina la sfarsit. Il chinuie atat de tare, incat refuza sa mai iasa din casa cu lunile, din toamna si pina primavara tirziu.

Un chin pe care l-ar suporta mai usor daca pe la el ar mai trece, din cind in cand, cineva. Doar ca prietenii l-au parasit. De la federatie nu mai vine nimeni. Statul i-a rasplatit eroismul cu uitare. Nici o diploma nu-i lauda sacrificiul, nicio stringere de mina memorabila nu ii imblinzeste zbuciumul, nicio medalie nu-i astimpara durerea atunci cind gandurile nu-l mai lasa sa doarma.

Barbatul, plin de viata candva, care batea pamintul in lung si-n lat, a ajuns sa-si numere restul zilelor, mai mult in casa, intr-un apartament neincapator, sufocant, tintuit intr-un carucior cu rotile.

Teama ca este privit cu mila de toti oamenii din jurul lui il macina si ea, cumplit. Zi de zi.

Amintirile stau inchise intr-un sertar al bibliotecii din sufragerie. Din viata lui de dinainte i-au ramas

Agresorii sai nu au fost prinsi niciodata. I-a iertat insa de mult. De fapt, nici nu i-a urat vreodata.

Cu aceeasi resemnare vorbeste si despre cei care il lasa sa-si duca nefericirea chircit intr-un scaun cu rotile, fara sa-i intinda o mina de ajutor.

Dorintele lui sunt atat de mici, incit te umilesc. Nu vrea decit un lift incapator, trotuare libere si o masina ceva mai mare, ca sa-i incapa caruciorul. Si poate o vizita din cind in cind, sa mai stie lumea de el.

Read Full Post »